Examinarea recursului în casație împotriva hotărârii definitive privind condamnarea pentru ucidere din culpă și încălcarea obligațiilor profesionale în exercitarea actului medical. Respingerea recursurilor declarate ca fiind nefondate

• NCP: art. 192 alin. (1) şi (2)
• NCPP: art. 275 alin. (2)
• NCPP: art. 433
• NCPP: art. 438 alin. (1)
• NCPP: art. 442 alin. (1) și (2)
• NCPP: art. 448 alin. (1) pct. 1
• O.G. nr. 124/1998: art. 15 alin. (2)
• O.G. nr. 124/1998: art. 6 alin. (2)

În baza art. 192 alin. (1) și (2) C. pen. s-a dispus condamnarea inculpatului A. la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de ucidere din culpă (faptă din 8 ianuarie 2016).

În temeiul art. 404 alin. (2) C. proc. pen. raportat la art. 91 alin. (4) C. pen. s-a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 96 C. pen. privind cazurile de revocare a suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

(I.C.C.J., s. pen., decizia nr. 347/RC din 30 mai 2024)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Analizând recursurile în casație formulate de inculpații B. și A., în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) și (2) din C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție constată că acestea sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

Fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiul legalității și cel al respectării autorității de lucru judecat, recursul în casație poate fi exercitat exclusiv împotriva anumitor categorii de hotărâri definitive și numai pentru motive de legalitate expres și limitativ prevăzute de legea procesual penală.

Dispozițiile art. 433 din C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând, în acest sens, că recursul în casație urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Analiza de legalitate a instanței de recurs nu este una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor și reglementate ca atare, în mod expres și limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.

În contextul obiectului său astfel definit, calea extraordinară de atac a recursului în casație nu are, așadar, ca finalitate nici remedierea unei greșite aprecieri a faptelor și nici cenzurarea integrală a tuturor aspectelor de legalitate ale hotărârii definitive. Instanța de casație nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.

În cauza de față, recurenții inculpați B. și A. au invocat, ambii, cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când „inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală”.

Înalta Curte reține că, în principiu, sintagma „nu este prevăzută de legea penală”, circumscrisă cazului de casare invocat, privește situațiile în care condamnarea se bazează pe ipoteze de incriminare care nu sunt prevăzute de lege, respectiv, nu au făcut niciodată obiectul incriminării sau în privința lor a operat dezincriminarea. În calea extraordinară de atac a recursului în casație, analiza acestor ipoteze se raportează, întotdeauna și exclusiv, la starea de fapt reținută cu titlu definitiv în decizia instanței de apel, instanța supremă nefiind abilitată să reevalueze, în acest cadru procesual, temeinicia faptelor reținute ori suportul lor probatoriu.

În speță, starea de fapt valorificată prin decizia recurată constă, în esență, în aceea că:

Pe parcursul intervenției chirurgicale de avort efectuate la data de 08.01.2016, în intervalul orar 15:45-16:00, în incinta cabinetului medical aparținând S.C. H. S.R.L., de către membrii echipei medicale din care făceau parte inculpații B. și A. asupra victimei G. care a fost supusă, la cerere, unei întreruperi de sarcină în evoluție de șase săptămâni, inculpatul A., în calitate de medic primar în specializarea anestezie terapie intensivă, aflat în raporturi contractuale cu S.C. H. S.R.L., nu a respectat dispozițiile prevăzute în articolul 3 din Anexa 2 a Ordinului Ministerului Sănătății și Familiei nr. 153/2003 pentru aprobarea Normelor metodologice privind înființarea, organizarea și funcționarea cabinetelor medicale (publicat în Monitorul Oficial la data de 23 mai 2003), prin care s-au aprobat normele metodologice privind înființarea, organizarea și funcționarea cabinetelor medicale, în sensul că, deși avea cunoștință despre împrejurarea că entitatea medicală în cauză nu avea în dotare nici măcar sursă de oxigen, cu atât mai puțin echipamentul de management avansat respirator care trebuie să fie imediat disponibil în cazul administrării de propofol și benzodiazepine (diazepam), a consimțit să asigure anestezia, administrându-i victimei cele două substanțe, iar după ce a luat act despre debutul stopului cardio-respirator cauzat de reacțiile adverse ale propofolului, pe care l-a interpretat, în contextul semnelor clinice, ca fiind o hipocalcemie, i-a administrat victimei o serie de substanțe (calciu gluconic în două etape, atropină și efedrină), după care a întreprins manevrele în vederea resuscitării acesteia prin asigurarea ventilației, inițial, prin respirație gură la gură și, ulterior, prin aplicarea unei măști faciale la care era branșat un balon Ruben, fără a-i asigura, însă, admisia de oxigen esențială în astfel de situații, privând victima, timp de aproximativ 22 de minute, de suportul ventilator artificial necesar oxigenării fluxului sanguin în scopul reluării respirației spontane, fapt care a condus, inițial, la apariția leziunilor cronice postanoxice (encefalopatie hipoxică), ulterior la insuficiență pluriorganică și, în final, la decesul victimei, fapt ce a avut loc la data de 09.11.2016, în timp ce se afla internată în stare vegetativă la Spitalul de Pneumoftiziologie „Dr. O.” din mun. Baia Mare, jud. Maramureș.

Cooptarea inculpatului A. în cadrul echipei medicale a fost realizată de către inculpatul B., în calitatea sa de medic primar în specializarea obstetrică-ginecologie aflat în raporturi contractuale cu S.C. H. S.R.L., care nu a respectat măsurile de prevedere ce îi incumbau pe parcursul exercitării profesiei, în sensul că, luând act despre împrejurarea că victima G. și-a exprimat opțiunea ca intervenția chirurgicală să fie efectuată cu aceasta în stare de analgosedare (fără să știe nimic n.n.), situație ce presupunea implicarea în mod necesar a unui medic anestezist, a hotărât ca intervenția să fie efectuată în incinta respectivei entități medicale, având cunoștință despre împrejurarea că aceasta nu era dotată nici cu sursă de oxigen și, cu atât mai puțin, cu echipamentul de management respirator avansat întrucât, în calitatea sa de membru ale echipei medicale, avea obligația ca, înaintea inducției anesteziei, să participe la examinarea și testarea aparatului de ventilație mecanică, a tuburilor de oxigen și a anestezicelor inhalatorii, a dispozitivelor de aspirație, a medicamentelor, precum și a dispozitivelor medicale necesare în caz de urgență.

Curtea de apel a reținut că acuzația penală a fost formulată pe două „paliere”. Primul dintre acestea îi vizează pe ambii inculpați și constă, în esență, în aceea că au procedat la efectuarea avortului cu aspirație în condiții improprii, în cadrul unui cabinet medical care nu era dotat corespunzător pentru efectuarea, în condiții de siguranță, a unei intervenții chirurgicale cu analgosedare și fără respectarea dispozițiilor prevăzute în articolul 3 din Anexa 2 a Ordinului Ministerului Sănătății și Familiei nr. 153/2003 pentru aprobarea Normelor metodologice privind înființarea, organizarea și funcționarea cabinetelor medicale. Cel de-al doilea palier îl vizează doar pe inculpatul A., față de care s-a reținut și împrejurarea că, în calitate de medic anestezist, a acționat eronat și tardiv cu privire la victima G..

Instanța de apel a reținut că faptele astfel descrise realizează, în cazul ambilor inculpați, conținutul constitutiv al infracțiunii de ucidere din culpă, prevăzută de art. 192 alin. (1) și (2) din C. pen.

Invocând cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., recurentul inculpat A. a susținut, în esență, că fapta reținută în sarcina sa nu realizează cerințele de tipicitate obiectivă proprii infracțiunii de ucidere din culpă deoarece, pe de o parte, lipsește certitudinea unei legături de cauzalitate între procedura medicală și decesul victimei (în condițiile în care primele modificări ale stării neurologice a pacientei au fost evidențiate la 5 zile distanță de la transferarea sa în Spitalul Fundeni, iar conduita sa medicală a fost una corectă, fapt atestat de cele două decizii emise de Colegiul Medicilor).

Pe de altă parte, inculpatul A. a apreciat că prevederile a căror nerespectare i se impută, cuprinse în art. 3 din Anexa 2 la OMSF nr. 153/2003, nu detaliază ce ar presupune sursa de oxigen pe care trebuie să o aibă în dotare unitățile medicale care efectuează proceduri de tip one day surgery și nici care sunt persoanele cărora le revine obligația de a asigura dotarea corespunzătoare sub acest aspect.

În sfera aceluiași caz de recurs în casație, inculpatul B. a susținut, la rândul său, că fapta reținută în sarcina sa nu întrunește conținutul tipic obiectiv al infracțiunii de ucidere din culpă deoarece, sub un prim aspect, lipsește cerința esențială ca această faptă să fi fost săvârșită ca urmare a nerespectării dispozițiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exercițiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite activități. În acest sens, recurentul a arătat că articolul 3 din Anexa 2 la OMSF nr. 153/2003 nu reglementează activitatea medicului cu specializarea obstetrică-ginecologie, iar sintagma „echipa medicală”, utilizată în cuprinsul OMS nr. 1529/2013, se referă la echipa de anestezie și terapie intensivă, astfel că nu se poate reține în sarcina sa încălcarea acestor norme.

În al doilea rând, inculpatul B. a apreciat că lipsește legătura de cauzalitate între fapta pentru care a fost condamnat și decesul victimei, deoarece cauza singulară și suficientă a rezultatului produs a constituit-o conduita medicului anestezist, care a acționat tardiv în vederea resuscitării victimei, nerecunoscând stopul respirator și neprocedând la intubarea acesteia. Lipsa sursei de oxigen a reprezentat, prin urmare, o chestiune secundară în raport cu manevrele ce trebuiau realizate imediat și pentru care existau dotările necesare în cadrul cabinetului.

Criticile ambilor recurenți inculpați sunt neîntemeiate.

Potrivit art. 192 alin. (2) din C. pen., infracțiunea de ucidere din culpă în formă agravată presupune „Uciderea din culpă ca urmare a nerespectării dispozițiilor legale sau a măsurilor de prevedere pentru exercițiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite activități”.

Particularitatea variantei agravate a acestei infracțiuni este aceea că acțiunea sau inacțiunea ce constituie elementul său material are loc în contextul exercitării, de către un subiect activ calificat, a unei profesii sau meserii ori al desfășurării unei activități cărora le sunt aplicabile anumite dispoziții legale sau măsuri de prevedere și ca o consecință a nerespectării acestor dispoziții sau măsuri.

Încălcarea cadrului normativ sau a măsurilor de prevedere incidente în privința profesiei, meseriei sau activității în desfășurarea cărora intervine uciderea unei persoane reprezintă, așadar, o cerință esențială atașată elementului material al infracțiunii, a cărei îndeplinire este absolut necesară pentru realizarea conținutului tipic obiectiv al formei agravate analizate.

În fine, între conduita subiectului activ care, în exercițiul profesiei sau meseriei ori în desfășurarea unei anumite activități, nesocotește dipozițiile legale sau măsurile de prevedere și decesul victimei trebuie să existe legătură de cauzalitate.

În cauza de față, în sarcina ambilor recurenți inculpați s-a reținut că, acționând ca membri ai echipei medicale care, în cadrul unei unități sanitare private, a efectuat intervenția chirurgicală de întrerupere a sarcinii la cerere asupra victimei G., au nesocotit prevederile art. 3 din Anexa 2 la OMSF nr. 153/2003, prin aceea că inculpatul A., medic primar în specializarea anestezie terapie intensivă, a procedat la sedarea victimei prin administrarea intravenoasă a două substanțe cu risc de a determina stop respirator, fără a avea în dotare o sursă de oxigen și echipament de management respirator avansat, iar inculpatul B., medic primar în specialitatea obstetrică-ginecologie și administrator al S.C. H. S.R.L., a decis să efectueze intervenția chirurgicală cu analgosedarea victimei, în lipsa unei surse de oxigen disponibile și a echipamentului de management respirator menționat.

Înalta Curte constată că, potrivit dispozițiilor art. 7 coroborat cu art. 15 alin. (2) din O.G. nr. 124/1998 privind organizarea și funcționarea cabinetelor medicale, orice cabinet medical trebuie să dispună de o dotare minimă, stabilită prin ordin al ministrului sănătății și familiei (respectiv, OMSF nr. 153/2003), cu avizul prealabil al Colegiului Medicilor din România, în raport cu specialitatea și profilul de activitate declarate. Aceste dispoziții au caracter imperativ, existența dotării minime obligatorii constituind o condiție de înființare, autorizare și funcționare a cabinetelor medicale.

Anexa nr. 2 la OMSF nr. 153/2003 reglementează în mod detaliat componentele dotării minime obligatorii pentru cabinetele medicale de specialitate, acestea referindu-se la aparate, instrumente și substanțe absolut necesare pentru prestarea serviciilor medicale și funcționarea legală a cabinetelor, astfel cum rezultă din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 20-21, 25 și 28 din același ordin. În cazul particular al specialității anestezie și terapie intensivă, dotarea generală necesară pentru intervenții în condiții de chirurgie de o zi – one day surgery – include, suplimentar trusei de resuscitare respiratorie și cardiocirculatorie, și sursă de oxigen.

Or, în cauza de față, instanța de apel a reținut cu caracter definitiv că o astfel de sursă de oxigen obligatorie nu a existat în dotarea S.C. H. S.R.L. la data la care victima G. a fost supusă intervenției chirurgicale, deși respectiva unitate era o societate medicală cu personalitate juridică, avizată de Colegiul Medicilor să furnizeze servicii medicale în specialitatea anestezie și terapie intensivă și obstetrică-ginecologie.

Absența sursei de oxigen a constituit așadar, în sine, o încălcare evidentă a unei norme obligatorii pentru efectuarea legală de către inculpați, în exercițiul profesiei, nu atât a intervenției chirurgicale în sine, cât mai ales a acestei proceduri cu analgosedarea pacientei, adică administrarea intravenoasă a unei combinații de substanțe anestezice cu risc crescut de a conduce la apariția unui stop respirator. În cazul particular al speței, pe fondul complicațiilor ivite subsecvent sedării, o atare încălcare a dispozițiilor legale a făcut imposibilă, de altfel, aplicarea imediată a managementului respirator avansat, conducând la producerea unor leziuni hipoxice cerebrale ireversibile victimei și, în final, la decesul acesteia.

Înalta Curte reține că, potrivit art. 6 alin. (2) din O.G. nr. 124/1998, medicul care desfășoară activitate medicală în cadrul cabinetului medical răspunde în mod individual pentru deciziile profesionale, atunci când sunt aduse prejudicii pacienților.

În speță, această regulă generală presupune că decizia individuală a inculpatului B. de a efectua o intervenție chirurgicală cu analgosedare, în vederea întreruperii unei sarcini în evoluție, fără a avea, însă, la dispoziție dotarea minimă obligatorie pentru o atare procedură, la fel ca și decizia similară a inculpatului A. de a proceda la sedarea victimei în absența instrumentelor și a substanțelor obligatorii pentru efectuarea actului medical plasat în sfera specialității anestezie/terapie intensivă la care se referă Anexa nr. 2 la Ordinul nr. 153/2003, au reprezentat expresia nesocotirii, în exercițiul profesiei, a unor obligații legale exprese și a unor măsuri de prevedere pentru efectuarea în siguranță a procedurii.

Contrar susținerilor inculpatului A., balonul cu mască de tip Ruben aflat în dotarea cabinetului medical nu este echivalent cu o sursă de oxigen, cel dintâi fiind un dispozitiv de resuscitare, categorie prevăzută, în cuprinsul Anexei nr. 2 la Ordinul nr. 153/2003, în mod distinct și cumulat respectivei surse. Dispozițiile acestui act normativ secundar sunt lipsite de echivoc, ele instituind, într-o manieră clară și previzibilă, standarde minimale imperative în materia dotării cabinetelor medicale în care se prestează servicii medicale de anestezie/terapie intensivă.

În plus, astfel cum s-a evidențiat în hotărârea primei instanțe, imperativul respectării unor standarde minimale de către unitățile medicale private care furnizează servicii în regim de spitalizare de zi și tratează pacienți care necesită administrarea oricărei forme de anestezie, alta decât anestezia locală prin infiltrație, este consacrat și prin Ordinul nr. 1500/2009 emis de Ministerul Sănătății (art. 5). Punctul II din Anexa nr. 1 la acest ordin reglementează detaliat baremul minim care trebuie îndeplinit pentru organizarea postului de lucru de anestezie în afara blocului operator și care include, printre altele, sursă de oxigen, debitmetre pentru oxigen și aer (în materie de aparat de anestezie) și echipamente și materiale necesare oxigenoterapiei.

În cauza de față, s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că, la data săvârșirii faptei, nu au existat astfel de echipamente și materiale în dotarea cabinetului H., aparatura existentă – tensiometru, pulsoximetru, balon Ruben, mască și sondă de intubație – permițând doar asigurarea suportului ventilator de bază, anterior intubației oro-traherale. Or, această din urmă procedură, absolut necesară în cazul lipsei unei ameliorări rapide a suferinței respiratorii după acordarea suportului de bază, nu a putut fi în mod obiectiv realizată în cazul victimei, tocmai ca urmare a lipsei dotării necesare.

Faptul că sarcina achiziționării propriu-zise a aparaturii și a substanțelor ce alcătuiau dotarea minimă obligatorie aparținea persoanei juridice, iar nu inculpatului A. personal, este irelevantă sub aspectul realizării tipicității obiective a uciderii din culpă.

Standardele minimale de dotare a cabinetelor medicale concretizează cerințe inerente prestării, în siguranță, a serviciilor medicale subsumate obiectului de activitate, ceea ce înseamnă că aceste standarde nu reprezintă simple condiții administrative necesare pentru autorizarea prealabilă a activității, ci constituie chiar condiții de efectuare a însuși actului medical de către medicul titular sau angajat al cabinetului, în conformitate cu specialitatea acestora.

Prin urmare, împrejurarea că Direcția de Sănătate Publică București ar fi constatat, anterior, existența dotării minime necesare pentru funcționarea cabinetului medical în care victima G. a fost supusă intervenției avortive nu prezintă relevanță sub aspectul existenței obligației proprii a inculpatului A. de a proceda, în concret, la sedarea pacientei numai cu respectarea strictă a tuturor standardelor legale (inclusiv sub aspectul dotării) și a măsurilor de prevedere aplicabile.

Răspunderea penală a inculpatului A. se fundamentează așadar, în speță, pe decizia sa individuală de a proceda la analgosedarea victimei în circumstanțele improprii specifice; această decizie profesională a aparținut nu persoanei juridice, ci inculpatului medic de terapie intensivă, implicat efectiv în procedura chirurgicală. În această calitate, obligația legală a recurentului nu se limita la respectarea etapelor și caracteristicilor administrării intravenoase propriu-zise a substanțelor anestezice, cum pare a sugera inculpatul, ci includea și o conduită pre-anestezică diligentă, concordantă cu toate cerințele legislației primare și secundare pertinente, inclusiv sub aspectul existenței dotării materiale minime necesare pentru realizarea intervenției în siguranță.

Considerentele anterior expuse relevă și caracterul neîntemeiat al susținerilor recurentului inculpat B..

Concluzia nerespectării, de către inculpat, a cerințelor art. 3 din Anexa nr. 2 a OMSF nr. 153/2003 nu este condiționată de constatarea prealabilă că, prin dispozițiile acestui act normativ, ar fi stabilite obligații directe și individuale în sarcina medicului ginecolog. Așa cum s-a argumentat în precedent, standardele minimale de dotare a cabinetelor medicale concretizează cerințe inerente prestării, în siguranță, a serviciilor medicale ce intră în obiectul de activitate al unității sanitare, cerințe ce se asociază, astfel, în mod inevitabil, nu doar procedurii administrative de înființare/autorizare a cabinetului, ci și actului medical în sine, prestat în cadrul respectivei unități.

În cauza de față, procedura chirurgicală la care a fost supusă victima G. s-a plasat în sfera specialității obstetrică-ginecologie, specialitate care îi aparținea inculpatului B. și căruia i-a revenit, prin urmare, competența de a decide dacă efectuează intervenția chirurgicală cu sedare în cadrul unității medicale private sau îndrumă pacienta spre un spital. În această calitate, inculpatul a decis cooptarea medicului anestezist A. pentru realizarea întreruperii de sarcină sub sedare, deși, în calitate de administrator al S.C. H. S.R.L., el cunoștea că unitatea privată nu dispunea de dotarea minimă necesară pentru specialitatea anestezie/terapie intensivă.

Ordinul nr. 1500/2009 este relevant în speță deoarece, contrar susținerilor recurentului B., el nu se limitează la a institui obligații specifice în sarcina personalului medical din cadrul secțiilor ATI (așa cum rezultă, într-adevăr, din art. 22 invocat de inculpat), ci reglementează, în cuprinsul art. 5, inclusiv obligația unităților sanitare private în care se administrează orice formă de anestezie, cu excepția anesteziei locale, de a organiza un post de lucru de anestezie care să corespundă baremului minim prevăzut în Anexa nr. 1.

Or, optând pentru efectuarea intervenției chirurgicale de întrerupere a sarcinii prin administrarea altei forme de anestezie decât cea locală prin infiltrație și în afara unui spital, inculpatul B. avea obligația să se asigure că unitatea medicală privată beneficiază de o dotare care corespunde standardelor prevăzute de OMS nr. 1500/2009 și OMSF nr. 153/2005, astfel încât intervenția chirurgicală din sfera sa de competență să poată fi efectuată în condiții de siguranță.

Nu este vorba, așadar, de imixtiunea în activitatea altui medic ori de simpla verificare a aparaturii medicale anestezice înaintea utilizării sale în cursul procedurii avortive (verificare care, în măsura în care aparatura ar fi existat, ar fi căzut în sarcina medicului anestezist), ci de chiar luarea și punerea în aplicare a deciziei profesionale de a efectua o intervenție chirurgicală sub sedare (anestezie generală), cunoscând că nu există aparatura anestezică obligatorie potrivit legii. Această decizie medicală a aparținut atât inculpatului B., a cărui specialitate a fost determinantă pentru opțiunea victimei de a se supune întreruperii de sarcină în cadrul H., cât și inculpatului A. care, în calitate de medic anestezist, a acceptat să participe la intervenția medicală, administrând o formă de anestezie pentru care nu existau dotările minime obligatorii.

În fine, susținerea inculpatului B. referitoare la asocierea sa eronată echipei medicale căreia îi reveneau obligațiile prevăzute de OMS nr. 1529/2013 privind aprobarea Listei de verificare a procedurilor chirurgicale, este neîntemeiată.

Instrucțiunile de completare a acestei liste, prevăzute de Anexa 2, consacră obligații specifice în sarcina echipei medicale care efectuează procedura chirurgicală, echipă alcătuită din chirurg, anestezist și asistente medicale. Dispozițiile art. 3 lit. A) din Anexa 2, potrivit cărora „procedura clasică de verificare preoperatorie a pacientului presupune examinarea de către echipa medicală a aparatului de ventilație mecanică, a tuburilor de oxigen (…)” atribuie această sarcină întregii echipe, iar nu doar medicului anestezist, cum neîntemeiat a susținut recurentul.

Prin urmare, și în cazul inculpatului B., răspunderea sa penală se fundamentează pe decizia profesională de a proceda la efectuarea unei întreruperi de sarcină sub sedare într-o unitate sanitară privată care nu dispunea de dotarea minimă necesară efectuării intervenției prin utilizarea altei forme de anestezie decât cea locală.

Între acțiunile conjugate ale celor doi inculpați medici și decesul victimei există legătură de cauzalitate, criticile formulate sub acest aspect de cei doi recurenți inculpați fiind, la rândul lor, nefondate.

Astfel, instanța de apel a stabilit cu caracter definitiv că decesul numitei G. s-a datorat insuficienței pluriorganice pe fondul unor leziuni cerebrale postanoxice – encefalopatiei hipoxice – ca urmare a unui stop cardio-respirator resuscitat, survenit în timpul sedării/anesteziei generale din cadrul procedurii de întrerupere de sarcină. Factorul etiologic al suferinței neurologice diagnosticate l-a constituit lipsa intubării imediate a victimei pentru asigurarea deschisă a căilor respiratorii și evitarea encefalopatiei hipoxice, neefectuarea intubării fiind consecința inexistenței unei surse de oxigen în dotarea cabinetului medical.

Din perspectiva teoriei echivalenței condițiilor, astfel cum este dezvoltată de doctrina juridică în analiza legăturii de cauzalitate (element de conținut obiectiv al infracțiunilor de rezultat), contribuțiile obiective ale ambilor recurenți inculpați au reprezentat condiții sine qua non pentru complicațiile postsedare suferite de victimă și, implicit, cauze ale producerii decesului.

Persistența în timp a suferinței neurologice provocate victimei și disfuncția multiorganică survenită consecutiv encefalopatiei hipoxice nu au întrerupt legătura de cauzalitate dintre conduita medicală imputată celor doi inculpați și rezultatul produs, de vreme ce factorul declanșator al acestei suferințe – de altfel, ireversibile – l-a constituit procedura chirurgicală cu sedare realizată în absența dotărilor medicale necesare pentru prevenirea complicațiilor respiratorii și întârzierea aplicării suportului ventilator avansat (intubația oro-traheală).

Susținerile inculpatului A., referitoare la o potențială cauză diferită a evoluției neurologice a victimei și la omisiunea instanțelor de fond și de apel de a evalua complet materialul probator relevant sub acest aspect, au fost cenzurate cu ocazia examinării admisibilității în principiu a recursului în casație, constatându-se că ele aduc în discuție chestiuni de fapt, ce nu pot fi reevaluate în contextul vreunuia dintre cazurile de casare prevăzute de art. 438 din C. proc. pen.

Prin decizia recurată s-a reținut în mod definitiv că, atât la momentul preluării victimei de către echipajul SMURD, cât și la momentul internării acesteia în Spitalul Clinic de Urgență Sfântul Pantelimon și, ulterior, în Institutul Clinic Fundeni, G. s-a aflat în stare gravă, de comă profundă, consecutivă stopului respirator suferit pe parcursul procedurii avortive și întârzierii aplicării suportului ventilator avansat, stare de comă din care nu și-a mai revenit până la data decesului.

Susținerile recurentului privind pretinsa valoare cauzală ce ar fi putut fi atribuită transferului victimei mai întâi în Spitalul Fundeni și, în final, în Spitalul de Pneumoftiziologie Dr. O. au fost cenzurate de către instanța de apel, care a stabilit că întârzierea aplicării suportului ventilator avansat, până la sosirea echipajului SMURD, a constituit factorul etiologic al leziunilor hipoxice cerebrale ireversibile suferite de victimă.

Prin urmare, trimiterile detaliate ale recurentului la conținutul mijloacelor de probă administrate în cauză și aprecierea că ele ar susține probator ipoteza altei cauze a decesului decât propria sa conduită, nu pot fi reevaluate de instanța de casație, deoarece antamează chestiuni de fapt, excedând motivelor de legalitate circumscrise cazului de casare concret invocat de recurent.

În mod asemănător, aserțiunile referitoare la corectitudinea conduitei medicale a inculpatului A. (sub aspectul particular al substanțelor administrate în timpul anesteziei și ulterior ivirii complicațiilor, al manevrelor efectuate în vederea resuscitării respiratorii) ori la măsura în care intubația oro-traheală imediată a victimei ar fi oferit sau nu un avantaj suplimentar în comparație cu ventilația pe mască și balonul Ruben antamează și ele chestiuni esențialmente de fapt, cenzurate critic de către instanțele de fond și de apel, pe baza probatoriului administrat și care nu pot fi reapreciate într-o cale de atac esențialmente de drept cum este recursul în casație.

Din punct de vedere al conduitei strict medicale, ceea ce i s-a imputat inculpatului A. a fost eroarea acestuia în a recunoaște semnele timpurii ale stopului respirator suferit de victimă, pe care le-a interpretat, inițial, ca relevând o hipocalcemie. Această eroare survenită în timpul procedurii s-a conjugat, însă, cu atitudinea sa pre-anestezică, concretizată în nerespectarea standardelor legale privind dotarea minimă și în acceptarea administrării, în condiții improprii, a unor substanțe cu risc cunoscut de a provoca stop respirator, acțiuni care, în contextul apariției unor complicații respiratorii, au făcut imposibilă acordarea suportului respirator necesar victimei și au condus, în final, la anoxie cerebrală și deces.

În ceea ce privește criticile formulate de inculpatul B. sub aspectul legăturii de cauzalitate, Înalta Curte constată că acestea valorifică, pe de o parte, o ipoteză factuală distinctă de cea reținută de instanța de apel (și anume aceea că, și dacă ar fi existat o sursă de oxigen, decesul victimei s-ar fi produs, deoarece cauza leziunilor suferite a fost lipsa intubării și nedeschiderea căilor aeriene), iar, pe de altă parte, aprecierea că decesul victimei a avut drept cauză singulară conduita medicului anestezist (care nu a recunoscut stopul respirator și nu a procedat la intubarea pacientei).

Cea dintâi susținere a recurentului inculpat reprezintă o simplă speculație, lipsită de suport în constatările factuale definitive ale instanței de apel; de vreme ce, la data efectuării procedurii avortive incriminate, nu a existat o sursă de oxigen disponibilă, nu se poate stabili post factum care ar fi fost deznodământul efectiv al eventualei sale utilizări în cazul victimei G.. Ipoteza avansată de recurent ar fi putut fi valorificată în sensul inexistenței legăturii de cauzalitate numai dacă, în pofida existenței sursei de oxigen și a tuturor dotărilor minime obligatorii, ele nu ar fi fost folosite corespunzător sau, deși utilizate, decesul victimei s-ar fi produs oricum, ceea ce nu este cazul în speță.

În orice caz, instanțele de fond și de apel au constatat cu autoritate de lucru judecat că, la preluarea victimei, echipajul SMURD a inițiat manevre de resuscitare pulmonară cu admisie de oxigen, ceea ce a avut ca rezultat reluarea respirațiilor spontane și, ulterior, a aplicat managementul respirator avansat cu intubarea oro-traheală și admisie de oxigen, ceea ce confirmă, o dată în plus, caracterul speculativ al susținerilor recurentului privind lipsa de utilitate a sursei de oxigen în resuscitarea respiratorie a victimei.

Susținerea secundă a recurentului inculpat are la bază premisa eronată că, pentru a exista legătură de cauzalitate, nerespectarea obligației profesionale asociate conduitei medicale ar trebui să constituie cauza directă și determinantă a rezultatului produs.

Or, în cazul unei pluralități de contribuții situate în antecedența cauzală a unui rezultat – cum este și cazul în speță – ceea ce prezintă relevanță pentru stabilirea rolului lor cauzal este nu atât caracterul direct sau exclusiv, cât mai ales măsura în care, în raport cu criteriul sine qua non, fiecare dintre contribuțiile plurale se relevă ca fiind esențial necesară pentru producerea rezultatului.

În cauza de față, decizia profesională a inculpatului medic B. de a efectua nu o procedură avortivă cu anestezie locală, ci o procedură avortivă cu analgosedare, cooptând medicul anestezist în acest scop și ignorând faptul că unitatea medicală în care urma a se efectua intervenția nu corespundea standardelor minimale de dotare, a constituit factorul declanșator al evenimentului medical ulterior. În absența demersului inculpatului de a supune victima unei proceduri chirurgicale cu risc sporit fără a-și respecta, însă, toate obligațiile profesionale ce îi reveneau tocmai în considerarea specificului unei atare proceduri, victima nu ar fi fost supusă operațiunii de sedare în circumstanțele concrete specifice cauzei și, implicit, nu ar fi intervenit complicațiile respiratorii care au condus la leziuni cerebrale ireversibile și, în final, la deces.

Contribuția inculpatului B. a fost, prin urmare, una esențială pentru producerea rezultatului, ceea ce înseamnă că ea se situează în antecedența cauzală a rezultatului produs, fiind realizată cerința de tipicitate echivalentă proprie infracțiunii prevăzute de art. 192 alin. (2) din C. pen.

Conduita medicului anestezist A. de a acționa tardiv, nerecunoscând stopul respirator, și de a nu intuba victima nu a constituit cauza singulară și suficientă a decesului victimei, ci a succedat și s-a conjugat cu propria conduită a medicului ginecolog care a decis efectuarea intervenției chirurgicale cu analgosedare. Numai în ipoteza în care, în pofida existenței tuturor dotărilor obligatorii potrivit legii, medicul anestezist ar fi decis să nu le folosească sau le-ar fi utilizat tardiv ori eronat în raport cu starea victimei, s-ar fi putut elimina din lanțul cauzal contribuția medicului ginecolog, ceea ce nu este cazul în speță.

Pentru considerentele expuse, constatând neîntemeiate criticile recurenților inculpați, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondate, recursurile în casație declarate de inculpații A. și B. împotriva deciziei penale nr. 1943/A din data de 29 noiembrie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va oabliga recurenții inculpați la plata sumei de câte 200 RON fiecare, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Sursa informației: www.scj.ro.