Evoluția sediului juridic a prorogării de competență în dreptul internațional privat românesc

 

---

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!

---

---

 

Prin prorogare de competență în procesul civil internațional se înțe­lege extinderea sau prelungirea competenței unei instanțe jude­căto­rești române în detrimentul alteia străine precum și situația inversă când o instanță străină își extinde competența în detrimentul unei instanțe românești[1].

Prorogarea de competență poate fi voluntară expresă (se încheie o convenție de alegere a forului) și voluntară tacită (pârâtul se prezintă în fața forului sesizat și formulează apărări pe fond, fără să-i invoce necompetența).

Sediul juridic al prorogării de competență a înregistrat în dreptul românesc o evoluție subtilă. Astfel instituția a fost reglementată de:

• art. 1.067 și 1.068 C. pr. civ. (între 15 februarie 2013 și 10 ianuarie 2015);
•  art. 1.067 alin. (2) și (3) C. pr. civ. și art. 6 și 25 ale Regulamentului (U.E.) nr. 1215/2012 (între 10 ianuarie 2015-1 octombrie 2015)
• art. 1.067 alin. (2) și (3) C. pr. civ., art. 6 și 25 ale Regulamentului (U.E) nr. 1215/2012, la care s-a adăugat Convenția de la Haga din 2005 (din 1 octombrie 2015 până azi).

Doctrina românească recentă înregistrează trei opinii privind sediul juridic al prorogării voluntare de competență (în special al convenției de alegere a forului). Prima, ignoră dialectica dintre ar. 1.067 alin. (1) și 1.068 C. pr. civ. și art. 6 și 25 din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012[2]. A doua, o remarcă și încearcă să găsească o soluție de compromis, afirmând că prevederile Codului de procedură civilă privind convenția de prorogare a competenței continuă să fie aplicabile dacă litigiul nu intră sub incidența Regulamentului (UE) nr. 1215/2012 sau a altei reglementări europene[3]. A treia părere afirmă răspicat prioritatea art. 25 din regulament asupra prevederilor corespondente ale Codului de procedură civilă care sunt „înlăturate”[4] sau ”nu se mai aplică”[5]. Ne raliem opiniei care proclamă inaplicabilitatea (abrogarea implicită) a art. 1.068 și 1.067 C. pr. civ., cu diferența că în opinia noastră, având în vedere formularea art. 6 din regulament, numai
alin. (1) al art. 1.067 C. pr. civ. este abrogat, dispozițiile privind proro­garea voluntară tacită supraviețuind. Opinia integratoare care încearcă să aplice și cele două articole din Codul de procedură civilă (dacă litigiul nu intră sub incidența Regulamentului Bruxelles I bis sau a altei reglementări europene) nu poate fi primită deoarece, studiind cuprinsul art. 1 al regulamentului menționat se observă că litigiile exceptate de sub imperiul lui fie nu sunt incluse în sfera dreptului internațional privat [alin. (1)], fie fac obiectul unor regulamente speciale ale U.E. sau sunt de competența exclusivă a statului român [alin. (2)][6]. Niciunul dintre aceste litigii nu poate constitui, în practică, cadrul unei convenții de alegere voluntară a forului conform Codului de procedură civilă. De asemenea, ne întrebăm dacă are rost să păstrăm în Codul de procedură civilă (drept comun în materie) o regle­mentare zombie, care s-ar putea aplica foarte rar, în anumite cazuri speciale? În opinia mea nu ar fi rațional, nu ar fi practic. Am fi ca regina Franței, Maria Antoaneta, care vrând să fugă din ghearele revo­luționarilor, în iunie 1791, a folosit o berlina galben lămâie, pe care o încărcase cu o mulțime de bagaje și care era condusă de vizitii în livrea[7].

Întrucât, singurele prevederi românești rămase în vigoare, în prezent, sunt cele din art. 1.067 alin. (2) și (3) C. pr. civ. (privind prorogarea voluntară tacită), vom începe prezentarea instituției cu ele, pentru ca apoi să ne concentrăm pe prevederile regulamentului euro­pean și ale tratatului internațional în materia convenției de alegere a forului.

Conform art. 1.067 alin. (2) și (3) C. pr. civ., dacă pârâtul, se prezintă în fața instanței române ce l-a citat (deși aceasta nu era competentă internațional) și formulează apărări pe fond, fără a invoca excepția de necompetență până la terminarea cercetării procesului, atunci instanța română devine singura competentă să judece cauza respectivă, cu excepția situațiilor în care legea română prevede altceva. Însă, prorogarea de competență poate fi respinsă de instanțele române (împreună cu cererea), dacă litigiul nu prezintă nicio legătură semni­ficativă cu România (fapt apreciat din ansamblul circumstanțelor). În doctrină, s-au exprimat îndoieli asupra relevanței practice a prorogării tacite, argumentele în sensul ineficienței instituției fiind trecute în revistă atunci când vom studia art. 1.071 C. pr. civ.[8].

Așa cum am arătat deja, sediul juridic al convenției de alegere a forului (prorogarea voluntară expresă de competență internațională) a suferit multiple transformări induse de calitatea țării noastre de stat membru al U.E. Astfel, odată cu intrarea în vigoare a Regulamentului (UE) nr. 1215/2012, în 10 ianuarie 2015, prin efectul art. 6 și 25 din actul normativ european a fost abrogată reglementarea românească a convenției voluntare de alegere a forului din art. 1.067 alin. (1) și 1.068 C. pr. civ.

Potrivit art. 6 alin. (1) al regulamentului, dacă pârâtul nu domi­ciliază pe teritoriul unui stat membru al U.E., competența instanțelor unui stat membru sesizate cu jude­carea litigiului va fi stabilită conform legislației interne a forului, sub rezerva aplicării normelor din regulament privind dreptul consuma­torului de a opta în materia unei acțiuni contra furnizorului între instanțele statului unde domiciliază consumatorul și cele ale statului unde domiciliază furnizorul [art. 18 alin. (1)], competența jurisdicțio­nală alternativă privind un angajator care nu e domiciliat pe teritoriul unui stat membru (art. 21), compe­tența exclusivă (art. 24) și proro­garea de competență convențională (art. 25).

Competența unor instanțe sau a unei instanțe dintr‑un anumit stat poate deveni exclusivă prin convenția părților (în temeiul art. 25 al regulamentului). Astfel, părțile (indiferent de domiciliul lor) pot conveni, printr‑o convenție, competența unei instanțe sau a instanțelor dintr‑un stat membru asupra unui litigiu ce a survenit sau poate surveni în legătură cu un raport juridic patrimonial determinat. Această competență jurisdicțională internațională este exclusivă, cu excepția convenției contrare a părților[9].

Pentru a fi validă, convenția atributivă de competență jurisdic­țională internațională trebuie să îndeplinească condițiile de fond impuse de legea statului membru ale cărui instanțe devin compe­tente. Condițiile de fond avute în vedere pentru validitatea convenției sunt cele reglementate de legea forului ales la momentul încheierii convenției sau la momentul sesizării instanței[10]. În privința condițiilor de formă, convenția este validă dacă îndeplinește una din urmă­toarele cerințe:

a) formă scrisă (se asimilează acestei forme și comunicarea electronică ce permite consemnarea durabilă a convenției);

b) forma verbală cu confirmare scrisă;

c) forma conformă cu obiceiurile statornicite între părți;

d) forma conformă cu uzanța din comerțul internațional pe care părțile o cunosc sau ar trebui să o cunoască și care este notorie și respec­tată cu regularitate de către părțile la contractele de tipul pe care îl implică domeniul respectiv.

Instanța sau instanțele dintr‑un stat membru cărora printr‑un act constitutiv de trust (un fel de fiducie) li s‑a atribuit competență dobân­desc competență exclusivă asupra oricărei acțiuni introduse împotriva unui fondator, trustee sau beneficiar al unui trust, acțiune legată de relațiile dintre aceste persoane sau de drepturile ori obligațiile acestora în cadrul trustului.

Convențiile atributive de competență (sau stipulațiile similare din actele constitutive ale unui trust) sunt lipsite de efecte juridice în următoarele cazuri:

a) contravin dispozițiilor următoarelor articole din regulament: art. 15 (convenții atributive de competență în materie de asigurări),
19 (convenții atributive de competență în materia contractelor încheiate cu consumatorii), art. 23 (convenții atributive de competență în materia contractelor individuale de muncă). Remarcăm faptul că regulamentul are dispoziții speciale privind convențiile de alegere a forului în litigii privind asigurările, contractele încheiate de consu­matori și contractele individuale de muncă. Aceste dispoziții speciale, studiate în detaliu în cadrul cursurilor de master, limitează, în temeiul art. 6 din regulament, prevederile art. 126 C. pr. civ.[11] doar la litigiile patrimoniale fără element de extraneitate judecate în România;

b) când aceste convenții sau stipulații derogă de la competența exclusivă a instanțelor, stabilită potrivit art. 24 din regulament (deci și de la competența exclusivă a instanțelor române, așa cum a fost prezentată în paginile precedente).

Clauza atributivă de competență internațională jurisdicțională este autonomă față de contractul în care este inserată, ceea ce face ca valabilitatea ei să nu fie influențată de validitatea contractului [art. 25 alin. (5)].

În prezent, pe lângă textele de lege deja amintite, o reglementare specială a convenției de alegere a forului se găsește în Convenția de la Haga asupra acordurilor de alegere a forului^[12], încheiată pe 30 iunie 2005, sub auspiciile Conferinței de Drept Internațional Privat. Acest tratat a fost ratificat, până în prezent, de către Statele Unite Mexicane (pe 26 septembrie 2007), de Uniunea Europeană (implicit și de țara noastră, pe 4 decembrie 2014, prin Decizia Consiliului nr. 2014/887/EU[13]), de Singapore (2 iunie 2016), de Muntenegru (18 aprilie 2018), de Danemarca (30 mai 2018) și de Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord (prin accesiune, începând cu 28 septembrie 2020 și cu rezerve în materia asigurărilor). A intrat în vigoare pe 1 octombrie 2015[14].

Când vom aplica unei convenții de alegere voluntară a forului art. 25 din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 și când îi vom aplica Convenția de la Haga din 2005?

Răspunsul este oferit de art. 26 alin. (6) al Convenției. Astfel, art. 25 din regulament se va aplica atunci când ambele părți sunt domiciliate (își au reședința obișnuită) într-un stat membru al Uniunii Europene. Dacă una sau toate părțile sunt domiciliate într-un stat din afara U.E., dar care este parte la tratat, atunci recurgem la prevederile Convenției de la Haga din 2005. Dacă părțile își au reședința obișnuită într-un stat care nu este nici parte la Convenție și nici membru al Uniunii Europene, dar instanța aleasă este pe teritoriul U.E., atunci art. 25 al Regulamentului (UE) 1215/2012 are prioritate[15].

După ce am lămurit modul de întrebuințare al tratatului interna­țional, îi vom studia prevederile esențiale.

Conform art. 1, convenția are ca obiect acordurile de alegere exclusivă a forului încheiate în litigii cu element de extraneitate, în materie civilă și comercială. Sfera noțiunii de „materie civilă și comercială” utilizată de art. 1 al convenției este extrem de cuprinză­toare, chiar vagă. De aceea, precizările art. 2 ale tratatului interna­țional, unde sunt enu­merate litigiile cu element de extraneitate excluse din domeniul de reglementare al tratatului, sunt binevenite. Comparând cazurile enumerate în art. 2 al tratatului cu cele din art. 25 al Regulamentului (UE) nr. 1215/2012, constatăm că tratatul internațional exclude din domeniul său de reglementare, convențiile de alegere a forului în materia raportu­rilor juridice cu element de extraneitate stabilite cu consu­matorii [art. 2 alin. (1) lit. a)], convenții supuse unei reglementări speciale în dreptul Uniunii Europene prin art. 19 din regulament. Tratatul internațional exclude din domeniul său de reglementare convențiile de alegere exclusivă a forului în raporturi internaționale de dreptul muncii [art. 2 alin. (1) lit. b)]. Cu alte cuvinte, tratatul acceptă că și în aceste litigii cu element de extraneitate se poate încheia o astfel de convenție dar nu o regle­mentează. Aceste convenții sunt însă reglementate de art. 23 al regulamentului. În alin. (2) al art. 2 al tratatului sunt descrise mate­riile în care nu este posibilă înche­ierea unei convenții de alegere exclusivă a forului (aici intră atât litigii civile cu element de extraneitate privind drepturi neeva­luabile în bani, dar și cauze cu un obiect evaluabil în bani: succesi­unile, insolvența și concordatul, transportul de pasageri, îngră­direa concurenței, încălcarea drepturilor de proprietate inte­lectuală etc.). Menționăm că în materia insolvenței transfrontaliere, convenția de alegere exclusivă a forului nu este acceptată nici de reglementările ce trebuie aplicate de autoritățile române, respectiv Legea nr. 85/2014 (pentru proceduri ce au legătură cu state non-UE) și Regulamentul (UE) 2015/848 (pentru proceduri ce au legătură cu state UE). În materia succesiunii, convenția de alegere a forului este guvernată de prevederile art. 5 din Regula­mentul (UE) nr. 650/2012.

Articolul 3 al convenției conține o definiție a acordului de ale­gere exclusivă a forului. Comparând textul acestui articol cu dispo­zițiile din art. 25 al Regulamentului (UE) 1215/2012, constatăm că și în textul tratatului și în regulament, instituția juridică are aceleași trăsături. Astfel, prin convenție de alegere a forului se înțelege un acord privind stabilirea competenței jurisdicționale a instanțelor unui stat sau a unei instanțe determinate dintr-un stat asupra litigiilor actuale sau viitoare, încheiat în formă scrisă sau prin alte mijloace de comunicare care permit accesarea ulterioară a informațiilor (telex, E-mail, telegramă, tele­copiator, Whatsapp^[16] etc.) și care reprezintă un temei de competență jurisdicțională exclusivă, cu excepția unei stipulații contrare Atât tratatul internațional, cât și regulamentul, precizează independența validității clauzei de alegere a forului de validitatea contractului din care face parte.

Conform art. 5 al tratatului internațional, instanțele sau instanța desemnate prin acordul de alegere a forului dobândesc competența de a soluționa litigiul respectiv (reamintim că este vorba de o com­petență internațională exclusivă) cu excepția cazului în care acordul respectiv este nul potrivit legislației forului ales. Aliniatul 2 preci­zează că forul ales în baza acordului nu poate respinge soluționarea litigiului pe motiv că acesta este de competența instanțelor dintr-un alt stat parte. Aliniatul 3 prevede că dispozițiile din alineatele precedente nu pot afecta (a se citi ” nu pot contraveni”) normele privind competența în funcție de tipul litigiului și valoarea cererii (aici intrând în opinia mea și dispozițiile de competență interna­țională exclusivă^[17]) sau cele privind repartizarea internă a competen­țelor între instanțele unui stat contractant. Utilizarea atributului „internă” este o dovadă a faptului că normele de competență în funcție de tipul litigiului sau valoarea cererii au, în intenția redacto­rilor, sensul de norme de competență internațională exclusivă. Numai competența internațională exclusivă nu este negociabilă din punctul de vedere al statelor, cea preferențială dând posibilitatea părților litigiului să aleagă forul unde își vor tranșa neînțelegerea cu element de extraneitate. Coroborând dispozițiile alineatelor doi și trei, concluzionăm că forul ales poate respinge cererea de soluționare a litigiului civil internațional doar dacă prin acordul de desemnare a forului s-a încălcat competența internațională exclusivă a altui stat sau dacă acordul încalcă normele de competență internă materială și teritorială ale statului de care aparține.

Comparând situațiile în care forul ales poate refuza competența jurisdicțională internațională exclusivă conform art. 5 al Convenției de la Haga din 2005 cu cele prevăzute în art. 25 al Regulamentului (UE) 1215/2012, constatăm că, potrivit regulamentului, instanțele române se bucură de mai multe temeiuri de a refuza competența internațională exclusivă conferită lor de către părți, decât potrivit Convenției de la Haga din 2005. Conform regulamentului, conven­țiile de alegere contrare dispozițiilor speciale privind alegerea forului în materie de asigurări, consumatori și contract individual de muncă nu produc efecte). Prin urmare, actuala reglementare a acordului de alegere a forului în Dreptul internațional privat românesc creează o discri­minare între părțile unui litigiu civil internațional care aleg instanțele românești, după cum părțile își au reședința obișnuită sau sediul principal în state ce au ratificat Convenția de la Haga din 2005 sau în state membre ale U.E. Șansa părților de li se respecta manifestarea de voință în favoarea instanțelor române crește dacă acordul lor intră sub incidența Convenției de la Haga din 2005.

Art. 6 al tratatului reglementează obligațiile instanțelor nealese. O instanța a unui stat contractant care nu a fost desemnată este obligată să suspende judecata sau să respingă cererea, dând astfel efect acordului de alegere a forului. Acest acord nu trebuie respectat de către o instanță ce nu a fost aleasă în următoarele cazuri:

a) acordul este nul potrivit legii statului forului ales (este o condiție menționată și în aliniatul 1 al art. 5 al tratatului);

b) una dintre părți nu a avut capacitatea de a încheia un astfel de acord potrivit legii statului instanței sesizate dar nealese;

c) aplicarea acordului creează o nedreptate evidentă sau contra­vine flagrant ordinii publice a statului instanței sesizate;

d) din motive excepționale, independente de părți, acordul nu poate fi executat sau

e) dacă instanța aleasă a refuzat judecarea cauzei.

Dintre cazurile enumerate, se observă că cele de la punctele c) și b) asigură respectarea normelor de competență internațională exclu­sivă ale statului instanței sesizate dar nedesemnate de către părți. Motivul de la punctul b a fost inclus, deoarece se poate afirma că părțile nu au capacitatea juridică de a încheia convenții ce lezează ordinea publică a statului instanței nealese, prin încălcarea normelor de competență exclusivă ale acestuia.

Art. 6 lit. c) al tratatului este în armonie cu art. 1.082 C. pr. civ. care lipsește de efecte juridice convențiile de alegere a forului care desemnează o instanță străină pentru a soluționa litigiile aflate în com­petența personală sau patrimonială exclusivă a instanțelor române.

Articolul 31 al Regulamentului (U.E.) 1215/2012 dispune că, atunci când este sesizată o instanță dintr-un stat membru căreia o convenție de prorogare de competență îi conferă competență exclusivă asupra litigiului, orice instanță dintr-un alt stat membru, indiferent de momentul sesizării ei, suspendă acțiunea până când instanța sesizată în temeiul convenției stabilește că nu este competentă. Dacă instanța desemnată prin convenție își declară competența asupra litigiului, orice altă instanță dintr-un stat membru, indiferent de momentul sesizării ei, își declină competența în favoarea acesteia. Prin această dispoziție, legiuitorul european con­feră o forță juridică deosebită convenției părților privind instanța sau instanțele competente să soluționeze cauza. Aceste prevederi nu se aplică litigiilor privind asigurările, contractele încheiate de consu­matori și contractele individuale de muncă, dacă:

ü reclamantul este deținătorul poliței de asigurare, asiguratul, beneficiarul unui contract de asigurare sau partea vătămată, consumatorul sau angajatul și

ü convenția de prorogare de competență nu este validă potrivit dispozițiilor speciale privind convențiile atributive de competență din aceste materii.

O contribuție majoră a Convenției de la Haga din 2005 la dezvoltarea dreptului internațional privat constă în aceea că oferă soluții uniforme clare și detaliate conflictelor de legi privind condițiile de validitate ale înțelegerii de alegere a forului. Condițiile de formă ale convenției de alegere a forului sunt supuse normei materiale din art. 3 lit. c) din tratat și au fost descrise mai sus. Con­dițiile de fond sunt guvernate de legea statului forului ales (art. 5), cu excepția capacității părților de încheia acordul. În doctrina spaniolă, s-a afirmat opinia potrivit căreia capacitatea juridică ar fi singura condiție de fond a acordului de alegere a forului care ar fi guvernată nu de legea forului ales ci de legea forului derogat, în temeiul art. 6 lit. b) din tratat[18]. Aceasta opinie este doar parțial adevărată. Capa­citatea juridică este guvernată atât de legea forului ales cât și de legea statului forului derogat, deoarece pe de-o parte capacitatea juridică este una din condițiile de fond ale înțelegerii de alegere a forului, deci va fi supusă legii sta­tului forului ales și pe de altă parte, legea statului instanței derogate trebuie să confirme capacitatea părților de a desemna o instanță străină [art. 6 literele a) și b) din tratat]. O aplicare cumulativă asemănătoare a două sisteme de drept capacității juridice de a încheia un act juridic se întâlnește în dreptul internațional privat român în materia condițiilor de fond ale adopției (art. 2.607 C. civ.). Con­venția de la Haga nu conține vreo prevedere care să excludă retri­miterea, de aceea legea forului ales sau cea a forului sesizat vor cuprinde și normele lor conflictuale [art. 2.559 alin. (3) C. civ. nu se aplică în acest caz][19].

Dreptul internațional privat român prin intermediul art. 25
alin. (1) din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 supune toate condi­țiile de fond ale convenției de alegere a forului legii instanței alese (inclusiv capacitatea părților).

[1] În acest sens, a se vedea Ioan Leș (coord.), Călina Jugastru, Verginel Lozneanu, Adrian Circa, Eugen Hurubă, Sebastian Spinei, op. cit., p. 788.

[2] Claudiu-Paul Buglea, Dreptul internațional privat român:din perspectiva reglementărilor europene aplicabile în domeniu și a Codului civil român, ed. a III-a revăzută și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2021, p. 179-180; Andreea-Lorena Codreanu, Legea aplicabilă în procesul civil internațional și competența internațională a instanțelor, Ed. Universitară, București, 2019, p. 85-86; Nicoleta Diaconu, Dumitru Adrian Crăciunescu, Procesul civil internațional în contextul exigențelor juridice contemporane, Ed. Universul Juridic, București, 2021, p. 53; Ioan Leș, Călina Jugastru (coord.), Teodor Bodoașcă, Eugen Hurubă, Adrian Circa, Verginel Lozneanu, Andreea Tabacu, Tratat de drept procesual civil, ed. a II-a revăzută și adăugită, vol. II, Ed. Universul Juridic, București, 2020, p. 743-752; Ion Rebeca, Drept internațional privat european, Ed. Hamangiu, București, 2019,
p. 401-402 și Cosmin Dariescu, Influența Convenției de la Haga din 2005 asupra reglementării acordului de alegere a forului în dreptul internațional privat românesc, în Institutul de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române, Simplificarea – imperativ al modernizării și ameliorării calității dreptului. Comu­nicări prezentate la Sesiunea Științifică a Institutului de Cercetări Juridice, 17 aprilie 2015, București, Ed. Universul juridic, București, 2015.

[3] Șerban-Alexandru Stănescu, Procesul civil internațional, Ed. Hamangiu, București, 2017, p. 99 și Ioan Macovei, Tratat de drept internațional privat,
Ed. Universul Juridic, București, 2017, p. 388-389, 395-396, 404 și 412.

[4] Gheorghe-Liviu Zidaru, Competența în materie civilă potrivit Regula­mentului Bruxelles I bis (nr. 1215/2012), Ed. Hamangiu, București, 2017, p. 390.

[5] Sergiu Popovici, Drept internațional privat, Ed. C.H. Beck, București, 2019, p. 54.

[6] O argumentație similară se găsește în Sergiu Popovici, Drept internațional privat, Ed. C.H. Beck, București, 2019, p. 54.

[7] Olivier Coquard, Varennes, une cavalle lourde de conséquences, la: https://www.historia.fr/eph%C3%A9m%C3%A9ride/varennes-une-cavale-lourde-de-cons%C3%A9quences (accesat pe 10 martie 2023).

[8] Cosmin Dariescu, When Forum Non-conveniens Can be Invoked before Romanian Courts? Lucrare prezentată pe 12 septembrie 2013 la Cincea Conferință a Jurnalului de Drept Internațional Privat (Madrid, 12-13 septembrie 2013), organizat de Journal of Private International Law și Universidad Autonoma de Madrid.

[9] Pentru precizări privind necesitatea ca forul ales să fie situat pe teritoriul U.E., a se vedea Teodora-Maria Bantaș-Văduva, Norme de drept internațional privat în materie civilă și comercială în dreptul european. Competența de soluționare și efectele hotărârilor străine. Legea aplicabilă contractelor, Ed. Hamangiu, București, 2020, p. 90. Obligativitatea ca cel puțin una dintre părți să fie domiciliată pe teritoriul Uniunii Europene nu mai poate fi susținută în lumina art. 26 alin. (6) al Convenției de la Haga din 2005 (ratificată de U.E).

[10] Ion Rebeca, Drept internațional privat european, Ed. Hamangiu, București, 2019, p. 402.

[11] Flavius George Păncescu, Drept procesual civil internațional, Ed. Hamangiu, București, 2014, p. 126.

[12] Textul autentic poate fi consultat la următoarea adresă web: http://ec.europa. eu/world/agreements/downloadFile.do?fullText=yes&treatyTransId=13223 (accesată pe 10 martie 2023). Versiunea în limba română poate fi consultată la următoarea adresă web: http://www.ipex.eu/IPEXL-WEB/dossier/files/download/082dbcc 54314a3a30143e2b6d0352942.do (accesată pe 5 februarie 2016).

[13] Publicată în Jurnalul Oficial L353/5 din 10 decembrie 2014.

[14] Conform statului convenției disponibil la următoarea adresă web: https://www.hcch.net/en/instruments/conventions/status-table/?cid=98 (accesată pe 111 aprilie 2020).

[15] Alfonso Codón Alameda, Anna Fluvià Fajula, Montserrat Torrent Moreno, Choice-of-court agreements under Brussels I recast Regulation. A check-list for European judges, p. 5, la: https://www.ejtn.eu/Documents/Themis%20Luxembourg/ Written_paper_Spain1.pdf (accesat pe 22 februarie 2022).

[16] Rafael Arenas, La aprobación por la UE del Convenio de la Haya sobre acuerdos de elección de foro: un cruce de caminos, p. 8, articol disponibil la urmă­toarea adresă web: https://www.academia.edu/10368527/La_aprobaci%C3% B3n_por_la_UE_del_Convenio_de_La_Haya_sobre_acuerdos_de_elecci%C3%B3n_de_foro_un_cruce_de_caminos (accesat pe 4 februarie 2015) și publicat în revista La Ley-Unión Europea no. 22 din ianuarie 2015.

[17] Traducerea românească „competență materială” poate fi înșelătoare, ducându-l cu gândul pe jurist doar la normele de competență materială internă, ignorându-le pe cele de competență internațională exclusive.

[18] Rafael Arenas, op. cit., p. 9.

[19] Rafael Arenas, op. cit., p. 9.