Universuljuridic.ro PREMIUM
Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.
Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.
Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!
188 views
Examinând recursul în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie – Serviciul Teritorial Alba Iulia, în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi alin. (2) C. proc. pen.. coroborat cu art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată următoarele:
În cauza de faţă, Ministerul Public a invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când „în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal”.
Cazul de casare evocat este incident în ipoteza în care, în raport cu actele existente la dosar şi cu regulile de drept aplicabile la data soluţionării definitive a cauzei, se constată reţinerea eronată a unuia dintre impedimentele la exercitarea acţiunii penale prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. e) – j) C. proc. pen. şi, implicit, pronunţarea unei soluţii nelegale de încetare a procesului penal.
În speţă, cazul concret de împiedicare a exercitării acţiunii penale, valorificat de către instanţa de apel, este cel prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., fiind constatată intervenirea prescripţiei răspunderii penale ca urmare a împlinirii termenului de prescripţie generală a răspunderii penale pentru infracţiunea prevăzută de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, săvârşită de inculpaţii A., B. şi S.C. C. S.R.L..
Invocând incidenţa cazului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., procurorul a criticat decizia apelată, arătând în esenţă că, în mod greşit, instanţa de apel nu a avut în vedere efectul întreruptiv de prescripţie al actelor de urmărire penală efectuate şi care au fost comunicate inculpaţilor, ca aducerea la cunoştinţă a calităţii de suspect inculpatului A. în data de 27.07.2017.
Prin decizia ce formează obiectul recursului în casaţie, instanţa de apel a reţinut că: Inculpatul A., având calitatea de reprezentant legal al beneficiarului S.C. F. S.R.L., dar şi responsabil cu achiziţiile publice în cadrul proiectului „Implementarea unui sistem de comerţ electronic în cadrul companiei S.C. F. S.R.L. pentru facilitarea accesului pe piaţa internaţională”, finanţat prin Fondul European de Dezvoltare Regională, acţionând cu rea-credinţă, a întocmit şi asumat prin semnătură atât înscrisuri inexacte, respectiv Nota justificativă de atribuire contract de furnizare sistem de comerţ electronic anexând acestei note şi grila de evaluare a ofertelor, cât şi înscrisuri false, respectiv „Declaraţie privind lipsa conflictului de interese în cadrul procedurii de achiziţie sistem informatic de comerţ electronic” datată 20.02.2014, „Declaraţie privind respectarea procedurii de atribuire în cadrul procedurii de achiziţie sistem informatic de comerţ electronic” datată 27.02.2014 şi declaraţia pe proprie răspundere de la pct. 8 lit. c) din cererea de plată nr. x/24.03.2014, pe care ulterior le-a folosit la Ministerul pentru Societatea Informaţională în calitate de Organism Intermediar obţinând fără drept suma de 549.082,26 RON.
Cu privire la inculpatul B. s-a reţinut că: în calitate de administrator de fapt al S.C. C. S.R.L., în baza înţelegerii stabilite cu inculpatul A. reprezentant al S.C. F. S.R.L. a depus în cadrul procedurii de achiziţie privind serviciile de furnizare sistem informatic de comerţ electronic care să faciliteze accesul pe piaţa internaţională oferta nr. 14/17.02.2014 – la care a fost anexat formularul nr. 5 – lista cu principalele sisteme informatice similare, pentru a dovedi condiţiile de eligibilitate referitoare la experienţa similară a ofertantului, din care rezultă că S.C. C. S.R.L. a realizat site-urile www.x.ro şi www.x.ro, în condiţiile în care aceste site-uri web nu erau funcţionale şi nu fuseseră realizate de această societate comercială, ceea ce a condus la atribuirea contractului cu nr. x/332/24.12.2013 şi la întocmirea înscrisurilor inexacte, respectiv Nota justificativă de atribuire contract de furnizare sistem de comerţ electronic anexând acestei note şi grila de evaluare a ofertelor, cât şi a înscrisurilor false, respectiv „Declaraţie privind lipsa conflictului de interese în cadrul procedurii de achiziţie sistem informatic de comerţ electronic” datată 20.02.2014, „Declaraţie privind respectarea procedurii de atribuire în cadrul procedurii de achiziţie sistem informatic de comerţ electronic” datată 27.02.2014 şi declaraţia pe proprie răspundere de la pct. 8 lit. c) din cererea de plată nr. x/24.03.2014, care ulterior fiind folosite la Ministerul pentru Societatea Informaţională în calitate de Organism Intermediar au condus la obţinerea fără drept a sumei de 549.082,26 RON provenind din fonduri europene de către S.C. F. SRL
În ceea ce o priveşte pe inculpata persoană juridică S.C. C. S.R.L., Curtea a reţinut că aceasta: prin intermediul administratorului de fapt, inculpatul B., acesta acţionând în interesul persoanei juridice, şi având la bază înţelegerea stabilită de acesta şi inculpatul A., administrator al S.C. F. S.R.L., a depus în cadrul procedurii de achiziţie privind serviciile de furnizare sistem informatic de comerţ electronic care să faciliteze accesul pe piaţa internaţională, oferta nr. 14/17.02.2014 – la care a fost anexat formularul nr. 5 – lista cu principalele sisteme informatice similare, pentru a dovedi condiţiile de eligibilitate referitoare la experienţa similară a ofertantului din care rezultă că S.C. C. S.R.L. a realizat site-urile www.x.ro şi www.x.ro, în condiţiile în care aceste site-uri web nu erau funcţionale şi nu fuseseră realizate de această societate comercială, ceea ce a condus la atribuirea contractului cu nr. x/332/24.12.2013 şi la întocmirea înscrisurilor inexacte, respectiv Nota justificativă de atribuire contract de furnizare sistem de comerţ electronic anexând acestei note şi grila de evaluare a ofertelor, cât şi a înscrisurilor false, respectiv „Declaraţie privind lipsa conflictului de interese în cadrul procedurii de achiziţie sistem informatic de comerţ electronic” datată 20.02.2014, „Declaraţie privind respectarea procedurii de atribuire în cadrul procedurii de achiziţie sistem informatic de comerţ electronic” datată 27.02.2014 şi declaraţia pe proprie răspundere de la pct. 8 lit. c) din cererea de plată nr. x/24.03.2014, care ulterior fiind folosite la Ministerul pentru Societatea Informaţională în calitate de Organism Intermediar au condus la obţinerea fără drept a sumei de 549.082,26 RON provenind din fonduri europene de către S.C. F. S.R.L..
Instanţa de apel, în temeiul art. 396 alin. (6) raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., a încetat procesul penal pornit împotriva celor trei inculpaţi pentru săvârşirea infracţiunii de prezentare de documente inexacte pentru obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul Uniunii Europene prevăzută de art. 48 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 18^1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, sub forma autoratului, respectiv a complicităţii.
Procurorul a apreciat că termenele de prescripţie a răspunderii penale, care au fost întrerupte prin acte de procedură efectuate în cauză, anterior datei de 25 iunie 2018, sunt şi rămân întrerupte, de la acel moment începând să curgă un nou termen de prescripţie a răspunderii penale, cu consecinţa faptului că nu a intervenit prescripţia răspunderii penale, astfel cum s-a reţinut de către instanţa de apel.
Referitor la solicitarea procurorului de a lăsa neaplicate deciziile Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022, precum şi decizia nr. 67 din 25 octombrie 2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, aceasta s-a întemeiat inclusiv pe hotărârea pronunţată de Curtea Europeană de Justiţie – Marea Cameră, la data de 24 iulie 2023, în cauza C-107/23 PPU.
În legătură cu acest din urmă argument, se notează că, dată fiind natura juridică a recursului în casaţie, aceea de cale extraordinară de atac de anulare, al cărei scop este, potrivit art. 433 din C. proc. pen. acela de a supune Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, constatarea nelegalităţii deciziei date în apel sub aspectul intervenirii cauzei de încetare, nu poate fi raportată decât la fondul legislativ existent la momentul pronunţării hotărârii recurate; pentru modificările intervenite după pronunţarea hotărârii definitive, C. proc. pen. reglementând alte remedii procesuale, cum ar fi contestaţia la executare sau contestaţia în anulare.
Astfel, din perspectiva cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., pentru a se constata acest motiv de nelegalitate, existenţa cauzei de încetare a procesului penal se apreciază prin raportare la datele existente la momentul pronunţării hotărârii definitive atacate atât sub aspect factual, cât şi legislativ. Ca atare, în cazul prescripţiei răspunderii penale, analiza de legalitate se limitează la verificarea împlinirii sau nu a termenului, pornind de la limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunea reţinută în sarcina inculpatului, în raport cu încadrarea juridică a faptei şi legea penală mai favorabilă stabilite, cu caracter definitiv, de instanţa de apel, având în vedere eventuala incidenţă a unor cauze de suspendare sau de întrerupere a cursului acestui termen în raport de cadrul normativ şi interpretativ existent la data pronunţării deciziei.
Or, hotărârea Curţii Europene de Justiţie – Marea Cameră, în cauza C-107/23 PPU, a fost pronunţată la data de 24 iulie 2023, ulterior deciziei recurate. Aşadar, legalitatea soluţiei de încetare a procesului penal dispusă prin decizia din data de 27 iunie 2023 nu poate fi analizată în raport de hotărârea CJUE.
Astfel, la momentul pronunţării deciziei atacate, calificarea în dreptul naţional a instituţiei prescripţiei ca fiind o instituţie de drept substanţial, chestiune asupra căreia a statuat cu caracter obligatoriu instanţa supremă prin decizia 67/2022 atrăgea incidenţa principiului legii penale mai favorabile, iar elementele de interpretare oferite prin hotărârea pronunţată de Curtea Europeană de Justiţie – Marea Cameră, la data de 21 decembrie 2021, în cauzele conexate C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 şi C-840/19, cât şi prin hotărârea din 5 decembrie 2017, în cauza C-42/17, nu ofereau argumente pentru o eventuală înlăturare a jurisprudenţei obligatorii menţionate.
În cuprinsul paragrafului 209 din hotărârea pronunţată la data de 21 decembrie 2021, Euro Box Promotion, Curtea precizează expres că, în cauzele în care s-a dispus sesizarea prealabilă, sunt antamate cerinţele care decurg din articolul 47 alin. (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, privind dreptul la un proces echitabil, situaţie în care nu poate fi opus un standard naţional de protecţie a drepturilor fundamentale care să implice un risc sistemic de impunitate, instanţa naţională având obligaţia de a se asigura că infracţiunile ce intră în domeniul dreptului Uniunii fac obiectul unor sancţiuni penale care au un caracter efectiv şi disuasiv. Curtea a subliniat, însă, că, în drept, ipoteza este distinctă de situaţia în care instanţa naţională ajunge să considere că obligaţia de a lăsa neaplicate dispoziţiile naţionale în cauză se loveşte de principiul legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, astfel cum este consacrat la articolul 49 din Cartă, situaţie în care nu este ţinută să se conformeze acestei obligaţii (a se vedea în acest sens hotărârea din 5 decembrie 2017, M.A.S. şi M.B., C-42/17, EU:C:2017:936, punctul 61).
Or, în speţă, în raport de deciziile obligatorii amintite, era incidentă tocmai ipoteza avută în vedere de Curtea de Justiţie la pronunţarea Hotărârii din 5 decembrie 2017, M.A.S. şi M.B., C-42/17, (Taricco 2), prin care s-a statuat în sensul că „Articolul 325 alin. (1) şi (2) TFUE trebuie interpretat în sensul că impune instanţei naţionale ca, în cadrul unei proceduri penale având ca obiect infracţiuni privind taxa pe valoarea adăugată, să lase neaplicate dispoziţii interne în materie de prescripţie care intră sub incidenţa dreptului material naţional şi care se opun aplicării unor sancţiuni penale efective şi disuasive într-un număr considerabil de cazuri de fraudă gravă aducând atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene sau care prevăd termene de prescripţie mai scurte pentru cazurile de fraudă gravă aducând atingere intereselor respective decât pentru cele aducând atingere intereselor financiare ale statului membru în cauză, cu excepţia cazului în care o astfel de neaplicare determină o încălcare a principiului legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, din cauza unei lipse de precizie a legii aplicabile sau pentru motivul aplicării retroactive a unei legislaţii care impune condiţii de incriminare mai severe decât cele în vigoare la momentul săvârşirii infracţiunii”.
De altfel, acest raţionament este reluat de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene şi în considerentele Hotărârii pronunţate în cauza C-107/23 PPU, (paragrafele 95-125), Curtea concluzionând că instanţele române nu sunt obligate să lase neaplicate deciziile instanţei de contencios constituţional amintite, în pofida existenţei unui risc sistemic de impunitate a unor infracţiuni de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, în măsura în care deciziile se întemeiază pe principiul legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, astfel cum este protejat în dreptul naţional, sub aspectul cerinţelor acestuia referitoare la previzibilitatea şi la precizia legii penale, inclusiv a regimului de prescripţie referitor la infracţiuni.
În privinţa importanţei pe care o are principiul autorităţii de lucru judecat, atât în ordinea juridică europeană, cât şi în sistemele juridice naţionale, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat constant asupra necesităţii ca hotărârile judecătoreşti definitive să nu mai poată fi puse în discuţie (Hotărârea din 30 septembrie 2003, Kobler, în cauza C-224/01), cu excepţia situaţiei în care normele de procedură interne aplicabile autorizează reexaminarea (Hotărârea din 13 ianuarie 2004, Kuhne & Heitz, în cauza C-453/00 şi Hotărârea din 10 iulie 2014, Impresa Pizzarotti & C. Spa, în cauza C-213/13).
Mai mult, Curtea a statuat în sensul că, principiul cooperării nu impune unei instanţe naţionale să înlăture norme de procedură internă în vederea reexaminării unei hotărâri judecătoreşti care a dobândit autoritate de lucru judecat şi să o anuleze, atunci când se constată că este contrară dreptului Uniunii (Hotărârea din 1 iunie 1999, Eco Swiss, cauza C-126/97, Hotărârea din 16 martie 2006, Rosmarie Kapferer, cauza C-234/04).
În concluzie, analiza privind cazul de recurs în casaţie se raportează, potrivit legii procesual penale române, la regulile de drept existente la data pronunţării deciziei în apel, instanţa nefiind abilitată să reexamineze pe această cale hotărârea atacată prin prisma compatibilităţii acesteia cu interpretarea dreptului Uniunii reţinută de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene ulterior datei la care aceasta a rămas definitivă.
Se reaminteşte că, prin decizia Curţii Constituţionale nr. 297/2018 s-a constatat neconstituţionalitatea soluţiei legislative circumscrisă sintagmei „oricărui act de procedură în cauză”, întrucât aceasta este lipsită de previzibilitate şi, totodată, contrară principiului legalităţii incriminării, pentru că sintagma are în vedere şi acte ce nu sunt comunicate suspectului sau inculpatului, nepermiţându-i acestuia să cunoască aspectul întreruperii cursului prescripţiei şi al începerii unui nou termen de prescripţie a răspunderii sale penale (paragraful 31).
Prin Decizia nr. 358/2022 a Curţii Constituţionale s-a statuat că Decizia nr. 297/2018 a instanţei de contencios constituţional a avut natura unei decizii simple/extreme, întrucât instanţa de contencios constituţional a sancţionat unica soluţie legislativă reglementată prin dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen. (paragraful 61). Referirea la soluţia legislativă cuprinsă în C. pen. anterior a avut un rol orientativ, iar nu obligatoriu, destinat legiuitorului, iar nu organelor judiciare (paragrafele 68, 70) şi aceasta nu putea fi interpretată ca o permisiune acordată de către instanţa de contencios constituţional organelor judiciare de a stabili ele însele cazurile de întrerupere a prescripţiei răspunderii penale (paragraful 72).
De la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018, respectiv 25 iunie 2018, „fondul activ al legislaţiei nu a conţinut vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale”, rămânând incidente termenele de prescripţie generală reglementate de dispoziţiile art. 154 din C. pen. (Decizia nr. 358/2022, paragraful 73, 74).
Prin deciza nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a statuat că normele referitoare la întreruperea cursului prescripţiei sunt norme de drept penal material (substanţial), supuse din perspectiva aplicării lor în timp principiului activităţii legii penale prevăzut de art. 3 din C. pen., cu excepţia dispoziţiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţie şi art. 5 din C. pen.
În consecinţă, având în vedere aspectele reţinute cu privire la efectele deciziilor Curţii Constituţionale, instanţa de recurs în casaţie constată că, instanţa de apel a considerat în mod legal că dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen. în forma în vigoare ulterior Deciziei nr. 297/2018 (a cărei natură a fost stabilită prin Decizia nr. 358/2022) constituie lege penală mai favorabilă, ca efect al inexistenţei unui caz de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale, cu consecinţa incidenţei exclusiv a termenelor de prescripţie generală a răspunderii penale, prevăzute de art. 154 din C. pen.
Conform art. 20 alin. (2) din Constituţie, dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.
Înalta Curte constată că, în luna aprilie 2022 pentru infracţiunea de prezentare de documente inexacte pentru obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul Uniunii Europene prevăzută de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, săvârşită de cei trei inculpaţi în forma autoratului şi complicităţii (în luna aprilie 2014), pentru care art. 155 C. pen. prevede un termen de prescripţie generală a răspunderii penale de 8 ani, era împlinit termenul de prescripţie generală a răspunderii penale, anterior pronunţării sentinţei primei instanţe şi deciziei în apel. Or, potrivit art. 153 alin. (1) din C. pen., prescripţia înlătură răspunderea penală atunci când termenele prevăzute la art. 154 din C. pen. sunt împlinite.
Prin urmare, raportat la data săvârşirii infracţiunii de prezentare de documente inexacte pentru obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul Uniunii Europene prevăzută de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, prescripţia răspunderii penale a fost considerată intervenită, în mod corect, prin raportare la termenul general de prescripţie, care s-a împlinit anterior pronunţării deciziei penale nr. 599 din 27.06.2023 a Curţii de Apel Alba Iuia, ţinând seama de considerentele deciziei nr. 67/25.10.2022 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, avute în vedere de instanţa de apel.
În aceste condiţii, este neîntemeiat motivul de recurs în casaţie prin care procurorul a invocat neintervenirea prescripţiei răspunderii penale prin prisma faptului că a fost întrerupt cursul termenului prescripţiei răspunderii penale, pentru cele două infracţiuni în discuţie, şi ar fi trebuit calculat termenul de prescripţie specială a răspunderii penale, iar nu cel al prescripţiei generale a răspunderii penale.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie – Serviciul Teritorial Alba Iulia împotriva deciziei penale nr. 599 din data de 27 iunie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia penală, privind pe intimaţii inculpaţi B., A. şi S.C. C. S.R.L. prin lichidator judiciar D..
În temeiul art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare vor rămâne în sarcina statului.
În temeiul art. 275 alin. (6) C. proc. pen.., onorariile parţiale cuvenite apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru intimaţii inculpaţi B. şi A., până la prezentarea apărătorului ales, în cuantum de câte 450 RON, precum şi onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimata inculpată S.C. C. S.R.L. prin lichidator judiciar D., în cuantum de 680 RON, vor rămâne în sarcina statului.
Sursa informației: www.scj.ro.
