Este vaccinarea obligatorie împotriva COVID-19 contrară drepturilor fundamentale?

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

O evaluare a compatibilității acestei măsuri cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

De îndată ce a apărut la știri anunțul privind vaccinul împotriva coronavirusului, s-au înmulțit discuțiile cu privire la admisibilitatea vaccinării obligatorii. Pe măsură ce campaniile anti-vaccinare înfloresc și se prezintă foarte multe știri false despre acest subiect, dezbaterile publice privind vaccinarea sunt de înțeles. În acest context, acest articol analizează jurisprudența relevantă a Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO) pentru a răspunde în mod convingător la întrebarea: este vaccinarea obligatorie compatibilă cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului?

Vaccinarea obligatorie și ingerința în dreptul la respectarea vieții private

Articolul 8 care prevede dreptul la respectarea vieții private și de familie din Convenția Europeană a Drepturilor Omului sună în felul următor:

1) Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale.

2) Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acesta este prevăzut de lege și constituie, într-o societate democratică, o măsură necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protecția sănătății, a moralei, a drepturilor și a libertăților altora.

Dreptul la respectarea vieții private și de familie, prevăzut de art. 8 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nu este un drept absolut, care să nu permită excepții sau limitări și nu justifică lezarea dreptului la viată, garantat de art. 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, deși Marea Cameră nu a pronunțat încă decizia sa mult așteptată privind cauza Vavřička și alții contra Republicii Cehe, care va clarifica în esență problema dezbătută în acest articol, cu privire la vaccinarea obligatorie și consecințele refuzului unei persoane de a se conforma legislației naționale în acest sens, jurisprudența anterioară relevantă nu lasă loc de prea multe presupuneri. De fapt, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului care a abordat compatibilitatea vaccinării obligatorii cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului, oferă câteva orientări clare în acest sens.

Încă din anul 1984, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat că „obligația de a urma un tratament medical sau de a fi vaccinat, sub sancțiunea unei pedepse, poate constitui o ingerință în dreptul la respectarea vieții private” (cauza Acmanne și alții contra Belgia). Această ipoteză a fost confirmată și ulterior „compunerea vaccinării-ca tratament medical involuntar- reprezintă o ingerință în dreptul la respectarea vieții private, care include integritatea fizică și psihologică a persoanei, astfel cum este garantat de articolul 8 alin (1)” (Solomakhin împotriva Ucrainei). Ce rămâne acum de analizat este dacă o astfel de ingerință poate fi justificată în temeiul art. 8 alin. (2).

Scopul legitim urmărit

În cauza Boffa și alții contra San Marino, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a recunoscut că ingerința care rezultă din vaccinarea obligatorie a copiilor reclamanților împotriva hepatitei B a fost într-adevăr inspirată de unul dintre scopurile legitime prevăzute de art. 8 alin. 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, și anume necesitatea de a proteja sănătatea publică și a persoanelor în cauză. În acest sens, Comisia a recunoscut ingerința ca fiind justificată și a mers mai departe pentru a examina dacă aceasta era necesară într-o societate democratică.

Totodată, în cauza Martorii lui Iehova din Moscova contra Rusia, care se referea la vaccinarea obligatorie în timpul unei epidemii, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că “libera alegere și autodeterminarea sunt ele însele constituenți fundamentali ai vieții și că, în absența oricărui indiciu al necesității de a proteja terțe părți, statul trebuie să se abțină de la a interveni în libertatea individuală de alegere în domeniul asistenței medicale, deoarece o astfel de intervenție nu poate decât să diminueze și nu să sporească valoarea vieții.” Deliberând astfel, Curtea a indicat că dreptul la viață privată ar putea fi limitat, în principiu, pentru protecția terților.

În sensul celor spuse, nu există niciun motiv de îndoială că o eventuală vaccinare obligatorie împotriva Covid-19 ar urmări un scop legitim.

Criterii de evaluare a necesității într-o societate democratică

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a repetat în jurisprudența sa constant că noțiunea de “necesitate într-o societate democratică” implică o nevoie social urgentă căreia îi corespunde ingerința în cauză și, în special, că această ingerință este proporțională cu scopul legitim urmărit (Dudgeon împotriva Regatului Unit). În cazul specific Solomakhin contra Ucrainei, în care reclamantul a fost vaccinat involuntar împotriva difteriei în timpul unei epidemii, s-a considerat că Curtea a sugerat două criterii pentru a evalua necesitatea unei astfel de ingerințe într-o societate democratică: considerații de sănătate publică care necesită controlul răspândirii bolilor infecțioase și evaluarea faptului dacă au fost luate măsurile de precauție necesare în ceea ce privește caracterul adecvat al vaccinării. Într-adevăr, Curtea a atras atenția asupra faptului că personalul medical a verificat dacă reclamantul este potrivit pentru vaccinare înainte de a efectua vaccinarea și asupra faptului că au fost luate măsurile de precauție necesare pentru a se asigura că intervenția nu va fi în detrimentul reclamantului, în măsura în care ar putea afecta echilibrul de interese între integritatea personală a reclamantului și interesul public de a proteja sănătatea publică.

În mod similar, Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Boffa și alții contra San Marino a subliniat că autoritățile naționale se bucură de o anumită marjă de apreciere, a cărei întindere depinde nu numai de scopul ingerinței, ci și de forma acesteia. Comisia a declarat, în primul rând, că reclamantul nu a demonstrat probabilitatea că vaccinul în cauză să cauzeze probleme grave de sănătate în cazul particular al copilului său. Aceasta a explicat, în al doilea rând, că măsura luată nu a depășit marja de apreciere de care se bucură statul, deoarece o campanie de vaccinare similară, care obligă indivizii să nu pună în pericol sănătatea altora atunci când propria lor viață nu este în pericol, există în majoritatea țărilor.

Deși nu pare foarte convingător să tragem concluzii cu privire la marja de apreciere a statelor în caz de pandemie fără a exista un consens cu privire la vaccinarea obligatorie împotriva oricărei boli infecțioase, intensitatea pandemiei de coronavirus și gradul de neașteptare a acesteia par să justifice existența unei marje de apreciere mai largi de care se bucură statele în aceste circumstanțe. În ciuda prerogativelor lor, statele ar trebuie să încerce să găsească un echilibru între dreptul la viață privată, pe de o parte, și protecția sănătății publice, pe de altă parte.

Aplicarea criteriilor stabilite la cauză de față

Inițial, circumstanțele fără precedent pe care le-a generat izbucnirea pandemiei ar putea fi calificate drept “necesitate socială urgentă” sau “considerente de sănătate publică care impun controlul răspândirii bolilor infecțioase”. Mai presus de toate, întrucât marja de apreciere de care se bucură statele în abordarea pandemiilor a fost considerată destul de largă în cursul celor prezentate mai sus, o presupusă ingerință în dreptul la viață privată, introdusă prin măsura de vaccinare obligatorie, nu ar trebui să fie considerată în sine un eșec în exercițiul de echilibrare care trebuie efectuat de către state în ceea ce privește interesele concurente.

Cu toate acestea, un element esențial al oricărui exercițiu de echilibrare este acela de a examina dacă scopul legitim ar putea fi atins prin mijloace mai puțin dureroase. Astfel, în cazul în care scopul legitim urmărit ar putea fi atins prin vaccinarea obligatorie a unui anumit grup de vârstă, impunerea vaccinării obligatorii pentru toată lumea ar înclina balanța de partea ingerinței ilegale. Cu toate acestea, raportat la cele prezentate, în cazurile în care era vorba despre o presupusă încălcare a art. 8 și s-a constatat că statul se bucura de o marjă largă de apreciere, autoritățile naționale nu trebuiau să furnizeze motive îndestulătoare, ceea ce implica lipsa practică a unor mijloace mai puțin dureroase prin care scopul legitim să poată fi atins (Buckley contra Regatul Unit). Într-adevăr, în astfel de situații, se consideră că autoritățile locale se află într-o poziție mai bună pentru a evalua eficiența unor măsuri ai puțin coercitive.

În plus, așa cum reiese din analiza de mai sus, asigurarea adecvării vaccinurilor pentru fiecare individ în parte este o condiție prealabilă esențială pentru compatibilitatea vaccinărilor obligatorii cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Această din urmă condiție prealabilă trebuie evaluată pentru un scop determinat, în timp ce sarcina probei privind demonstrarea motivului pentru care, în cazul specific, vaccinarea obligatorie nu este adecvată revine persoanei în cauză, care va trebui să demonstreze probabilitatea ca vaccinul să îi provoace o stare gravă de sănătate (Boffa și alții contra San Marino). Astfel, nivelul de gravitate care trebuie atins pentru ca o astfel de acuzație să facă arbitrară măsura este relativ ridicat.

În concluzie, măsura de vaccinare obligatorie este compatibilă cu CEDO, cu excepția cazului în care nu este îndeplinită cerința unei evaluări prealabile a adecvării vaccinării pentru persoana în cauză.