Excepția de neconstituționalitate: palid instrument de asigurare a ordinii constituționale?

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Cât privește arbitrajul comercial, sunt de făcut cel puțin următoarele precizări:

a) includerea instanțelor de arbitraj comercial în categoria instituțiilor abilitate să sesizeze Curtea Constituțională cu o excepție de neconstituționalitate s-a făcut în anul 2003, în urma revizuirii Constituției;

b) arbitrajul comercial este doar un constituent al arbitrajului, acesta din urmă având ca obiect litigiile civile lato sensu, cu excepția celor pe care legea le exceptează; concret, potrivit art. 542 alin. (1) Cod procedură civilă: „Persoanele care au capacitate deplină de exercițiu pot conveni să soluționeze pe calea arbitrajului litigiile dintre ele, în afară de acelea care privesc starea civilă, capacitatea persoanelor, dezbaterea succesorală, relațiile de familie, precum și drepturile asupra cărora părțile nu pot să dispună”. Va să zică: între arbitrajul comercial și arbitraj există relația parte-întreg;

c) în urma intrării în vigoare a Codului civil, a Codului de procedură civilă și a legilor de punere în aplicare ale acestora, noțiunile de „comerciant” și „litigiu comercial” au fost înlocuite cu cele de „profesionist” și, respectiv, „litigiu între profesioniști”. Drept urmare, în această accepțiune trebuie interpretată sintagma „instanță de arbitraj comercial”;

d) cum legea nu deslușește, suntem îndreptățiți a conclude că sintagma arbitraj comercial vizează deopotrivă atât arbitrajul instituționalizat, cât și arbitrajul ad-hoc;

e) instanța de arbitraj comercial poate fi română sau străină, esențial fiind ca raportul juridic litigios să fie guvernat de legea română. În acest sens, Curtea Constituțională a decis că „opțiunea părților într-un litigiu care vizează raporturi juridice guvernate de legea română, în favoarea soluționării acestuia de către o instanță de arbitraj comercial care nu se află pe teritoriul României, nu poate constitui o piedică în realizarea dreptului de acces la justiția constituțională din România, după cum această opțiune nu poate constitui nici o piedică în exercitarea controlului de constituționalitate a legilor și ordonanțelor de către Curtea Constituțională a României”^[57].

Sfera celor împuterniciți să sesizeze Curtea Constituțională cu o excepție de neconstituționalitate a fost criticată în literatura de specialitate, propunându-se ca, la o viitoare revizuire a Constituției „să se extindă posibilitatea punerii în discuție a excepției de neconstituționalitate în orice activitate de jurisdicție, chiar și administrativă, precum și în procedura medierii reglementată de Legea nr. 192/2006”^[58], propunere pe care o apreciem întemeiată, în contextul mai larg al reașezării controlului constituțional a posteriori. În plus, exprimăm părerea că actuala reglementare cuprinsă în art. 146 lit. d) din Constituție nu este la adăpost de critică, cel puțin sub următoarele configurații:

1) nu îngăduie sesizarea Curții Constituționale de către secțiile Consiliului Superior al Magistraturii atunci când judecă abateri disciplinare, deși art. 134 alin. (2) teza I din Constituție prevede: „Consiliul Superior al Magistraturii îndeplinește rolul de instanță de judecată, prin secțiile sale, în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor și procurorilor (…)” (s.n.);

2) operează cu o discriminare în privința arbitrajului, acordând legitimare procesuală doar instanței de arbitraj comercial;

3) nu permite Ministerului Public să sesizeze direct Curtea Constituțională, deși această autoritate, potrivit art. 131 alin. (1) din Constituție, în activitatea judiciară, reprezintă interesele generale ale societății și apără ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenilor. Comparativ cu Avocatul Poporului, care are atribuții mai restrânse și poate sesiza direct Curtea Constituțională, Ministerul Public nu o poate face.

În plus, este de reflectat dacă indicarea titularilor sesizării se cuvine a fi făcută în Constituție sau în lege.

2) Calitatea de parte sau de procuror care participă în proces a titularului cererii

În procesul civil, sunt părți, potrivit art. 55 Cod procedură civilă, reclamantul și pârâtul, precum și terțele persoane care intervin voluntar sau forțat în proces, conform legii.

În procesul penal, părțile sunt inculpatul, partea civilă și partea responsabilă civilmente. Deși nu sunt părți, în sensul art. 32 alin. (2) Cod procedură penală, ci subiecți procesuali principali, suspectul și persoana vătămată au, în principiu, aceleași drepturi și obligații ca și părțile, putând astfel să invoce o excepție de neconstituționalitate, în puterea art. 33 alin. (2) Cod procedură penală.

Calitatea de parte este intrinsec legată de capacitatea procesuală (de folosință și de exercițiu) și de calitatea procesuală.

Modalitățile de dobândire și de pierdere a capacității de folosință și capacității de exercițiu sunt reglementate de Codul civil, fiind aplicabile deopotrivă și pe tărâm procesual penal. Drept urmare, dacă, spre exemplu, inculpatul a decedat pe parcursul procesului, el a pierdut capacitatea procesuală de folosință, astfel încât instanța trebuie să dispună încetarea procesului penal.

Calitatea procesuală în procesul civil „rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății. Existența sau inexistența drepturilor și a obligațiilor afirmate constituie o chestiune de fond”^[59].

O problemă apărută în domeniul penal este dacă, în ipoteza existenței unui dosar principal și a unui dosar asociat, noțiunea de „parte” se raportează la principal sau la accesoriu. Mai exact, dacă în dosarul principal nu a fost recunoscută calitatea de persoană vătămată și, respectiv, parte civilă a unei anumite persoane, în dosarul asociat (având ca obiect cererea de luare a măsurii asigurătorii) acea persoană poate invoca o excepție de neconstituționalitate vizând chiar dispoziții legale care o împiedică să aibă legitimare procesuală în litigiul principal? Confruntată cu această chestiune, Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția penală a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale^[60]. Exprimăm părerea că, în măsura în care încheierea de respingere se întemeiază pe argumentul că raportarea se face la dosarul principal, soluția este greșită, blocând accesul la justiție al titularului cererii.

În materia contenciosului administrativ, potrivit art. 1 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Avocatul Poporului poate sesiza instanța competentă, în anumite condiții, devenind astfel parte în proces, situație în care va putea ridica o excepție de neconstituționalitate. De menționat că, în conformitate cu dispozițiile art. 146 lit. d) teza a II-a din Constituție, Avocatul Poporului poate ridica și direct excepția de neconstituționalitate. Considerăm că are această posibilitate inclusiv în ipoteza în care instanța judecătorească a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale, întrucât sunt temeiuri de drept diferite.

Referitor la excepția de neconstituționalitate ridicată la cererea avocatului inculpatului lipsă și care nu putea fi reprezentat la judecarea cauzei în primă instanță, semnalăm revirimentul jurisprudențial, în sensul că, dacă inițial, pe baza interpretării literale a dispozițiilor criticate, Curtea Constituțională a considerat inadmisibilă excepția^[61], ulterior, recurgând și la interpretarea teleologică și cea sistematică, a ajuns la concluzia admisibilității excepției^[62].

În afară de părți, excepția poate fi invocată de procuror în fața instanței de judecată, în cauzele la care participă. Așadar, legea condiționează legitimarea procesuală a procurorului nu de posibilitatea de participare în proces, ci de participarea efectivă. Sublinierea este necesară, întrucât, potrivit art. 92 alin. (2) Cod procedură civilă, „procurorul poate să pună concluzii în orice proces civil, în orice fază a acestuia, dacă apreciază că este necesar pentru apărarea ordinii de drept, a drepturilor și intereselor cetățenilor”.

Acestor variante li se adaugă aceea a invocării de către instanță, din oficiu, a excepției de neconstituționalitate.

3) Obiectul excepției de neconstituționalitate să vizeze o lege sau ordonanță ori o dispoziție dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare ori care, deși nu mai este în vigoare, continuă să producă efecte juridice

Potrivit dreptului comun, un element esențial al oricărei cereri în justiție este „formularea unei pretenții”. În cazul invocării unei excepții de neconstituționalitate „pretenția” rezidă în solicitarea sesizării Curții Constituționale în vederea constatării neconstituționalității unei legi sau ordonanțe ori unei/unor dispoziții dintr-o lege sau ordonanță.

De principiu, pretenția formulată se fundamentează pe afirmarea existenței unui drept ce se valorifică pe cale judecătorească/arbitrală, astfel că se poate solicita controlul de constituționalitate numai a acelor prevederi legale (legi sau ordonanțe, în ansamblu sau doar în parte), care, în cazul concret dedus judecății, sunt aplicabile, ceea ce se materializează în cerința ca dispoziția legală criticată să aibă legătură cu soluționarea cauzei (aspect dezvoltat supra).

Este singura limită pe care o impune legiuitorul, de unde judecata finală potrivit căreia orice lege sau ordonanță (în tot sau în parte) poate forma obiectul unei astfel de excepții.

Excepția de neconstituționalitate ridicată trebuie să conțină elementele necesare efectuării controlului de constituționalitate, adică:

a) legea sau ordonanța/dispoziția/dispozițiile dintr-o lege sau dintr-o ordonanță a căror neconstituționalitate se invocă;

b) indicarea dispoziției/dispozițiilor constituționale pretins încălcate;

c) motivarea pretinsei neconstituționalități.

În viziunea Curții Constituționale, aceasta reprezintă „structura inerentă și intrinsecă oricărei excepții de neconstituționalitate” și că „indiscutabil, primul element al excepției se circumscrie fie simplei indicări a textului pretins neconstituțional, fie menționării conținutului său normativ, iar cel de-al doilea indicării textului sau principiului constituțional pretins încălcat. În condițiile în care primele două elemente pot fi determinate absolut, al treilea element comportă un anumit grad de relativitate determinat tocmai de caracterul său subiectiv. Astfel, motivarea în sine a excepției, ca element al acesteia, nu este neapărat un criteriu material sau cantitativ, ci dimpotrivă, ea rezultă din dinamica primelor elemente. Prin urmare, materialitatea motivării excepției nu este o condiție «sine qua non» a existenței acesteia. În aceste condiții, Curtea constată că în situația în care textul de referință invocat este suficient de precis și clar, astfel încât instanța constituțională să poată reține în mod rezonabil existența unei minime critici de neconstituționalitate, ea este obligată să analizeze pe fond excepția de neconstituționalitate și să considere, deci, că autorul acesteia a respectat și a cuprins în excepția ridicată cele 3 elemente menționate”^[63].

Această statuare a Curții Constituționale o considerăm deosebit de importantă din perspectiva posibilității de apreciere a instanței învestite cu o cerere de sesizare a Curții Constituționale. Mai exact, susținem că, dacă lipsește vreunul din primele două elemente, instanța de judecată/de arbitraj comercial este îndrituită să respingă, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale, în vreme ce, referitor la cel de-al treilea element, doar instanța constituțională se poate pronunța.

Referindu-ne la formula structurală antemenționată, subliniem, în primul rând, că excepția poate avea ca obiect o lege sau o ordonanță (fiind incluse aici atât ordonanțele simple, cât și ordonanțele de urgență – care, de asemenea, conțin norme de reglementare primară, asimilate legii) ori una sau mai multe dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță, în vigoare. Această din urmă cerință a fost supusă controlului de constituționalitate al Curții Constituționale^[64] care a constatat că „sintagma «în vigoare» din cuprinsul dispozițiilor art. 29 alin. (1) și ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, este constituțională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituționalitate și legile sau ordonanțele ori dispozițiile din legi sau din ordonanțe ale căror efecte juridice continuă să se producă și după ieșirea lor din vigoare”. Astfel s-a pus capăt controverselor, nefiind fondată opinia conform căreia odată cu abrogarea unei legi aceasta nu mai poate face obiectul unei excepții de neconstituționalitate. Este firesc ca o lege, atâta timp cât produce efecte juridice, să poată fi obiectul unei sesizări a Curții Constituționale.