Excepţie de neconstituţionalitate. Aplicarea pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi. Încălcarea principiului egalităţii în faţa legii între condamnaţii la pedeapsa detenţiunii pe viaţă (NCP, Constituția României)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

DCC nr. 73/2018

NCP: art. 56, art. 57, art. 58, art. 59, art. 60, art. 66 alin. (1), art. 67 alin. (1), art. 72, art. 99; Constituția României: art. 4, art. 16, art. 146 lit. d) și art. 147 alin. (4); Legea nr. 47/1992: art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29

În M. Of. nr. 380 din 3 mai 2018, a fost publicată Decizia Curții Constituționale nr. 73/2018 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 67 alin. (1) și art. 72 alin. (1) din Codul penal.

Astfel, obiectul excepției de neconstituționalitate, astfel cum a fost formulat, îl constituie, potrivit dispozitivului actului de sesizare, „excepția de neconstituționalitate invocată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galați”. Din considerentele acestui act, precum și din notele scrise ale autorului excepției rezultă că acestea vizează dispozițiile art. 67 alin. (1) referitor la Aplicarea pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi, precum și fie dispozițiile art. 72 alin. (1) și (2), fie dispozițiile art. 72 alin. (2) și (3) referitor la Computarea duratei măsurilor preventive privative de libertate, ambele din Codul penal. Așa fiind, Curtea constată că, potrivit documentelor mai sus menționate, obiect al excepției îl constituie, pe lângă dispozițiile art. 67 alin. (1) din Codul penal, și art. 72 (în integralitatea sa) din Codul penal. Cu toate acestea, Curtea constată că se impune restrângerea obiectului excepției la dispozițiile art. 67 alin. (1) și art. 72 alin. (1) din Codul penal, alin. (2) și (3) ale art. 72 din același cod vizând numai situația persoanei supuse unei măsuri preventive privative de libertate care a fost condamnată la pedeapsa amenzii. Or, aceste prevederi nu au legătură cu cauza, obiectul excepției urmând a fi stabilit și restrâns în mod corespunzător. În concluzie, dispozițiile legale criticate au următorul conținut:

– Art. 67 alin. (1): „(1) Pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi poate fi aplicată dacă pedeapsa principală stabilită este închisoarea sau amenda și instanța constată că, față de natura și gravitatea infracțiunii, împrejurările cauzei și persoana infractorului, această pedeapsă este necesară”.;

– Art. 72 alin. (1): „(1) Perioada în care o persoană a fost supusă unei măsuri preventive privative de libertate se scade din durata pedepsei închisorii pronunțate. Scăderea se face și atunci când condamnatul a fost urmărit sau judecat, în același timp ori în mod separat, pentru mai multe infracțiuni concurente, chiar dacă a fost condamnat pentru o altă faptă decât cea care a determinat dispunerea măsurii preventive”.

Autorul excepției de neconstituționalitate susține că dispozițiile legale criticate încalcă prevederile constituționale ale art. 4 alin. (2) referitor la criteriile de nediscriminare și art. 16 alin. (1) referitor la principiul egalității cetățenilor în fața legii.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că prevederile legale criticate dispun cu privire la posibilitatea aplicării pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi numai dacă aceasta este necesară și dacă pedeapsa principală stabilită este închisoarea sau amenda – art. 67 alin. (1) din Codul penal. Totodată, perioada în care o persoană a fost supusă unei măsuri privative de libertate se scade din durata pedepsei închisorii pronunțate – art. 72 alin. (1) din Codul penal.

Soluția legislativă criticată nu afectează, așa cum susține autorul excepției, principiul egalității cetățenilor în fața legii, deoarece se aplică tuturor persoanelor aflate în ipoteza normei criticate, respectiv aceea de condamnat la pedeapsa detențiunii pe viață, fără deosebire de „rasă, de naționalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenență politică, de avere sau de origine socială”. În jurisprudența sa, Curtea Constituțională a statuat că situațiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esență pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire de tratament trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv și rațional. Această soluție este în concordanță și cu jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, conform căreia orice diferență de tratament, făcută de stat între indivizi aflați în situații analoage, trebuie să își găsească o justificare obiectivă și rezonabilă (a se vedea Decizia nr. 206 din 31 martie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 375 din 29 mai 2015, paragraful 15). Așa fiind, nu poate fi pus semnul egalității între persoanele condamnate la pedeapsa principială a detențiunii pe viață, pe de o parte, și cele condamnate la pedeapsa principală a închisorii/amenzii, pe de altă parte. De aceea, analiza realizată din această perspectivă duce la concluzia că cele două categorii de persoane se află în situații juridice diferite, astfel încât tratamentul juridic diferit este pe deplin justificat. Prin urmare, în cauză nu poate fi reținută încălcarea principiului egalității în fața legii, prevăzut de art. 16 și art. 4 din Constituție.

În plus, potrivit art. 56 din Codul penal, detențiunea pe viață constă în privarea de libertate pe durată nedeterminată, iar, potrivit art. 66 alin. (1) din același cod, pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi constă în interzicerea exercitării, pe o perioadă de la 1 la 5 ani, a unuia sau mai multor drepturi. Totodată, pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi se execută „după executarea pedepsei închisorii, după grațierea totală ori a restului de pedeapsă, după împlinirea termenului de prescripție a executării pedepsei sau după expirarea termenului de supraveghere a liberării condiționate” – art. 68 alin. (1) lit. c) din Codul penal. Or, față de natura pedepsei principale a detențiunii pe viață, nu se poate aplica o pedeapsă complementară, nefiind posibil ca aceasta din urmă să fie incidentă după intervenirea decesului condamnatului. Nu aceeași este situația pedepselor accesorii care, în acord cu art. 65 alin. (2) și (3) din Codul penal se aplică pe timpul executării pedepsei principale a detențiunii pe viață. Aceasta deoarece pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării unor drepturi se execută din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare și până când pedeapsa principală privativă de libertate a fost executată sau considerată executată.

Așa fiind, excepțiile prevăzute de legiuitor în art. 57, 58 și 99 din Codul penal nu vizează situații de excepție în care se aplică pedeapsa complementară la pedeapsa principală a detențiunii pe viață, ci situații de excepție de neaplicare a pedepsei detențiunii pe viață, dacă la data pronunțării hotărârii de condamnare inculpatul a împlinit vârsta de 65 de ani, dacă cel condamnat la pedeapsa detențiunii pe viață a împlinit vârsta de 65 de ani în timpul executării pedepsei și dacă se impune liberarea condiționată în cazul în care, între altele, cel condamnat a executat efectiv 20 de ani de detențiune, consecința fiind aceea a aplicării în final a unei pedepse cu închisoarea și a pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi pe durata ei maximă.

În concluzie, împrejurarea că alături de pedeapsa detențiunii pe viață nu se poate dispune aplicarea pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi își găsește justificare tocmai în natura pedepsei principale și care constă în privarea de libertate pe durată nedeterminată.

În ceea ce privește critica referitoare la încălcarea principiului egalității în fața legii între condamnații la pedeapsa detențiunii pe viață, pe de o parte, și condamnații la pedeapsa închisorii sau amenzii, pe de altă parte, deoarece numai aceștia din urmă ar putea beneficia de computarea duratei măsurilor preventive privative de libertate, Curtea constată că dispozițiile art. 72 alin. (1) din Codul penal vizează deducerea/scăderea din durata pedepsei închisorii a perioadei în care o persoană a fost supusă unei măsuri preventive privative de libertate. Or, având în vedere dispozițiile art. 56 și art. 60 din Codul penal, atât detențiunea pe viață, cât și închisoarea constau în privare de libertate, cu singura diferență că una este pe durată nedeterminată, iar alta pe durată determinată cuprinsă între 15 zile și 30 de ani. Așa fiind, persoanei condamnate la detențiunea pe viață îi poate fi computată perioada în care a fost supusă unei măsuri preventive, aceasta impunându-se cu atât mai mult cu cât, ulterior, are vocația înlocuirii sau a comutării pedepsei detențiunii pe viață potrivit art. 59 din Codul penal.

Totodată, nu poate fi primită critica autorului întrucât nu poate fi pus semnul egalității între persoanele condamnate la pedeapsa detențiunii pe viață și cele condamnate la pedeapsa închisorii sau amenzii, situația juridică a acestora fiind evident diferită.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, Curtea Constituțională a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de reprezentantul Ministerului Public din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Galați în Dosarul nr. 2.462/113/2015 al Curții de Apel Galați – Secția penală și pentru cauze cu minori și constată că dispozițiile art. 67 alin. (1) și art. 72 alin. (1) din Codul penal sunt constituționale în raport cu criticile formulate.