Executarea mandatului european de arestare privind traficul de persoane și exploatarea sexuală a minorilor. Analiza motivelor de refuz și a prescripției executării pedepsei

• Legea nr. 302/2004: art. 104 alin. (7)
• Legea nr. 302/2004: art. 84
• Legea nr. 302/2004: art. 85
• Legea nr. 302/2004: art. 99 alin. (2) lit. c)
• NCP: art. 162 alin. (1) lit. b)
• NCP: art. 163 alin. (1)
• NCP: art. 211

Prin sentința penală nr. 250/PI/21.10.2023 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția Penală, în dosarul nr. x/2023, s-a respins sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.

Împotriva acestei sentințe penale a formulat contestație Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, cererea fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

(I.C.C.J., s. pen., decizia nr. 1 din 3 ianuarie 2024)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Analizând hotărârea atacată, Înalta Curte constată că este nefondată contestația declarată de persoana solicitată A., pentru considerentele ce urmează a fi expuse în continuare.

Instanța de fond a evaluat judicios particularitățile cauzei și a constatat că sunt îndeplinite condițiile pentru punerea în executare a mandatului european de arestare emis față de persoana solicitată A..

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 84 din Legea nr. 302/2004, mandatul european de arestare este o decizie judiciară prin care o autoritate judiciară competentă a unui stat membru al Uniunii Europene solicită arestarea și predarea de către un alt stat membru a unei persoane, în scopul efectuării urmăririi penale, judecății sau executării unei pedepse ori a unei măsuri de siguranță privative de libertate.

Mandatul european de arestare reprezintă un instrument prin care a fost pus în aplicare principiul recunoașterii reciproce a hotărârilor judiciare, care presupune că decizia unei autorități judiciare a unui stat membru, prin care se cere arestarea și predarea unei persoane, să fie recunoscută și executată fără alte formalități în celelalte state membre.

Din dispozițiile art. 85 și următoarele din Legea nr. 302/2004 rezultă că rolul instanței române în această procedură se rezumă la verificarea condițiilor de formă ale mandatului, la soluționarea eventualelor obiecțiuni privind identitatea persoanei solicitate, precum și la motivele de refuz al predării pe care aceasta le invocă.

Înalta Curte constată că, în cauză, sunt îndeplinite condițiile prevăzute de Legea nr. 302/2004, republicată, privind conținutul și forma mandatului. În acest sens, se observă că Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Torino a emis, la data de 22.06.2023, în baza ordinului de încarcerare 395/2014 SIEP din data de 22.02.2021, un mandat european de arestare față de persoana solicitată A., în scopul executării pedepsei de 3 ani închisoare, rest rămas neexecutat din pedeapsa de 5 ani închisoare aplicată prin sentința penală nr. 359/12.10.2006 pronunțată de Tribunalul Botoșani în dosarul nr. x/2005, definitivă prin decizia penală nr. 1005/19.03.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, recunoscută de autoritățile judiciare italiene prin sentința penală nr. 966/25.02.2014 a Curții de Apel Torino. De asemenea, faptele pentru care a fost condamnată persoana solicitată sunt prevăzute de art. 211 din C. pen.

Înalta Curte reține că persoana solicitată nu este de acord cu predarea către autoritățile din Italia. Potrivit art. 104 alin. (7) din Legea nr. 302/2004, republicată, dacă persoana solicitată nu consimte la predarea sa către autoritatea judiciară emitentă, procedura de executare a mandatului european de arestare continuă cu audierea acesteia care se limitează la consemnarea poziției acesteia față de existența unuia dintre motivele obligatorii sau opționale de neexecutare, precum și la eventuale obiecții în ceea ce privește identitatea.

În ceea ce privește identitatea persoanei solicitate A., se observă că, audiată la Curtea de Apel Timișara, aceasta nu a formulat obiecțiuni, admițând că este persoana menționată în mandat, însă a precizat că nu consimte la predarea sa către autoritățile judiciare din Italia și că nu renunță la beneficiul regulii specialității.

Analizând, în continuare, incidența motivelor de neexecutare invocate de persoana solicitată, Înalta Curte reține că art. 99 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 302/2004, republicată, prevede că: autoritatea judiciară română de executare poate refuza executarea mandatului european de arestare când mandatul european de arestare a fost emis în scopul executării unei pedepse cu închisoarea sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate, dacă persoana solicitată este cetățean român sau trăiește în România și are o rezidență continuă și legală pe teritoriul României pentru o perioadă de cel puțin 5 ani și aceasta declară că refuză să execute pedeapsa ori măsura de siguranță în statul membru emitent.

Din interpretarea dispozițiilor anterior menționate rezultă că, atunci când mandatul european de arestare a fost emis în scopul executării unei pedepsei cu închisoarea, iar persoana solicitată este cetățean român și declară că refuză să execute pedeapsa în statul solicitant, autoritatea judiciară solicitată poate refuza executarea mandatului european de arestare.

De asemenea, Înalta Curte reține că motivul facultativ de refuz prevăzut de art. 99 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 302/2004 nu poate fi analizat independent de dispozițiile art. 99 alin. (3) și (4) din aceeași lege și nu poate constitui unicul temei al refuzului de executare a mandatului european de arestare, fiind necesar să se constate și faptul că procedura de recunoaștere pe cale incidentală a hotărârii străine de condamnare nu se poate desfășura din culpa autorității solicitante, care nu comunică într-un anumit termen documentele necesare.

Cu alte cuvinte, așa cum în mod corect a reținut instanța de fond, dispozițiile art. 99 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 302/2004 nu sunt incidente în cauză, întrucât mandatul european de arestare nu a fost emis pentru executarea unei pedepse aplicate de o instanță străină, pentru a permite persoanei solicitate să beneficieze de recunoașterea hotărârii pronunțate în străinătate, ci a fost emis pentru executarea unui rest de pedeapsă de 3 ani închisoare, rest rămas neexecutat din pedeapsa de 5 ani închisoare aplicată prin sentința penală nr. 359/12.10.2006 pronunțată de Tribunalul Botoșani în dosarul nr. x/2005, definitivă prin decizia penală nr. 1005/19.03.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, recunoscută de autoritățile judiciare italiene prin sentința penală nr. 966/25.02.2014 a Curții de Apel Torino.

De altfel, persoana condamnată nu a solicitat executarea pedepsei într-un penitenciar din România.

În ceea ce privește motivul opțional de refuz a executării mandatului european de arestare prevăzut de art. 99 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 302/2004, Înalta Curte reține că aceste dispoziții prevăd următoarele: autoritatea judiciară română de executare poate refuza executarea mandatului european de arestare când mandatul european de arestare se referă la infracțiuni care, potrivit legii române, sunt comise pe teritoriul României.

Din analiza prevederilor legale anterior menționate reiese că acestea vizează situația în care obiectul mandatului european de arestare îl constituie fapte cercetate de autoritățile străine, iar un eventual refuz de executare a mandatului poate fi justificat doar de oportunitatea demarării unei proceduri penale paralele în România pentru aceeași faptă care a motivat mandatul european de arestare sau fapte conexe și care implică aceeași persoană. Or, în cauză, așa cum în mod corect a constatat și instanța de fond, autoritățile judiciare române au dispus condamnarea persoanei solicitate, iar mandatul european de arestare a fost emis în baza hotărârii de condamnare recunoscută de autoritățile judiciare din Italia.

Așadar, în cauză nu este incident nici acest motiv de refuz opțional de executare a mandatului european de arestare.

Referitor la dispozițiile art. 99 alin. (2) lit. g) din Legea nr. 302/2004, Înalta Curte reține că acestea prevăd următoarele: autoritatea judiciară română de executare poate refuza executarea mandatului european de arestare când, conform legislației române, răspunderea pentru infracțiunea pe care se întemeiază mandatul european de arestare ori executarea pedepsei aplicate s-a prescris, dacă faptele ar fi fost de competența autorităților române.

Înalta Curte constată că, în prezenta cauză, mandatul european de arestare a fost emis de autoritățile judiciare italiene în scopul punerii în executare a restului de pedeapsă de 3 ani închisoare, rest rămas neexecutat din pedeapsa de 5 ani închisoare aplicată prin sentința penală nr. 359/12.10.2006 pronunțată de Tribunalul Botoșani în dosarul nr. x/2005, definitivă prin decizia penală nr. 1005/19.03.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, recunoscută de autoritățile judiciare italiene prin sentința penală nr. 966/25.02.2014 a Curții de Apel Torino, astfel încât, în această procedură se verifică împlinirea termenului pentru prescripția executării pedepsei. Termenele de prescripție avute în vedere sunt cele prevăzute de legea națională.

Înalta Curte reține, în acord cu instanța de fond, că, în cauză, nu s-a împlinit termenul de prescripție a executării pedepsei.

Astfel, se constată că, potrivit art. 162 alin. (1) lit. b) din C. pen. termenul de prescripție a executării pedepsei aplicată persoanei solicitate este de 10 ani.

De asemenea, potrivit art. 163 alin. (1) din C. pen., cursul termenului de prescripție a executării pedepsei se întrerupe prin începerea executării pedepsei.

Întreruperea cursului prescripției executării pedepsei presupune că, după fiecare întrerupere, începe să curgă un nou termen de prescripție, perioada de timp anterioară nefiind luată în considerare la calculul termenului de prescripție.

Înalta Curte constată că, în cauză, persoana solicitată a fost condamnată la pedeapsa de 5 ani închisoare aplicată prin sentința penală nr. 359/12.10.2006 pronunțată de Tribunalul Botoșani în dosarul nr. x/2005, definitivă prin decizia penală nr. 1005/19.03.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Această hotărâre a fost recunoscută de autoritățile judiciare italiene prin sentința penală nr. 966/25.02.2014 a Curții de Apel Torino, iar persoana solicitată a fost arestată de la data de 05.02.2014 până la data de 11.03.2015, în executarea pedepsei de 5 ani. În plus, în data de 20.10.2023, persoana solicitată a fost reținută pentru 24 de ore în baza mandatului european de arestare transmis de autoritățile italiene.

Așadar, contrar celor susținute de apărare, termenul de prescripție a executării pedepsei nu s-a împlinit, având în vedere că de la data de 19.03.2008, data rămânerii definitive a hotărârii penale de condamnare, până la data de 05.02.2014, când persoana solicitată a fost arestată în Italia și a început executarea pedepsei (moment ce constituie o cauză de întrerupere a termenului de prescripție a executării pedepsei) nu au trecut 10 ani.

De asemenea, ca urmare a intervenirii unei cauze de întrerupere a termenului de prescripție a executării pedepsei, așa cum s-a menționat anterior, în cauză a început să curgă un nou termen de prescripție de 10 ani.

Totodată, nici de la data de 11.03.2015, când s-a dispus eliberarea din arest a persoanei condamnate de către autoritățile judiciare italiene, până la data de 20.10.2023, când persoana solicitată a fost reținută de autoritățile din România, pentru 24 de ore, în baza mandatului european de arestare transmis de autoritățile italiene, nu au trecut 10 ani.

În plus, contrar celor susținute de apărare, în cazul prescripției executării pedepsei nu există instituția prescripției speciale.

Așadar, termenul de prescripție a executării pedepsei de 5 ani închisoare aplicată persoanei solicitate nu este împlinit.

Examinând, în continuare, incidența dispozițiilor art. 99 alin. (2) lit. i) din Legea nr. 302/2004, republicată, invocate de persoana solicitată, se reține că acestea prevăd următoarele: autoritatea judiciară română de executare poate refuza executarea mandatului european de arestare când persoana condamnată nu a fost prezentă personal la judecată.

Aceste dispoziții reprezintă transpunerea în legislația națională a motivului de refuz reglementat de articolul 4a din Decizia-cadru a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre 2002/584/JAI, astfel cum a fost modificată prin Decizia-cadru 2009/299/JAI a Consiliului din 26 februarie 2009.

În ceea ce privește noțiunea de „proces în urma căruia a fost pronunțată decizia”, în sensul articolului 4a alin. (1) din Decizia-cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre, astfel cum a fost modificată prin Decizia-cadru 2009/299/JAI a Consiliului din 26 februarie 2009, în Hotărârea CJUE din 10 august 2017 – Tadas Tupikas, pronunțată în cauza C-270/17 PPU, s-a reținut că aceasta trebuie interpretată în sensul că vizează doar judecata în urma căreia a fost pronunțată decizia prin care se statuează definitiv asupra vinovăției persoanei în cauză și asupra condamnării la o pedeapsă, precum o măsură privativă de libertate, ca urmare a unei noi examinări, atât în fapt, cât și în drept a fondului cauzei.

Așadar, criteriul de bază pentru a fi incident acest motiv de refuz este că persoana solicitată nu a fost prezentă personal la judecata dosarului prin care s-a dispus condamnarea la pedeapsa închisorii.

Înalta Curte constată că, în cauză, persoana solicitată a fost prezentă la judecata dosarului nr. x/2005 prin care s-a dispus condamnarea la pedeapsa de 5 ani închisoare, dosar în care s-a pronunțat sentința penală nr. 359/12.10.2006 a Tribunalului Botoșani, definitivă prin decizia penală nr. 1005/19.03.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

De altfel, persoana solicitată a arătat în mod expres că a avut cunoștință de procesul penal în urma căruia s-a dispus condamnarea și a participat la soluționarea acestuia.

Susținerile apărătorului ales al persoanei condamnate vizează, în realitate, lipsa acesteia la soluționarea, la data de 22.12.2020, a cererii de grațiere formulată de contestatoarea A. la data de 20.05.2014, cerere în urma căreia a fost suspendată provizoriu executarea pedepsei de 3 ani închisoare.

În acest sens, se constată că, după recunoașterea, de către autoritățile judiciar italiene, a pedepsei de 5 ani închisoare, pentru 3 ani de închisoare, persoana solicitată A. a formulat o cerere de grațiere, executarea pedepsei fiind suspendată provizoriu până la soluționarea acestei cererii. La data de 22.12.2020, autoritățile italiene au respins cererea de acordare a beneficiului grațierii și au emis ordinul de executare pentru încarcerare în scopul executării pedepsei de 3 ani închisoare a cărei executare fusese suspendată provizoriu.

Așadar, în cauză nu este incident motivul opțional de refuz al executării mandatului european de arestare, prevăzut de art. 99 alin. (2) lit. i) din Legea nr. 302/2004, republicată, întrucât, prin soluționarea cererii de grațiere formulată de persoana solicitată la data de 20.05.2014, autoritățile italiene nu au statuat în mod definitiv asupra vinovăției persoanei în cauză și asupra condamnării la o pedeapsă, precum o măsură privativă de libertate, ca urmare a unei noi examinări, atât în fapt, cât și în drept a fondului cauzei.

Mai mult, Înalta Curte reține că, nu pot fi analizate, în prezenta cauză (în care rolul instanței române se rezumă la verificarea condițiilor de formă ale mandatului, la soluționarea eventualelor obiecțiuni privind identitatea persoanei solicitate, precum și la motivele de refuz al predării pe care aceasta le invocă), criticile apărării referitoare la procedura de soluționare a cererii de grațiere, respectiv încălcarea dreptului la un proces echitabil în cursul acestei proceduri, întrucât, așa cum s-a menționat în cele ce preced și contrar celor susținute de apărare, motivul opțional de refuz al executării mandatului european de arestare, prevăzut de art. 99 alin. (2) lit. i) din Legea nr. 302/2004, republicată, trebuie analizat prin raportare la procesul în urma căruia a fost pronunțată decizia de condamnare, aspecte confirmate de considerentele Hotărârii CJUE din 10 august 2017 – Tadas Tupikas, pronunțată în cauza C-270/17 PPU.

În ceea ce privește susținerile apărării referitoare la durata excesivă a procedurii de executare a pedepsei (inclusiv perioada îndelungată care a trecut din momentul formulării de către persoana solicitată a cererii de acordare a beneficiului grațierii până la data soluționării acestei cereri) Înalta Curte reține, în acord cu instanța de fond, că durata excesivă ar fi putut avea ca și consecință doar prescripția executării pedepsei, însă, așa cum s-a arătat când a fost analizat motivul de refuz al executării mandatului european de arestare prevăzut de art. 99 alin. (2) lit. g) din Legea nr. 302/2004, republicată, în prezenta cauză termenul de prescripție a executării pedepsei nu este împlinit.

În fine, Înalta Curte reține că în mod corect s-a constatat în hotărârea atacată că persoana solicitată nu renunță la drepturile conferite de regula specialității.

Față de aceste considerente, Înalta Curte constată, așa cum în mod corect a reținut și instanța de fond, că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de Legea nr. 302/2004, republicată, pentru executarea mandatului european de arestare emis la data de 22.06.2023, de către autoritățile judiciare din Italia (Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Torino), cu privire la persoana solicitată A., acesta fiind emis în vederea executării pedepsei de 3 ani închisoare, rest rămas neexecutat din pedeapsa de 5 ani închisoare aplicată prin sentința penală nr. 359/12.10.2006 pronunțată de Tribunalul Botoșani în dosarul nr. x/2005, definitivă prin decizia penală nr. 1005/19.03.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, recunoscută de autoritățile judiciare italiene prin sentința penală nr. 966/25.02.2014 a Curții de Apel Torino, cuprinde faptele pentru care se solicită predarea și nu există niciun impediment pentru executare dintre cele prevăzute de art. 99 din Legea nr. 302/2004, republicată.

Prin urmare, în conformitate cu dispozițiile art. 425^1 alin. (7) pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestația formulată de persoana solicitată A. împotriva sentinței penale nr. 303/PI din 20 decembrie 2023 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția Penală, în dosarul nr. x/2023.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga contestatoarea persoană solicitată la plata sumei de 200, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Sursa informației: www.scj.ro.