Exprimarea nemulţumirii în legătură cu identificarea cauzei juridice deduse judecăţii. Analizarea aspectelor referitoare la cererea accesorie (NCPC, NCC, L. nr. 71/2011)

27 ian. 2020
1 vot, medie: 5,00 din 51 vot, medie: 5,00 din 51 vot, medie: 5,00 din 51 vot, medie: 5,00 din 51 vot, medie: 5,00 din 5 (1 votes, average: 5,00 out of 5)
You need to be a registered member to rate this post.
Vizualizari: 684

Recomandări

 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

Dec. ÎCCJ (SC I) nr. 907/2019

NCPC: art. 9 alin. (2), art. 304 pct. 5, art. 430, art. 461 alin. (2), art. 488 alin. (1) pct. 5, art. 500 alin. (1); NCC: art. 998, art. 999, art. 1349, art. 1357; L. nr. 71/2011: art. 5

Forumul Național de Drept Bancar, ediția a II-a

Analizând recursurile deduse judecății, Înalta Curte constată următoarele:

1) Recursul reclamantei A. este fondat având în vedere considerentele ce vor fi arătate în continuare.

– Este întemeiată critica potrivit căreia, prin soluția pronunțată și argumentele aduse în sprijinul acesteia, instanța de apel a modificat cauza acțiunii, nesocotind principiul disponibilității, prevederile art. 9 alin. (2) C. proc. civ. și atrăgând ca atare, incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Astfel, potrivit cererii de chemare în judecată, reclamanta a formulat pretenții constând în contravaloarea lipsei de folosință asupra imobilului – teren de 187,26 mp din București, B-dul x, nr. 8A, indicând drept cauză juridică a acestora fapta ilicită a pârâtei de ocupare abuzivă, fără niciun fel de titlu, a terenului respectiv.

Așadar, ceea ce s-a susținut ca izvor (fundament) al pretențiilor a fost atingerea adusă dreptului de proprietate al reclamantei prin fapta ilicită a pârâtei de ocupare abuzivă, fără niciun fel de titlu, a bunului reclamantei.

Fundamentarea în drept a pretențiilor a fost făcută cu referire la dispozițiile art. 1349 și urm. C. civ., care obligă la repararea prejudiciilor cauzate prin atingerea adusă drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane.

Așadar, cauza acțiunii, înțeleasă ca fundament juridic al pretențiilor, împreună cu împrejurările de fapt care au generat demersul în instanță al reclamantei, a constat în atingerea adusă dreptului de proprietate al acesteia prin pretinsul fapt ilicit al pârâtei, de ocupare abuzivă, fără niciun fel de titlu, de către pârâtă, a terenului reclamantei.

Îndepărtându-se de la această identificare și încadrare a faptelor deduse judecății, care fixaseră limitele de desfășurare a procesului, conform cererii de chemare în judecată, instanța de apel procedează la stabilirea altei cauze juridice.

Astfel, potrivit considerentelor deciziei atacate, se reține că fapta ilicită ar consta, în primul rând, în construirea/finalizarea construirii blocului H3 pe un teren aflat în litigiu pentru a se trage apoi concluzia prescripției dreptului material la acțiune raportat la data stabilită (anul 1997) ca fiind aceea a finalizării construcției.

Or, reținerea unei asemenea cauze juridice, raportat la motivele acțiunii reclamantei, reprezintă o denaturare a elementelor acesteia în contextul în care ceea ce s-a pretins a fost, cum s-a arătat, o ocupare abuzivă a terenului, fără plata vreunei despăgubiri, iar nu acțiunea ilicită de construire, în care de altfel, pârâta nu a fost implicată (așa cum stabilește însăși instanța de apel admițând sub acest aspect apelul pârâtei).

De asemenea, analizând ca a doua faptă ilicită pe cea de „ocupare în prezent a terenului”, instanța de apel face verificări tot în legătură cu elemente de fapt vizând respectarea condițiilor legale ale construirii imobilului.

În acest sens, instanța procedează la analiza valabilității contractului încheiat în 1993 între D. și S.C. C. S.A. referitor la terminarea execuției lucrărilor aferente blocului H3, realizând și o calificare juridică a acestuia (ca fiind contract de asociere, nu de concesiune), pe care o consideră totuși indiferentă din punct de vedere al consecințelor, câtă vreme reține ca nefiind incident art. 41 din Legea nr. 50/1991 (în legătură cu transmiterea dreptului de concesiune asupra terenului ope legis, în caz de înstrăinare a construcției), întrucât constată că transmiterea acestui drept către pârâtă s-a făcut „în baza acordului acesteia cu C., acord acceptat de Municipiul București, prin încasarea taxei anuale în schimbul folosinței terenului”.

Conferința națională „Prevenirea și combaterea spălării banilor”. Impactul noii legi asupra profesiilor liberale

Tot astfel, reținând lipsa de vinovăție a pârâtei, ca element necesar pentru o eventuală angajare a răspunderii delictuale, instanța de apel apreciază, tot cu referire la acțiunea de construire (cu aceeași denaturare a cauzei juridice) că „pârâta este complet străină de edificarea imobilului și de orice faptă privind autorizarea sau execuția de lucrări, ea dobândind dreptul de proprietate asupra clădirii prin contractul încheiat în 1999, ulterior finalizării imobilului”.

De asemenea, se reține în analiza faptei ilicite de „ocupare în prezent a imobilului și de imposibilitate de folosire a acestuia în integralitatea atributelor dreptului de proprietate” că pârâta „a devenit titulara dreptului de proprietate asupra construcției amplasate pe terenul reclamantei”.

Tot prin ignorarea limitelor judecății, instanța de apel introduce în analiza temeiniciei pretențiilor referitoare la despăgubiri pentru lipsa de folosință a terenului pretins ocupat abuziv, chestiunea privind atitudinea subiectivă (buna sau reaua-credință) a constructorului pe terenul altuia, cu referire la poziția pârâtei de subdobânditor cu titlu particular al unei astfel de construcții, arătând totodată, că reglarea raporturilor juridice dintre părți poate fi făcută pe temeiul accesiunii imobiliare artificiale, aceasta fiind modalitatea de apărare a dreptului de proprietate (deși în speță, pentru dreptul pretins încălcat, reclamanta solicitase despăgubiri constând în contravaloarea lipsei de folosință).

Se constată în consecință, potrivit celor expuse anterior, că judecata realizată de instanța de apel s-a îndepărtat de la limitele procesuale astfel cum au fost stabilite ele prin cererea de chemare în judecată, prin denaturarea cauzei juridice a pretențiilor formulate de către reclamantă.

Pe de o parte, pornind de la simple elemente de fapt indicate în acțiune în legătură cu istoricul terenului și respectiv, de la apărări ale pârâtei în legătură cu transmisiuni ale dreptului de proprietate asupra construcției, instanța identifică o cauză juridică pe care reclamanta nu a indicat-o (decurgând din construirea/finalizarea construirii blocului H3) pentru a putea face obiect de analiză.

Pe de altă parte, și atunci când reține în mod corect că a fost învestită cu verificarea existenței faptei ilicite a ocupării abuzive a terenului, instanța analizează această cauză juridică tot cu referire la împrejurările și condițiile construirii blocului asupra terenului, pentru a trage concluzia imposibilității angajării răspunderii delictuale a pârâtei, întrucât acesteia îi lipsește vinovăția, fiind străină „de edificarea imobilului și de orice faptă privind autorizarea sau execuția de lucrări”, iar fapta ilicită nu ar exista pentru că pârâta „a devenit proprietară asupra construcției edificate pe terenul reclamantei”.

Aceste inadvertențe referitoare la cauza acțiunii și la limitele judecății fixate de parte, înăuntrul cărora ar fi trebuit verificate criticile din apel, au drept consecință nerespectarea unui principiu fundamental al procesului, acela al disponibilității, ceea ce atrage incidența cazului de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

– Critica referitoare la greșita indicare a dispozițiilor art. 998 – 999 C. civ., ca reprezentând sediul instituției răspunderii civile delictuale – deși raportat la prevederile art. 5 din Legea nr. 71/2011 privind punerea în aplicare a dispozițiilor noului C. civ. și la perioada de timp, ulterioară intrării în vigoare a noii reglementări, vizată de pretențiile formulate, incidente erau normele art. 1349 N. C. civ. – este pur formală.

Contrar susținerii recurentei, condițiile angajării răspunderii civile delictuale în noua reglementare nu sunt diferite de cele existente anterior.

Aceleași elemente (fapta ilicită, vinovăția, prejudiciul, legătura de cauzalitate) se cer a fi întrunite pentru antrenarea răspunderii pentru fapta proprie și conform noului C. civ., așa cum rezultă expres din dispozițiile art. 1357 C. civ. [„(1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare. (2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă”].

Așadar, este lipsită de temei susținerea recurentei conform căreia vinovăția nu ar mai fi un element al răspunderii delictuale care să fie dovedit întrucât legea îl prezumă. Dimpotrivă, vinovăția își conservă rolul de fundament, cu valoare de principiu, al angajării răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, ideea de culpă prezumată sau de garanție (răspundere obiectivă) funcționând în legătură cu cazuri particulare ale răspunderii pentru fapta altuia (răspunderea părinților, comitenților, pentru prejudicii cauzate de lucruri, de animale, pentru ruina edificiului).

Trimiterea pe care o face recurenta, pentru a trage concluzia contrară, la dispozițiile art. 1349 noul C. civ. (în care nu se găsește referirea la vinovăție) este eronată întrucât textul menționat reglementează, cu caracter general, instituția răspunderii delictuale, în timp ce condițiile angajării răspunderii pentru fapta proprie se regăsesc în art. 1357 și urm. noul C. civ.

– Critica referitoare la insuficienta cercetare a fondului și motivarea contradictorie a hotărârii, cu incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. este întemeiată în parte.

Astfel, nu pot fi primite susținerile referitoare la modalitatea în care instanța a procedat la verificarea legalității și autenticității Contractului de asociere nr. x/19.05.2003, nesolicitând originalul acestui contract, deși „era imperios necesar față de multiplele vicii evidente pe care le prezenta documentul”.

Mai întâi, susținerea nu poate fi primită deoarece instanța de apel reține corect că, în contextul în care înscrisul respectiv a fost depus în copie certificată de parte, asumându-și astfel răspunderea pentru conformitatea copiei cu originalul și totodată, nu a existat o solicitare de declanșare a procedurii înscrierii în fals potrivit art. 304 C. proc. civ., nicio obligație procesuală de depunere a originalului înscrisului nu se opunea părții.

În același timp, analiza acestui contract și a pertinenței criticilor din recurs din acest punct de vedere trebuie stabilită în legătură cu cealaltă critică a reclamantei referitoare la cauza juridică a acțiunii, la faptul ocupării ilicite în prezent a terenului.

Sub acest aspect, reclamanta însăși arată, în motivele recursului său, că și în ipoteza în care „la momentul dobândirii dreptului de concesiune toate condițiile legale ar fi fost respectate, ulterior restituirii în natură a imobilului către reclamantă, intimata-pârâtă era obligată să plătească acesteia prețul folosinței terenului”.

Așadar, ceea ce este relevant din punct de vedere al pretențiilor reclamantei și al cauzei juridice a acestora, este situația raporturilor juridice dintre părți, ulterior restituirii dreptului de proprietate către reclamantă, conform Sentinței civile nr. 3338/1.03.1999 a Judecătoriei sector 1, astfel cum a fost lămurită prin Sentința civilă nr. 5857/19.04.1999 a aceleiași instanțe, iar nu calificarea dată contractului de asociere.

– Este întemeiată însă, critica referitoare la contrarietatea considerentelor hotărârii, care nu pot susține ca atare o decizie legală.

Astfel, instanța de apel reține că reclamanta a făcut dovada dreptului de proprietate asupra terenului prin cele două hotărâri judecătorești menționate anterior, disociind în mod corect, față de împrejurarea că pârâta nu a fost parte în acel litigiu, între relativitatea efectelor actului jurisdicțional față de părți, respectiv opozabilitatea acelorași efecte față de terți.

Sub acest din urmă aspect, s-a apreciat corect că pârâta, din poziția de terț nu poate ignora hotărârea judecătorească, îi poate doar combate efectele în măsura în care poate demonstra că dreptul de proprietate ar aparține patrimoniului ei în temeiul altui titlu.

Această situație nu s-a regăsit însă în speță întrucât pârâta nu a invocat un drept de proprietate propriu asupra terenului, ci un drept de folosință pe care l-ar deține de la Municipiul București (pârâtul în contradictoriu cu care reclamanta și-a disputat dreptul de proprietate și a obținut recunoașterea acestuia în litigiul anterior).

Totodată, instanța de apel a constatat că Municipiul București prin Consiliul General a și executat hotărârile judecătorești favorabile reclamantei, emițând în acest sens Hotărârea nr. 3716/22.11.2001.

Cu toate acestea, instanța reține că dreptul de folosință de care se prevalează pârâta este unul care se întemeiază pe un acord încheiat cu autoarea sa, S.C. C., în urma contractului de vânzare-cumpărare din aprilie 1999 (vizând construcția de pe teren), acord „acceptat de Municipiul București care a continuat să încaseze taxa de la pârâta din prezenta cauză”.

Or, este o evidentă contradicție între statuarea conform căreia reclamanta și-a dovedit dreptul de proprietate în contradictoriu cu Municipiul București obținând, în anul 1999, obligarea în instanță a acestuia la restituirea în natură a terenului (obligație căreia i s-a conformat prin emiterea unei hotărâri la 22.11.2001) și aprecierea ca valabil a titlului de folosință al pârâtei în baza unui acord validat de Municipiul București care continuă să perceapă taxă anuală de folosință.

În felul acesta, prin soluția adoptată, în contextul în care nu este negat dreptul de proprietate al reclamantei asupra terenului și în același timp, se recunoaște pârâtei un drept de folosință asupra terenului reclamantei, în afara oricărei convenții a părților, s-ar ajunge implicit, la instituirea unui drept de folosință gratuită al unui terț în raport cu proprietarul. Ceea ce reține instanța pentru justificarea unui astfel de drept al pârâtei este un acord al acesteia cu autoarea sa, C., acceptat de către Municipiul București „care continuă să încaseze taxa anuală de folosință”, în condițiile în care unitatea administrativ-teritorială nu mai avea în patrimoniul său un drept de proprietate asupra terenului pentru a putea constitui în mod valabil dezmembrăminte asupra acestuia.

Considerentul instanței conform căruia hotărârea judecătorească de recunoaștere a dreptului reclamantei a fost pronunțată în anul 1999, ulterior transmiterii dreptului de proprietate asupra construcției și a dreptului de folosință asupra terenului (în anul 1996) de către Municipiul București către S.C. C. S.A. (autoarea pârâtei) și astfel, aceasta putea transmite un drept de folosință valabil către pârâtă, este eronat.

Fundamentat pe inopozabilitatea efectelor hotărârii judecătorești de restituire a dreptului reclamantei față de S.C. C., întrucât aceasta nu a fost parte în proces, argumentul instanței este greșit.

Aceasta deoarece în respectivul proces a fost disputat dreptul de proprietate și ca atare nu putea avea calitatea de parte decât cel în patrimoniul căruia se afla bunul la acel moment, adică Municipiul, cel care a și fost obligat la restituire, iar nu acela care era titularul unui simplu drept de folosință (situația autoarei pârâtei).

În același timp, pentru că efectele hotărârii pronunțate în contradictoriu cu o parte se răsfrâng și asupra celui care deține bunul cu un titlu derivat din cel al părții respective (în speță, Municipiul București acordase folosința asupra terenului către C. în considerarea dreptului de proprietate pe care îl avea la acel moment – 1996 – și care pe cale judecătorească s-a dovedit, în anul 1999, că aparține de fapt reclamantei).

În acest context, inopozabilitatea hotărârii este inoperantă în termenii reținuți de instanță.

Aceasta întrucât parte în procesul în care s-a tranșat asupra dreptului de proprietate a stat chiar Municipiul București de la care pârâta susține că autoarea sa a dobândit în mod valabil dreptul de folosință în anul 1996, astfel încât rămâne contradictorie și fără fundament teza asigurării valabile a acestei folosințe ulterior anului 1999.

Chiar și din poziția unui simplu terț, inopozabilitatea efectelor unei hotărâri nu înseamnă, cum corect de altfel reținuse instanța de apel, ignorarea sau nesocotirea rezultatului unei judecăți, ci posibilitatea de a demonstra existența unui alt titlu sau deținerea altui drept, mai puternic ori mai bine caracterizat decât cel care făcuse obiectul judecății, apt să paralizeze pretențiile reclamantei.

Or, pârâta nu se prevalează de un astfel de titlu ci de dreptul de folosință pe care autoarea sa l-a obținut ca fiind derivat din dreptul de proprietate al Municipiului București și a cărui existență juridică, din anul 1999, a fost recunoscută irevocabil în patrimoniul reclamantei.

În aceste condiții, motivarea deciziei din apel care pe de o parte, recunoaște dreptul de proprietate al reclamantei și în același timp, un drept de folosință al pârâtei care grefează proprietatea reclamantei fără plata niciunui preț către titularul proprietății, are caracter contradictoriu și atrage incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

În consecință, potrivit celor arătate anterior, recursul reclamantei va fi admis în temeiul art. 488 pct. 5 și 6 C. proc. civ., casată decizia atacată cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

2. Recursul pârâtei B. S.A. a fost îndreptat, conform art. 461 alin. (2) C. proc. civ., împotriva considerentelor deciziei, singura critică dedusă judecății ce a vizat soluția din dispozitiv fiind cea referitoare la cheltuielile de judecată.

Analiza prioritară a criticilor din recursul reclamantei îndreptate împotriva soluției și casarea cu trimitere spre rejudecare ce s-a impus judecății în recurs, face ca o analiză distinctă și de sine-stătătoare a considerentelor hotărârii din apel să nu fie posibilă.

Aceasta întrucât potrivit art. 500 alin. (1) C. proc. civ. „hotărârea casată nu are nicio putere”, iar considerentele unei hotărâri nu au o existență în sine, separată de actul jurisdicțional desființat căruia trebuia să-i dea înțeles și justificare.

Totodată, prin motivele de recurs pârâta nu a formulat critici cu privire la considerentele care să fi conținut ele însele soluții (considerente decizorii) în sensul art. 430 alin. (2) teza ultimă C. proc. civ., distincte de soluția din dispozitiv, pentru ca ele să poată face obiectul unui control jurisdicțional separat.

În realitate, pârâta își exprimă nemulțumirea în legătură cu identificarea cauzei juridice (faptei ilicite) deduse judecății, dar din altă perspectivă decât cea arătată de reclamantă, în legătură cu calificarea dată Contractului nr. x/1993 și cu inopozabilitatea hotărârilor judecătorești de care s-a prevalat reclamanta pentru demonstrarea dreptului ei de proprietate.

Or, considerentele instanței care tratează aceste aspecte au fost justificative adoptării soluției, așa încât desființarea acesteia ca efect al casării vizează deopotrivă considerentele hotărârii, care nu pot subzista pentru a face posibilă, înlocuirea acestora astfel cum prevede art. 461 alin. (2) C. proc. civ.

Potrivit textului procedural menționat, admiterea recursului împotriva considerentelor presupune, prin ipoteză, păstrarea soluției din dispozitiv și substituirea considerentelor deciziei atacate cu propriile considerente ale instanței de recurs, ipoteză neregăsită în speță.

Având în vedere însă că au fost deduse judecății și critici referitoare la cheltuielile de judecată, soluția de casare urmează să vizeze și recursul pârâtei, urmând ca la rejudecare, în funcție de soluția adoptată, să fie analizate și aspectele referitoare la această cerere accesorie.

În consecință, ambele recursuri vor fi admise, casată decizia cu trimiterea cauzei spre rejudecare, urmând ca instanța de trimitere să aibă în vedere chestiunile de drept dezlegate potrivit considerentelor prezentei decizii referitoare la cauza juridică a acțiunii și la modalitatea în care hotărârile judecătorești produc deopotrivă efecte ale relativității în relația dintre părți, dar și efecte de opozabilitate față de terți, care nu le pot ignora ci pot face doar dovada contrară situațiilor juridice ori dreptului disputat într-o procedură judiciară la care nu au luat parte.

Sursa informației: www.scj.ro.

Exprimarea nemulțumirii în legătură cu identificarea cauzei juridice deduse judecății. Analizarea aspectelor referitoare la cererea accesorie (NCPC, NCC, L. nr. 71/2011) was last modified: ianuarie 19th, 2020 by Redacția ProLege
0 Shares

Recomandări

Vă recomandăm:

Despre autor:

Redacția ProLege

Redacția ProLege

Rubrica ACTUALITATE LEGISLATIVĂ aduce la cunoştinţa utilizatorilor principalele schimbări legislative survenite recent în diverse domenii, înlesnind astfel activitatea de informare şi de cercetare desfăşurată de practicieni şi reducând semnificativ şi eficient timpul dedicat respectivei activităţi.

Abonează-te la newsletter