Excluderea probelor în procedura de cameră preliminară

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Cel mai adesea, nelegalitatea administrării probelor va fi constatată de către judecătorul de cameră preliminară în procedura de cameră preliminară, instituită ca o fază prealabilă judecății, în scopul asigurării celerității, echității și rezolvării chestiunilor care vizează legalitatea actului de trimitere în judecată și legalitatea administrării probelor, astfel încât să fie asigurate toate premisele în vederea soluționării fondului cauzei, obiective declarate de legiuitor în expunerea de motive a Codului de procedură penală.

Camera preliminară este o fază care are o importanță deosebită în procesul penal, în condițiile în care, în această procedură, se decid aspectele referitoare la stabilirea legalității administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală, putând influența, așadar, modalitatea în care se desfășoară activitatea de judecată pe fondul cauzei și rezultatul acesteia. De aceea, sancțiunile nulității și excluderii ocupă un rol central în această procedură.

Competența funcțională a judecătorului de cameră preliminară este prevăzută de art. 54 C. pr. pen.

Potrivit art. 342 C. pr. pen.: „Obiectul procedurii camerei preliminare îl constituie verificarea, după trimiterea în judecată, a competenței și a legalității sesizării instanței, precum și verificarea legalității administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală”, prevăzându-se în mod expres în cuprinsul alin. (5) din art. 346 C. pr. pen. că „probele excluse nu pot fi avute în vedere la judecata în fond a cauzei”.

Instituția camerei preliminare a suferit numeroase modificări pentru a ajunge în forma în care este consacrată în prezent, fiind concepută inițial ca o procedură scrisă, necontradictorie, în care doar inculpatul putea participa și contesta probele administrate, dar care nu permitea administrarea de alte probe în această fază.

1. Procedura soluționării cererilor și excepțiilor

Procedura de cameră preliminară are un parcurs diferit, după cum s-au formulat sau nu cereri și excepții în cadrul acestei faze procesuale.

Ca regulă, procedura în fond a camerei preliminare include etapa măsurilor premergătoare, etapa soluționării cererilor și excepțiilor și etapa soluționării camerei preliminare.

Prin excepție, în vederea asigurării celerității procedurii în această fază a procesului penal, legiuitorul a stabilit că, în ipoteza în care nu se invocă cereri sau excepții sau judecătorul de cameră preliminară nu invocă excepții din oficiu, cu privire la legalitatea sesizării instanței, legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, la expirarea termenelor stabilite pentru formularea acestora, judecătorul de cameră preliminară constată, prin încheiere pronunțată în camera de consiliu, fără citarea părților și a persoanei vătămate și fără participarea procurorului, legalitatea sesizării instanței, a administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală și dispune începerea judecății, încheiere care se comunică părților.

Aceste aspecte au făcut obiectul unui control de constituționalitate^[1] finalizat cu o soluție de respingere a excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 346 alin. (1) C. pr. pen., reținându-se că soluționarea fazei camerei preliminare în fond în camera de consiliu, prin încheiere pronunțată fără citarea părților și participarea procurorului, nu afectează dreptul la apărare și la un proces echitabil: „lipsa de diligență a părților, atitudinea lor pasivă concretizată în neinvocarea vreunei excepții ori formularea vreunei cereri cu privire la legalitatea sesizării instanței, legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, neputând fi convertită într-un fine de neconstituționalitate a normei procesual penale criticate”.

Soluționarea fazei camerei preliminare în fond fără citarea părților și fără participarea procurorului s-ar justifica din considerente de celeritate a procedurii. Atât timp cât părților li se comunică actul de sesizare al instanței, existând așadar premisa formulării cererilor și excepțiilor referitoare la legalitatea sesizării instanței, legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală și a dezbaterii într-o procedură orală și contradictorie a acestor chestiuni, nu este necesară judecarea cauzei cu citarea părților, ceea ce, în mod evident, ar conduce la dilatarea duratei procesului penal, în mod nejustificat, în contextul în care părțile manifestă o atitudine pasivă prin neinvocarea vreunei cereri sau excepții.

Problema este că dispozițiile art. 344 alin. (2) C. pr. pen. prevăd că doar inculpatului i se comunică copia certificată a rechizitoriului, celorlalte părți și persoanei vătămate comunicându-li-se exclusiv obiectul procedurii în camera preliminară, dreptul de a-și angaja un avocat și termenul în care pot formula în scris cereri și excepții cu privire la legalitatea sesizării instanței, astfel că acestea din urmă trebuie să formuleze o cerere de studiere a dosarului pentru a-și putea exercita dreptul de a formula cereri și excepții referitoare la legalitatea actelor de urmărire penală.

În considerarea faptului că termenul de 20 de zile în care pot fi formulate cereri și excepții cu privire la legalitatea sesizării instanței, legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală este unul de recomandare^[2] și a faptului că judecătorul de cameră preliminară nu are obligația comunicării cererilor și excepțiilor formulate de părți sau de subiecții procesuali principali, participanții la întâlnirea de practică neunitară din Iași din 18-19 mai 2017^[3] au stabilit că și în situația în care nu s-au formulat cereri și excepții în termenele prevăzute de art. 344 alin. (2) și (3) C. pr. pen. și nici judecătorul de cameră preliminară nu a ridicat din oficiu excepții, se impune stabilirea unui termen în camera de consiliu cu citarea persoanei vătămate, inculpatului, părții civile, părții responsabile civilmente și cu încunoștințarea procurorului. S-a apreciat că doar în această modalitate se asigură posibilitatea discutării în contradictoriu și invocării de cereri și excepții, chiar dacă acestea au fost pentru prima oară ridicate în fața judecătorului de cameră preliminară.

Dimpotrivă, dacă s-au formulat cereri sau excepții ori dacă a ridicat excepții din oficiu, legiuitorul prevede că la expirarea termenului care nu mai poate fi mai scurt de 20 de zile de la comunicare în care se pot formula cereri și excepții, judecătorul de cameră preliminară stabilește termenul pentru soluționarea acestora, cu citarea părților și a persoanei vătămate și cu participarea procurorului, într-o procedură nepublică, dar contradictorie.

Dispozițiile recent introduse în cuprinsul art. 345 alin. (1¹)-(1²) C. pr. pen.^[4] reglementează situația în care actul de sesizare este întemeiat pe probe care reprezintă informații clasificate, situație în care judecătorul de cameră preliminară solicită autorității competente declasificarea sau trecerea acestora la un nivel inferior de clasificare, acordând apărătorilor părților și ai persoanei vătămate accesul la respectivele informații, în măsura deținerii autorizației de acces prevăzute de lege. Judecătorul de cameră preliminară poate refuza motivat accesul la aceste informații dacă ar putea conduce la periclitarea gravă a vieții sau a drepturilor fundamentale ale unei persoane sau dacă refuzul este strict necesar pentru apărarea securității naționale ori a unui alt interes public important. În această ipoteză, legiuitorul a înlăturat valoarea probantă a informațiilor clasificate în defavoarea inculpatului, acestea neputând servi la pronunțarea unei soluții de condamnare, de renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei în cauză.

2. Titularii cererilor și excepțiilor

Din cuprinsul celor două decizii mai sus menționate, dar și din prevederile art. 344 alin. (2) C. pr. pen. rezultă cu claritate că titularii cererilor și excepțiilor cu privire la legalitatea sesizării instanței, a administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală sunt inculpatul, care are cel mai pronunțat interes în contestarea acestora, dar și celelalte părți și persoana vătămată.

Inclusiv în contextul reglementării inițiale a procedurii de cameră preliminară, în care nu era recunoscută posibilitatea participării persoanei vătămate și a celorlalte părți, cu excepția inculpatului, la procedura de cameră preliminară, s-a apreciat^[5] că este necesară consacrarea posibilității formulării unor cereri și excepții și de către acești subiecți procesuali pentru respectarea egalității de arme pe care o presupune dreptul la un proces echitabil întrucât soluția contrară ignoră contextul juridic complex în care se pot exercita acțiunea penală și acțiunea civilă, având în vedere că soluția trimiterii în judecată nu profită automat persoanei vătămate și părții civile, probele fiind administrate din oficiu atât în favoarea, cât și în defavoarea inculpatului, astfel că orice probă în favoarea inculpatului pot fi defavorabile celorlalte părți cu interese procesuale contrare.

Prin urmare, atât timp cât este în interesul lor procesual, inclusiv persoana vătămată, partea civilă și partea responsabilă civilmente pot formula cereri și excepții referitoare la legalitatea urmăririi penale. Deși atipică, nu excludem de plano situația în care, în anumite ipoteze, chiar procurorul să invoce nelegalitatea efectuării unor acte de urmărire penală.

Trebuie amintit că legiuitorul a recunoscut cu titlu general calitatea de a invoca nulitatea relativă procurorului, în considerarea funcției de garant al ordinii de drept și al drepturilor și libertăților cetățenilor, părților (inculpatul, partea civilă și partea responsabilă civilmente) și subiecților procesuali principali (suspectul și persoana vătămată). Spre deosebire de vechea reglementare, nici instanței, nici judecătorului de cameră preliminară sau judecătorului de drepturi și libertăți nu li s-a recunoscut această posibilitate, în contextul reconfigurării rolului instanței în procesul penal, căreia i se recunoaște un rol activ subsidiar în aflarea adevărului.

Această soluție legislativă cuprinsă în dispozițiile art. 282 alin. (2) C. pr. pen., care nu permite invocarea din oficiu a nulității relative, a fost declarată neconstituțională prin DCC nr. 554/2017^[6]. Curtea a constatat că excluderea, prin dispozițiile de lege criticate, a posibilității ca judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară și instanța de judecată să ia în considerare, din oficiu, încălcările dispozițiilor legale care atrag nulitatea relativă a actului, aduce atingere, în principal, prevederilor constituționale ale art. 1 alin. (3) și (5) privind statul de drept și principiul legalității și ale art. 124 referitor la înfăptuirea justiției.

Curtea Constituțională arată că simpla regândire a sistemului procesual în sensul apropierii de sisteme adversariale de drept, în care rolul activ al instanței este mai redus, judecătorul răspunzând, de principiu, numai asupra corectitudinii desfășurării procedurii, sarcina stabilirii faptelor și a vinovăției aparținând juraților, în procesul penal român instanța își asumă răspunderea și în privința acestor elemente esențiale, care constituie finalitatea procesului – stabilirea faptei și a vinovăției – nu justifică soluția excluderii acesteia din categoria participanților care pot invoca nulitatea relativă: „noul Cod de procedură penală impune instanței de judecată să neglijeze anumite neregularități, deși acestea ar putea conduce inclusiv la vicierea rezultatului procesului, dar, pe de altă parte, aceeași instanță poartă răspunderea asupra soluției date. Or, rațiunile pentru care a fost, anterior, legiferată posibilitatea instanței de a lua în considerare din oficiu nulitatea relativă – cu respectarea anumitor condiții prevăzute de lege – se mențin și în prezent, deoarece ele au ca temei de fapt situațiile ivite în practică, ce nu pot avea o altă rezolvare, situații faptice care continuă să apară și după intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală”.

Un alt argument în favoarea acestei soluții se referă la inexistența unei justificări obiective și rezonabile a împiedicării judecătorului de cameră preliminară de a lua în considerare din oficiu încălcările care atrag nulitatea relativă în contextul în care sancțiunea excluderii probelor produce efecte prin intermediul sancțiunii nulității, iar rezultatul procedurii camerei preliminare are o influență directă asupra judecății fondului, normele care reglementează administrarea probelor având cea mai mare importanță în desfășurarea procesului penal, conducând nemijlocit la aplicarea legii penale.

În considerarea acestei decizii, dispozițiile art. 282 alin. (2) C. pr. pen. au fost modificate^[7] pentru a conferi posibilitatea de a invoca nulitatea relativă din oficiu de către judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară și instanța de judecată

Este suficient ca partea să solicite constatarea nulității actului prin care a fost obținută, autorizată sau administrată proba pentru a fi excluse și probele obținute în acest mod? Considerăm că răspunsul trebuie să fie afirmativ, cu atât mai mult cu cât considerentele principale ale deciziei mai sus menționate sunt cele referitoare la importanța nulității relative aplicabilă încălcării normelor care reglementează administrarea probelor. Se subliniază că „rezultatul procedurii în camera preliminară referitor la stabilirea legalității administrării probelor și a efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire penală are o influență directă asupra desfășurării judecății pe fond, putând să fie decisiv pentru stabilirea vinovăției/nevinovăției inculpatului”.

Pe cale de consecință, nu ar exista nicio rațiune ca judecătorul de cameră preliminară, exercitând funcția de verificare a legalității administrării probelor, să poată invoca nulitatea relativă a actelor prin care s-au încuviințat sau autorizat probe, fără a putea exclude aceste probe. Miza sancțiunii relative este în acest caz însăși excluderea probelor derivate din actul nul.

Aceeași întrebare se poate pune și în ipoteza în care se solicită anularea unui act întocmit de organele de urmărire penală fără să se solicite și anularea unui act subsecvent și excluderea probei în baza acestui din urmă act. Pentru aceleași rațiuni exprimate mai sus, având în vedere importanța fazei de cameră preliminară și a influenței directe pe care rezultatul acestei proceduri îl are cu privire la fondul cauzei, răspunsul trebuie să fie același.

În mod similar, în ipoteza în care proba nelegal administrată nu este consecința unui act nelegal, și astfel nu se pune problema invocării unei nulități relative, apreciem că judecătorul de cameră preliminară are obligația pozitivă de a pune în discuția părților nelegalitatea administrării probei și de a dispune din oficiu sancțiunea excluderii probei nelegal administrate, chiar în absența formulării unei cereri în acest sens. Din moment ce judecătorului de cameră preliminară i-a fost conferită posibilitatea de a invoca nulitatea relativă având în vedere, în principal, consecința acestei sancțiuni, și anume excluderea probei decurgând din actul nelegal, este firesc ca judecătorul de cameră preliminară, în exercitarea funcției de a verifica legalitatea administrării probei, să dea efect principiului fundamental al legalității procesului penal și să excludă din oficiu o probă nelegal administrată.

3. Forma cererilor și excepțiilor

Privitor la forma în care pot fi invocate cereri și excepții referitoare la legalitatea actelor și a probelor efectuate în faza urmăririi penale, considerăm că pe lângă cererile scrise formulate în termenele prevăzute de art. 344 alin. (2) și (3) C. pr. pen., aceastea se poate realiza și oral la termenul de judecată stabilit pentru soluționarea cererilor și excepțiilor sau printr-un memoriu scris depus la acest termen, concluzie susținută de natura termenului de recomandare a termenelor în care pot fi invocate cereri și excepții. Desigur, premisa de a invoca cereri și excepții oral sau printr-o cerere scrisă depusă la termen este ca o altă parte sau judecătorul de cameră preliminară să fi ridicat din oficiu excepții în termenele prevăzute de art. 344 alin. (2) și (3) C. pr. pen., pentru că, în caz contrar, se poate dispune începerea judecății în condițiile art. 346 alin. (1) C. pr. pen., fără citarea părților și a persoanei vătămate și fără participarea procurorului.

În ipoteza în care fuseseră deja invocate de către o parte cereri și excepții sau judecătorul de cameră preliminară a invocat din oficiu excepții, celorlalte părți sau chiar aceleiași părți li se conferă posibilitatea de a invoca cereri sau excepții noi chiar la termenul stabilit pentru asigurarea contradictorialității procedurii, chiar dacă nu au fost invocate în scris în prealabil în termenul stabilit de judecătorul de cameră preliminară, judecătorul de cameră preliminară fiind obligat să se pronunțe asupra acestora, neputându-se considera că nu au fost invocate în termen putând duce, în unele cazuri, la tergiversarea nejustificată și abuzivă a duratei procedurii de cameră preliminară. În mod similar, dacă au fost invocate cereri și excepții cu depășirea termenului stabilit de judecătorul de cameră preliminară, dar înainte de pronunțarea soluției de începere a judecății conform art. 346 alin. (1) C. pr. pen., apreciem că judecătorul de cameră preliminară este obligat să fixeze termen cu citarea părților, în vederea asigurării permiselor respectării dreptului la o procedură orală și contradictorie în care să fie dezbătute respectivele cereri și excepții.

Dacă s-au formulat în scris cereri și excepții în termenele prevăzute de art. 344 alin. (2) și (3) C. pr. pen., considerăm că judecătorul de cameră preliminară va invoca nulitatea unor acte sau va pune în discuție excluderea unor probe la termenul stabilit pentru soluționarea cererilor și excepțiilor conform art. 344 alin. (4) C. pr. pen. În schimb, dacă judecătorul de cameră preliminară este singurul care ridică excepții din oficiu, considerăm că se va stabili un termen în condițiile art. 344 alin. (4) C. pr. pen. când acestea vor fi invocate și puse în discuție. Apreciem că odată cu citația emisă pentru termenul de judecată stabilit, părților, persoanei vătămate și procurorului ar trebui să li se aducă la cunoștință faptul că se vor pune în discuție excepții privitoare la actele de urmărire penală și la probele administrate pentru o mai bună administrare a cauzei.

În practică, în schimb, participanții la întâlnirea procurorilor șefi secție urmărire penală și judiciară de la nivelul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, DNA, DIICOT și al parchetelor de pe lângă curțile de apel – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție din 19-20 iunie 2017^[8] au apreciat că excepțiile invocate din oficiu se vor pune în discuție la termenul fixat, neexistând nicio obligație ca acestea să fie comunicate anterior participanților la procesul penal.

4. Probele privind legalitatea administrării probelor

În forma inițială a prevederilor art. 345 C. pr. pen., cererile și excepțiile se soluționau de judecătorul de cameră preliminară fără participarea procurorului și a inculpatului, nefiind permisă administrarea unor probe în procedura de cameră preliminară pentru stabilirea legalității probelor administrate în faza de urmărire penală, opțiune criticată vehement în literatura de specialitate prin imposibilitatea obiectivă de contestare în mod real a legalității unor probe atunci când pentru dovedirea acestora este necesară administrarea unor alte probe^[9]. Este greu de conciliat această opțiune a legiuitorului cu obiectivele declarate în expunerea de motive pentru instituirea camerei preliminare ca o procedură de verificare a legalității actelor de urmărire penală, a probelor și a respectării dreptului la un proces echitabil în faza de urmărire penală în contextul inexistenței unei dezbateri contradictorii cu privire la aceste aspecte și a imposibilității dovedirii alegațiilor privind eventualele nelegalități cu alte probe decât înscrisuri.

Această soluție legislativă a fost declarată neconstituțională prin DCC nr. 641/2014^[10], arătându-se că, pentru respectarea dreptului la un proces echitabil, aspectele care vizează controlul judecătorului de cameră preliminară trebuie dezbătute în contradictoriu, cu respectarea principiului oralității și al egalității de arme, de către toate părțile și procuror. Curtea a subliniat^[11] că „aspectele de fapt ce au stat la baza obținerii anumitor probe au relevanță directă și implicită asupra legalității probelor; or, imposibilitatea judecătorului de cameră preliminară de a administra noi probe ori de a solicita depunerea anumitor înscrisuri, precum și lipsa unei dezbateri orale cu privire la aceste aspecte, îl pun pe acesta în postura de a nu putea clarifica situația de fapt, aspect care se poate răsfrânge implicit asupra analizei de drept. Din această perspectivă, Curtea apreciază că rezultatul procedurii în camera preliminară referitor la stabilirea legalității administrării probelor și a efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire penală are o influență directă asupra desfășurării judecății pe fond, putând să fie decisiv pentru stabilirea vinovăției/nevinovăției inculpatului. Or, reglementând în acest mod procedura camerei preliminare și având în vedere influența pe care această procedură o are asupra fazelor de judecată ulterioare, Curtea constată că legiuitorul a încălcat dreptul părților la un proces echitabil în componenta sa privind contradictorialitatea, oralitatea și egalitatea armelor”.

În mod inexplicabil, legiuitorul nu a pus decât parțial în acord dispozițiile declarate neconstituționale cu Decizia Curții și a modificat art. 345 alin. (1) C. pr. pen.^[12], prevăzând că judecătorul de cameră preliminară va soluționa cererile și excepțiile cu participarea părților, persoanei vătămate și a procurorului, în baza actelor din dosarul de urmărire penală și a oricăror înscrisuri noi prezentate.

Imposibilitatea reală de a dovedi nelegalitatea unei probe administrate în cursul urmăririi penale în această procedură, instituită mai mult ca un control formal de legalitate, prin limitarea probatoriului doar la înscrisurile noi prezentate în cursul procedurii de cameră preliminară, a determinat Curtea Constituțională^[13] să constate din nou viciul de neconstituționalitate al acestei proceduri: „Curtea constată că dispozițiile art. 345 alin. (1) C. pr. pen., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 75/2016, limitând mijloacele de probă ce pot fi administrate în verificarea conformității probelor administrate în cursul urmăririi penale cu garanțiile de echitabilitate a procedurii, aduc atingere dreptului la apărare și egalității de arme, componentă a dreptului părților și persoanei vătămate la un proces echitabil. Curtea constată că este necesar ca, în procedura de cameră preliminară, verificarea legalității administrării probelor de către organele de urmărire penală să fie realizată, în mod nemijlocit, în contradictoriu cu părțile și persoana vătămată, cu posibilitatea administrării oricăror mijloace de probă”.

Astfel, dovedirea nelegalității sau neloialității modului în care au fost administrate probele în faza de urmărire penală devine un proces complex, care presupune un control temeinic și minuțios din partea judecătorului de cameră preliminară, asigurându-se părților posibilitatea concretă de a contesta aceste aspecte, prin administrarea oricărui mijloc de probă care ar demonstra susținerile acestora. Doar în acest mod, controlul judecătorului de cameră preliminară poate fi unul efectiv. Trebuie subliniat însă că administrarea probelor în camera preliminară se circumscrie exclusiv dovedirii caracterului nelegal sau neloial al probelor administrate în faza urmăririi penale sau al actelor de urmărire penală și nu elementelor care constituie obiect al probei, conform art. 98 C. pr. pen., care vizează aspecte de fond.

Prin ultima modificare a Codului de procedură penală^[14], s-a prevăzut în mod expres în cuprinsul art. 345 C. pr. pen. faptul că judecătorul de cameră preliminară soluționează cererile și excepțiile formulate, precum și excepțiile ridicate din oficiu pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul de urmărire penală și a oricăror alte mijloace de probă.

Deși, în mod paradoxal, camera preliminară a fost instituită ca un mecanism de reducere a duratei procesului penal, ca urmare a actualei configurații a acestei faze a procesului penal, care poate parcurge și etapa contestației, se poate ajunge, în mod inevitabil, la o dilatare a duratei procesului penal și la nerespectarea termenului de recomandare de 60 de zile prevăzut de art. 343 C. pr. pen. în care ar trebui parcursă această fază, termen reglementat în contextul configurației inițiale a procedurii de cameră preliminară și nerealist în numeroase situații. Este adevărat că o procedură orală și contradictorie, în care se pot administra orice mijloace de probă pentru dovedirea alegațiilor privind nelegalitatea efectuării actelor de urmărire penală sau a probelor, poate avea acest rezultat, însă nu considerăm că celeritatea trebuie să primeze asupra unei verificări efective a respectării dispozițiilor procesual penale în faza urmăririi penale.

5. Soluțiile judecătorului de cameră preliminară

În cazul în care judecătorul de cameră preliminară constată neregularități ale actului de sesizare sau în cazul în care sancționează cu nulitatea absolută sau relativă actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii ori dacă exclude una sau mai multe probe administrate, în termen de 5 zile de la comunicarea încheierii, procurorul are obligația de a remedia neregularitățile actului de sesizare și de a comunica judecătorului de cameră preliminară dacă menține dispoziția de trimitere în judecată ori solicită restituirea cauzei. Judecătorul de cameră preliminară se pronunță în camera de consiliu, prin încheiere, care se comunică procurorului, părților și persoanei vătămate, iar opțiunea procurorului de restituire a cauzei nu poate fi cenzurată. Dacă respinge cererile și excepțiile invocate, prin aceeași încheiere pronunțată în condițiile anterior amintite, judecătorul de cameră preliminară dispune începerea judecății.

Cauza se restituie parchetului în condițiile art. 346 C. pr. pen., respectiv dacă „rechizitoriul este emis de un procuror necompetent după materie sau după calitatea persoanei ori este neregulamentar întocmit, iar neregularitatea nu a fost remediată de procuror în termenul de 5 zile de la comunicarea încheierii prin care s-au constatat respectivele neregularități, dacă neregularitatea atrage imposibilitatea stabilirii obiectului sau limitelor judecății, dacă au fost excluse toate probele, precum și dacă procurorul solicită restituirea cauzei ori nu răspunde în termenul de 5 zile de la comunicarea încheierii prin care s-au constatat neregularități”. În toate celelalte cazuri, când se constată neregularități ale actului de sesizare, sunt declarate nule unul sau mai multe acte sau sunt excluse una sau mai multe probe administrate, dacă procurorul nu solicită restituirea cauzei, se dispune începerea judecății.

Suntem de acord cu opinia exprimată în literatura de specialitate^[15], că nu se poate dispune restituirea parțială a cauzei, numai cu privire la unele fapte sau unii inculpați, întrucât aceasta ar reprezenta în realitate o disjungere, o atare soluție nefiind prevăzută de lege. Prin urmare, dacă se dispune excluderea tuturor probelor numai față de un inculpat, judecătorul de cameră preliminară nu va restitui cauza doar cu privire la acest inculpat. Nici dispozițiile art. 46 alin. (1) C. pr. pen., nici cele ale art. 63 alin. (1) C. pr. pen. nu prevăd posibilitatea disjungerii cauzei în faza camerei preliminare, și nici din soluțiile pe care le poate pronunța judecătorul de cameră preliminară conform art. 346 C. pr. pen. nu rezultă o astfel de posibilitate.

De asemenea, atunci când se dispune excluderea tuturor probelor, restituirea cauzei este obligatorie și se dispune prin chiar încheierea prin care se exclud toate probele, fără a se mai comunica încheierea procurorului pentru a-și exprima poziția, iar în situația în care se exclud unele probe sau se constată nulitatea unor acte de urmărire penală, procurorului îi sunt recunoscute doar două posibilități: de a solicita restituirea cauzei sau de a menține dispoziția de trimitere în judecată, fără a se prevedea posibilitatea formulării ambelor solicitări în raport de diferite fapte sau diferiți inculpați. Nimic nu împiedică procurorul să solicite restituirea cauzei, să dispună el însuși disjungerea și ulterior să sesizeze judecătorul de cameră preliminară doar cu privire la anumite fapte sau anumiți inculpați.

În practica judiciară, s-a ridicat problema incidenței cazului de nulitate prevăzut de art. 281 alin. (1) lit. b) C. pr. pen. în ipoteza în care nu se reia procedura camerei preliminare de instanța ierarhic superioară ca urmare a hotărârii de declinare a competenței a instanței ierarhic inferioare, după finalizarea procedurii de cameră preliminară. În mod just s-a apreciat^[16] că parcurgerea procedurii camerei preliminare la nivelul instanței ierarhic inferioare nu atrage nulitatea absolută a hotărârii pronunțate, întrucât verificarea competenței se realizează în raport de datele existente la dosarul cauzei la momentul înregistrării cauzei, date care se pot schimba pe parcursul judecății și care pot determina o schimbare de încadrare juridică cu consecința modificării competenței, iar încheierea prin care s-a dispus începerea judecății are autoritate de lucru judecat, neputând fi reformată, indirect, prin reluarea procedurii. În schimb, dacă necompetența judecătorului de cameră preliminară exista la momentul parcurgerii procedurii de cameră preliminară, dar nu a fost observată, și nu este consecința unei schimbări de încadrare juridică în faza de judecată, se va dispune declinarea de competență în favoarea instanței ierarhic superioare, care va dispune reluarea procedurii de cameră preliminară de către un judecător de cameră preliminară competent în condițiile art. 386¹ C. pr. pen.

6. Contestația

Procedura camerei preliminare poate parcurge și a doua etapă, respectiv etapa contestației, care este, în mod evident, facultativă, fiind lăsată la latitudinea voinței participanților la procesul penal. Astfel, procurorul, părțile și persoana vătămată au dreptul de a formula contestație, care poate privi inclusiv modul de soluționare a cererilor și a excepțiilor în termen de 3 zile de la comunicarea încheierilor prin care judecătorul de cameră preliminară constată legalitatea sesizării instanței, a administrării probelor, a efectuării actelor de urmărire penală și dispune începerea judecății, prin care respinge cererile și excepțiile invocate și dispune începerea judecății și prin care restituie cauza la parchet.

Rezultă că încheierile intermediare pronunțate de judecătorul de cameră preliminară în procedura prevăzută de art. 345 alin. (3) C. pr. pen. prin care se constată neregularități ale actului de sesizare, se exclud una sau mai multe probe sau se constată nulitatea unuia sau a mai multor acte de urmărire penală și se acordă termen de 5 zile procurorului pentru a remedia neregularitățile constatate și pentru a-și exercita opțiunea de menținere a dispoziției de trimitere în judecată a inculpatului sau de solicitare a restituirii cauzei la parchet în vederea completării urmăririi penale, nu pot fi atacate separat cu contestație. Doar la momentul pronunțării încheierii finale a judecătorului de cameră preliminară, prin care acesta dispune fie o soluție de începere a judecății, fie o soluție de restituire a cauzei, inclusiv încheierea prin care se constată legalitatea efectuării urmăririi penale și se dispune începerea judecății în condițiile prevăzute de art. 346 alin. (1) C. pr. pen., pronunțată într-o procedură necontradictorie, fără citarea părților, când nu se formulează cereri și excepții, se poate exercita calea de atac a contestației.

La întâlnirea președinților secțiilor penale ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel din București, 27-28 februarie 2023^[17], s-a apreciat că în ipoteza în care judecătorul de cameră preliminară este sesizat cu soluționarea unei contestații în temeiul art. 347 alin. (1) C. pr. pen., acesta se va pronunța atât asupra legalității și temeiniciei încheierii intermediare, cât și a celei finale, chiar dacă în cuprinsul contestației nu se menționează expres că se declară cale de atac și împotriva încheierii intermediare, întrucât în absența consacrării posibilității atacării pe cale separată a încheierii intermediare, contestația formulată împotriva încheierii finale se va considera exercitată și împotriva încheierii intermediare.

Contestația se soluționează în camera de consiliu, cu citarea părților și a persoanei vătămate și cu participarea procurorului, dispozițiile art. 345 și art. 346 C. pr. pen. aplicându-se în mod corespunzător și în etapa contestației. La întâlnirea de practică neunitară de la Sibiu din 24-25 septembrie 2015^[18], participanții au decis în unanimitate că prevederile art. 347 C. pr. pen. au caracter special, derogatoriu față de dispozițiile art. 425¹ C. pr. pen., astfel că se aplică prioritar. În privința soluțiilor care pot fi dispuse, în completare, se vor aplica dispozițiile art. 425¹ C. pr. pen., putând fi schimbate, în caz de admitere, soluțiile asupra excepțiilor și cererilor privind urmărirea penală și rechizitoriul, iar trimiterea spre rejudecare va opera în condițiile art. 425¹ C. pr. pen., când nu au fost respectate dispozițiile legale privind citarea, inclusiv în cazul în care nu s-a acordat un termen în ipoteza în care nu s-au formulat cereri sau excepții^[19].

Contestația se judecă de către un judecător de cameră preliminară de la instanța ierarhic superioară celei sesizate, iar atunci când competența de soluționare revine ICCJ, contestația se judecă de către un complet format din doi judecători, conform art. 34 alin. (4) lit. b) și d) din Legea nr. 304/2022. Raportat la competența funcțională a instanțelor, rezultă că tribunalele, curțile de apel și ICCJ pot soluționa contestații împotriva încheierilor judecătorului de cameră preliminară de la instanța ierarhic inferioară.

Conform art. 347 C. pr. pen. „În soluționarea contestației nu pot fi invocate sau ridicate din oficiu alte cereri sau excepții decât cele invocate sau ridicate din oficiu în fața judecătorului de cameră preliminară în procedura desfășurată în fața instanței sesizate cu rechizitoriu, cu excepția cazurilor de nulitate absolută”. Reglementarea este consecventă cu regimul juridic al cazurilor de nulitate absolută, care pot fi invocate oricând pe parcursul procesului penal în cazul încălcărilor dispozițiilor art. 281 alin. (1) lit. a), b), c) și d), respectiv până la încheierea procedurii în camera preliminară, dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale, în cazul încălcărilor dispozițiilor art. 281 alin. (1) lit. b¹), e) și f) C. pr. pen.

Considerăm că în lumina DCC nr. 554/2017, judecătorul de cameră preliminară va putea invoca inclusiv în etapa soluționării contestației din oficiu cazuri de nulitate relativă și excluderea unor probe subsecvente unui astfel de caz, chiar dacă nu au fost invocate în primă instanță, indiferent de partea care a declarat contestație. Rațiunile care au stat la baza pronunțării deciziei pledează pentru această interpretare, Curtea nefăcând nicio distincție în privința stadiului procesual în care judecătorul ar putea din oficiu să invoce un caz de nulitate relativă. Părțile și persoana vătămată sunt decăzute însă din dreptul de a mai invoca cazuri de nulitate relativă în etapa contestației conform art. 282 alin. (4) lit. a) C. pr. pen., raportat la art. 347 C. pr. pen., acestea putând fi invocate până la momentul la care judecătorul dezbate cererile și excepțiile, conform art. 345 C. pr. pen.

Cu toate acestea, chiar dacă judecătorul de cameră preliminară constată decăderea din dreptul de a invoca alte cazuri de nulitate relativă care nu au fost invocate în primă instanță, apreciem că nimic nu îl împiedică să își însușească excepțiile invocate și să le pună în discuție din oficiu; desigur, aceasta este și trebuie să rămână o facultate a judecătorului și nu o obligație procedurală, legiuitorul reglementând doar posibilitatea judecătorului de a invoca cazuri de nulitate relativă.

7. Natura hotărârilor pronunțate în procedura camerei preliminare

În această materie, atât în primă instanță, cât și în etapa contestației, judecătorul de cameră preliminară se pronunță prin încheiere motivată, având în vedere dispozițiile art. 346 alin. (1) C. pr. pen. și ale art. 347 C. pr. pen. care prevăd că dispozițiile art. 346 C. pr. pen., se aplică în mod corespunzător, adică inclusiv cu privire la natura hotărârii pronunțate; nu își găsesc astfel aplicarea dispozițiile art. 425¹ alin. (7) C. pr. pen., care prevăd soluționarea contestației prin decizie, față de caracterul special și derogator al normelor speciale din materia camerei preliminare.

Suntem de acord cu opinia exprimată în literatura de specialitate^[20] potrivit căreia încheierea judecătorului de cameră preliminară are o autoritate de lucru judecat provizorie, până la dovedirea unei alte situații de fapt sau de drept decât cea reținută de judecătorul de cameră preliminară.

Apreciem în acest context că trebuie nuanțată concluzia DCC nr. 802/2017^[21], în raport de probele și elementele de la dosar, fiind greu de conceput posibilitatea readucerii în discuție a unor chestiuni tranșate în faza de cameră preliminară, fără indicarea unor elemente noi ale stării de fapt sau a unor probe noi care să demonstreze nelegalitatea sau neloialitatea modului de administrare a probelor. În caz contrar, apreciem că reglementarea camerei preliminare nu ar mai prezenta nicio utilitate dacă aceleași aspecte deja tranșate pot fi aduse din nou în discuția contradictorie a părților în fața instanței penale, cu consecința inevitabilă a dilatării duratei procesului penal, deși, în mod paradoxal, camera preliminară a fost instituită tocmai pentru a contribui la reducerea duratei procesului penal și la respectarea dreptului de soluționare a cauzei într-un termen rezonabil.

Așadar, posibilitatea repunerii în discuție în cursul judecății a unor aspecte trebuie să fie condiționată de indicarea unor elemente noi care nu au fost avute în vedere în faza de cameră preliminară. Aceasta este și practica Înaltei Curți de Casație și Justiție^[22], care a statuat că aspectele examinate în procedura de cameră preliminară nu pot face obiectul unei noi verificări în faza de judecată, dacă nu au apărut elemente noi care să impună o reexaminare în alte coordonate decât cele avute deja în vedere în cameră preliminară.

Suntem de părere că inclusiv instanța din oficiu poate reveni, motivat, asupra unor aspecte cu privire la care s-a pronunțat în camera preliminară, dacă din cercetarea judecătorească efectuată de prima instanță sau de instanța de apel rezultă o altă situație de fapt. Spre exemplu, dacă judecătorul de cameră preliminară, pe baza probelor de la dosarul cauzei și a probelor administrate în procedura de cameră preliminară, a apreciat că nu există provocare, însă pe parcursul cercetării judecătorești se conturează existența unei provocări, chiar dacă nu va pronunța o soluție de excludere a probelor, instanța va trebui să rețină existența acesteia și să pronunțe în consecință o soluție de achitare în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza finală C. pr. pen.

8. Reluarea procedurii de cameră preliminară

Dispozițiile art. 386¹ C. pr. pen., recent introduse prin legea de modificare a Codului de procedură penală^[23], prevăd următoarele: „dacă în cursul judecății se constată nulitatea absolută a procedurii de cameră preliminară, instanța, prin încheiere, desființează actul prin care s-a dispus începerea judecății și stabilește limitele în care procedura va fi reluată, încheierea fiind supusă contestației în condițiile art. 425¹”.

Corelativ, au fost modificate și prevederile art. 281 alin. (4) lit. b) C. pr. pen., care conferă posibilitatea invocării nulității absolute în orice stare a procesului, dacă încălcarea a intervenit în procedura camerei preliminare. În contextul în care anterior aceste nulități puteau fi invocate doar până la încheierea procedurii în camera preliminară, exista riscul semnificativ ca acestea să nu fie observate în timp util și să rămână astfel nesancționate prin depășirea termenului limită până la care puteau fi invocate, deși exista un viciu grav al procedurii.

DCC nr. 88/2019^[24], prin care s-a constatat că dispozițiile art. 281 alin. (4) lit. a) C. pr. pen., raportat la art. 281 alin. (1) lit. f) sunt neconstituționale, era dificil de transpus în practică în absența unei proceduri concrete de urmat în cazul în care acest caz de nulitate, ivit în cursul procedurii de cameră preliminară, se invocă în cursul judecății. Din acest considerent, legiuitorul a reconfigurat momentul până la care pot fi invocate cazurile de nulitate absolută dacă încălcarea a avut loc în cameră preliminară și a prevăzut posibilitatea reluării procedurii de cameră preliminară în condiții de legalitate.

Reglementarea reluării procedurii de cameră preliminară este sumară, putând să dea naștere unor controverse în practica judiciară. Legiuitorul nu a menționat care este soarta actelor și a probelor administrate în faza de judecată în condiții de legalitate în momentul în care se va dispune prin încheiere desființarea actului prin care s-a dispus începerea judecății. Având în vedere că, reluând camera preliminară în condiții de legalitate, se vor putea ivi aspecte și cereri noi de soluționat, orice soluție putând fi adoptată, inclusiv restituirea cauzei la parchet, considerăm că în limitele în care s-a dispus reluarea procedurii, toate actele efectuate în cursul judecății își pierd valabilitatea, fiind necesar a fi refăcute în ipoteza în care se va dispune din nou începerea judecății.

În ipoteza în care cauza de nulitate absolută nu privește întreaga cauză (spre exemplu, cauzele de nulitate prevăzute de la art. 281 alin. (1) lit. e) sau f) C. pr. pen. privește doar pe unul dintre inculpați, celelalte cauze neputând să privească decât întreaga cauză), considerăm că se va dispune disjungerea cauzei și desființarea încheierii de începere a judecății exclusiv cu privire la acel inculpat.

Judecătorul care a pronunțat soluția de desființare a încheierii de începere a judecății și care dispune reluarea procedurii de cameră preliminară devine incompatibil să soluționeze din nou camera preliminară, având în vedere că și-a exprimat deja părerea cu privire la aspectele care țin de legalitatea sesizării instanței, legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală.

O altă chestiune problematică o constituie faptul că judecătorul fondului este pus în situația de a-și cenzura propriile acte prin desființarea încheierii de începere a judecății pe care acesta a pronunțat-o, din moment ce exercitarea funcției de verificare a legalității trimiterii în judecată este compatibilă cu exercitarea funcției de judecată. Acest aspect vine în contradicție cu logica procesului penal român în care controlul efectuării unui act jurisdicțional se realizează de o instanță ierarhic superioară într-o cale de atac. La fel de problematică este și posibilitatea conferită judecătorului fondului de a reforma implicit un act al instanței superioare, în contradicție totală cu competența funcțională a instanțelor și cu modul în care funcționează controlul judecătoresc al soluțiilor pronunțate în procesul penal, în cazul în care, în cursul judecății în primă instanță, se constată, spre exemplu, că în etapa contestației formulate în condițiile art. 347 C. pr. pen. nu a participat procurorul, fiind incidente prevederile art. 281 alin. (1) lit. d) C. pr. pen., caz în care reluarea ar trebui să vizeze doar etapa contestației.

În ciuda faptului că reluarea procedurii de cameră preliminară nu este o cale de atac, prin faptul că se constată nulitatea absolută a procedurii și are loc o desființare a încheierii de începere a judecății, cu consecința reîntoarcerii procesului într-o fază anterioară, atât verificarea care trebuie efectuată, cât și soluția pe care o impune constatarea existenței unui caz de nulitate absolută în procedura camerei preliminare sunt similare controlului judecătoresc efectuat într-o cale de atac.

În ipoteza în care nulitatea absolută a procedurii de cameră preliminară se va constata în apel, se impune desființarea sentinței și trimiterea cauzei spre judecare din faza camerei preliminare de fond.

Considerăm că norma în discuție vizează doar cazurile de nulitate absolută care nu au fost invocate în cursul procedurii de cameră preliminară. În măsura în care aceste cazuri au fost invocate în cursul procedurii de cameră preliminară, iar judecătorul de cameră preliminară s-a pronunțat asupra acestora, nu se mai poate efectua o nouă verificare în cursul judecății, încheierea judecătorului de cameră preliminară având autoritate de lucru judecat sub acest aspect. În caz contrar, camera preliminară și-ar pierde orice utilitate dacă orice aspect tranșat în cursul acestei proceduri ar putea fi rediscutat în faza judecății, operând o confuziune totală între cele două etape și o alterare a principiului separării funcțiilor judiciare așa cum a fost gândit de legiuitor.

De lege ferenda, apreciem că se impune intervenția legiuitorului pentru a reglementa expres faptul că nu se pot rediscuta în faza judecății aspectele care au fost deja invocate și verificate în cursul procedurii de cameră preliminară. De asemenea, s-ar impune reglementarea situației probelor administrate în cursul judecății până la desființarea încheierii prin care s-a dispus începerea judecății, precum și posibilitatea disjungerii cauzei în cazul în care nulitatea absolută nu vizează întreaga procedură de cameră preliminară.

* Articol extras din lucrarea Iulia Cristina Lupu, Excluderea probelor obținute în mod nelegal, Ed. Universul Juridic, București, 2024.

^[1] DCC nr. 673 din 29 octombrie 2019, publicată în M. Of. nr. 84 din 5 februarie 2020.

^[2] Prin dec. nr. 14 din 4 iunie 2018 pronunțată în recurs în interesul legii Înalta Curte de Casație și Justiție a tranșat problema naturii juridice a termenului de 20 de zile în care pot fi formulate cereri și excepții în procedura camerei preliminare, stabilind că acesta este unul de recomandare, a cărui nerespectare nu atrage sancțiunea decăderii. În acest sens, s-a arătat că este vorba despre un termen judiciar, neoperând dispozițiile art. 268 alin. (1) C. pr. pen., care reglementează sancțiunea decăderii exclusiv pentru neexercitarea unui drept în termenul legal. În acest fel, s-a realizat o corelare a acestor dispoziții cu dispozițiile care reglementează termenele în care poate fi invocată nulitatea relativă, neputându-se considera că momentul limită până la care acestea pot fi invocate, respectiv închiderea procedurii de cameră preliminară ar semnifica expirarea termenului stabilit de judecătorul de cameră preliminară pentru formularea cererilor și excepțiilor întrucât dreptul părților de a invoca nulitatea relativă ar fi restrâns în mod nejustificat, deși legiuitorul nu a prevăzut acest lucru. Închiderea procedurii de cameră preliminară reprezintă momentul la care această procedură este finalizată, prin pronunțarea uneia din soluțiile prevăzute de art. 346 C. pr. pen.

^[3] Minuta întâlnirii președinților secțiilor penale ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel – Curtea de Apel Iași, 18-19 mai 2017, disponibilă online la adresa: https://inm-lex.ro/fisiere/d_2441/Minuta%20intalnire%20presedinti%20sectii%20penale%20Iasi%2018-9%20mai%202017.pdf, accesată la 8 iulie 2023.

^[4] Legea nr. 201 din 5 iulie 2023, publicată în M. Of. nr. 618 din 6 iulie 2023.

^[5] A. Zarafiu, Atribuțiile judecătorului de cameră preliminară și procedura în camera preliminară, în Curierul Judiciar nr. 5/2014, p. 277.

^[6] Decizia CCR nr. 554 din 19 septembrie 2017, publicată în M. Of. nr. 1013 din 21 decembrie 2017.

^[7] Legea nr. 201 din 5 iulie 2023, publicată în M. Of. nr. 618 din 6 iulie 2023.

^[8] Minuta întâlnirii procurorilor șefi secție urmărire penală și judiciară de la nivelul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, DNA, DIICOT și al parchetelor de pe lângă curțile de apel – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, 19-20 iunie 2017, disponibilă online la adresa: http://inm-lex.ro/wp-content/uploads/2020/04/Minuta-intalnire-procurori-sefi-sectie-UP-si-Judiciara-iunie-2017.pdf, accesată la 27 iulie 2023.

^[9] V. Pușcașu, Excluderea probelor nelegale, rezultate din încălcarea dreptului la tăcere și la neautoincriminare, în procedura de cameră preliminară, în lumina Deciziei nr. 641/2014, a Curții Constituționale, în Analele Universității de Vest din Timișoara – Seria Drept, nr. 1/2015, pp. 118-132.

^[10] DCC nr. 641 din 11 noiembrie 2014, publicată în M. Of. nr. 887 din 5 decembrie 2014.

^[11] Idem, par. 61.

^[12] Textul a fost modificat prin art. I pct. 10 din O.U.G. nr. 82 din 10 decembrie 2014, pentru modificarea și completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, aprobată prin Legea nr. 75/2016 privind aprobarea O.U.G. nr. 82/2014, publicată în M. Of. nr. 334 din 29 aprilie 2016.

^[13] DCC nr. 802 din 5 decembrie 2017, publicată în M. Of. nr. 116 din 6 februarie 2018, par. 46.

^[14] Legea nr. 201 din 5 iulie 2023, publicată în M. Of. nr. 618 din 6 iulie 2023.

^[15] I. Kuglay, în M. Udroiu (coord.), Codul de procedură penală. Comentariu pe articole, ed. a treia, revizuită și adăugită, Ed. C.H. Beck, București 2020, p. 1842.

^[16] Minuta întâlnirii președinților secțiilor penale ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel – Târgu Mureș, 29-30 septembrie 2016, disponibilă online la adresa: http://inm-lex.ro/fisiere/d_2441/Minuta%20intalnire%20sectii%20penale%20Tg.%20Mures%20septembrie%202016.pdf, accesată la 8 iulie 2023.

^[17] Minuta Întâlnirii președinților secțiilor penale ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel București, 27-28 februarie 2023, disponibilă online la adresa: https://inm-lex.ro/wp-content/uploads/2023/03/Minuta-intalnire-presedinti-sectii-penale-Bucuresti-februarie-2023.pdf, accesată la 8 iulie 2023.

^[18] Minuta întâlnirii reprezentanților Consiliului Superior al Magistraturii cu președinții secțiilor penale ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel – Sibiu, 24-25 septembrie 2015, disponibilă online la adresa: http://inm-lex.ro/wp-content/uploads/2020/04/Minuta-intalnire-sectii-penale-Sibiu-24-25-septembrie-2015.pdf, accesată la 8 iulie 2023.

^[19] I. Kuglay, în M. Udroiu (coord.) și alții, op. cit., ed. a 3-a, p. 1859.

^[20] T.V. Gheorghe, Analiză asupra unor decizii ale Curții Constituționale în materia camerei preliminare, în Revista Universul Juridic nr. 3/2018, p. 134

^[21] DCC nr. 802 din 5 decembrie 2017, publicată în M. Of. nr. 116 din 6 februarie 2018, par. 29.

^[22] ICCJ, s. pen., dec. nr. 147/A/14 mai 2021, disponibilă online la adresa: https://www.scj.ro/1093/Detalii-jurisprudenta?customQuery%5B0%5D.Key=id&customQuery%5B0%5D.Value=184981#highlight=## accesată la 29 martie 2023.

^[23] Legea nr. 201 din 5 iulie 2023, publicată în M. Of. nr. 618 din 6 iulie 2023.

^[24] DCC nr. 88 din 13 februarie 2019, publicată în M. Of. nr. 499 din data de 20 iunie 2019.