Este admisibil un recurs declarat împotriva unei hotărâri pronunțate în apel de Curtea de Apel – Secția conflicte de muncă și asigurări sociale?

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

IX. Presupunând că argumentul redat nu poate fi apreciat ca fiind suficient pentru a dovedi justețea tezei admisibilității unui recurs într-o astfel de situație, ar trebui să identificăm efectele înlăturării acestuia.

a. Realizând acest exercițiu (înlăturând deci argumentul) constatăm că o soluție contrară ar conduce la încălcarea autorității de lucru judecat a hotărârii recurate, autoritate care se atașează și considerentelor, în temeiul prevederilor art. 430 alin. (2) C. proc. civ.^[16]; nu s-ar putea reține că recurenții-pârâți au învestit instanța cu un recurs la o hotărâre pronunțată într-un litigiu privind conflicte de muncă și asigurări sociale, câtă vreme chiar în hotărârea recurată se reține că procesul în care au fost părți, nu este, pentru ei, un conflict de muncă și asigurări sociale, ci o acțiune în răspunderea civilă contractuală – respectiv delictuală, în opinie minoritară – întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 31/1990, cu trimitere specială la răspunderea administratorului, reglementată de art. 72 coroborat cu art. 155 alin. (1) din această lege. Prin urmare, o „neprimire” a recursului ar reprezenta o „nesocotire” a considerentelor hotărârii Curții de Apel care, în opinia exprimată în Raport, este definitivă, deci are autoritate de lucru judecat de la pronunțare.

b. Aceeași încălcare se va observa și dacă ne raportăm la dreptul unei persoane la o cale de atac efectivă, reglementat de art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și la principiul securității juridice consacrat de art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât, prin prisma acestui ultim principiu, va fi imposibil ca justițiabilul să poată înțelege că, deși pentru el cauza nu a fost un conflict de muncă atunci când a fost judecat în apel, aceeași cauză este totuși un conflict de muncă atunci când este cercetată admisibilitatea recursului declarat^[17]. Principiul efectivității reglementat de Cartă, asupra căruia Curtea de Justiție a Uniunii Europene a avut numeroase ocazii să se pronunțe, ar fi, în egală măsură, încălcat^[18].

X. Astfel cum am arătat, concluzia magistratului raportor pleacă de la o premisă eronată și anume că, fiind un litigiu soluționat de Secția Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale a Curții de Apel Galați, litigiul nu poate reprezenta decât un conflict de muncă; în alți termeni, se consideră (implicit) că natura litigiului este dată de competența instanței care a soluționat fondul și, eventual calea de atac a apelului.

Or, raportul este invers, competența instanței se stabilește în funcție de natura litigiului^[19], existând însă posibilitatea ca aceasta să fie stabilită eronat.

Astfel, în conformitate cu dispozițiile art. 131 C. proc. civ., „la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice și să stabilească dacă instanța sesizată este competentă general, material și teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de ședință temeiurile de drept pentru care constată competența instanței sesizate. Încheierea are caracter interlocutoriu”.

De asemenea, în conformitate cu prevederile art. 136 alin. (1) C. proc. civ., „dispozițiile prezentei secțiuni privitoare la excepția de necompetență și la conflictul de competență se aplică prin asemănare și în cazul secțiilor specializate ale aceleiași instanțe judecătorești, care se pronunță prin încheiere”.

În ipoteza în care nu se invocă, până la termenul indicat, necompetența de ordine publică materială și funcțională a instanței, aceasta va rămâne competentă, în temeiul art. 129 alin. (2) pct.2 C. proc. civ.^[20] coroborat cu art. 130 alin. (2) C. proc. civ.^[21], să judece pricina dedusă judecății^[22], rezultând așadar că o cauză poate fi judecată de către o instanță necompetentă material și funcțional, chiar dacă normele ce reglementează această competență sunt de ordine publică.

XI. Păstrarea competenței de către o instanță necompetentă nu schimbă însă natura litigiului. Spre exemplificare, dacă un litigiu care ar fi de natură civilă, însă rămâne spre soluționare unei instanțe de contencios administrativ, acest lucru nu înseamnă că raportul juridic dedus judecății trebuie să fie guvernat neapărat de regulile de drept substanțial aplicabile în materia raporturilor juridice de drept administrativ, fapt confirmat și în jurisprudență^[23].

XII. Față de aceste împrejurări, cu luarea în considerare a art. 457 alin. (1) C. proc. civ. potrivit căruia „hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei^[24]”, chiar dacă hotărârea recurată conține în dispozitivul său mențiunea „definitivă”, cu respectarea principiului anterior enunțat, calea de atac declarată de persoanele ce nu au calitate de salariați este admisibilă .

XIII. Chiar dacă am concluzionat deja cu privire la admisibilitatea căii de atac, suntem totuși obligați să luăm în considerare și opinia contrară care ar susține că, odată stabilită secția ce va soluționa litigiul, natura litigiului nu mai poate fi luată în discuție.

Față de această împrejurare, arătăm că o eventuală invocare a excepției de necompetență nu ar fi condus la declinarea de competență.

Sigur că față, de acest ultim argument, s-ar putea obiecta, în sensul că, nefiind invocată necompetența, nu se pot face aprecieri cu privire la soluția pe care ar fi primit-o această excepție.

Totuși, arătăm că dispozițiile legale referitoare la prorogarea de competență (care ar putea, la rândul lor, să aibă relevanță, astfel cum vom arăta la punctul XIV) nu sunt singurele motive pentru care această cauză ar fi fost oricum soluționată de Secția conflicte de muncă și asigurări sociale. Această situație a fost determinată de natura/ argumentarea/ modul de redactare a cererii de chemare în judecată formulată de către reclamantă, aceasta solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța, să fie obligați pârâții – salariați și nesalariați – în solidar la plata sumei de (…), iar apărările părților au fost circumscrise acestei solicitări și argumentări.

În accepțiunea dispozițiilor art. 1443 din noul C. civ., obligația este solidară între debitori atunci când toți sunt obligați la aceeași prestație, astfel încât fiecare poate fi ținut separat pentru întreaga obligație, iar solidaritatea nu poate fi decât legală sau convențională, în conformitate cu art. 1445 din noul C. civ., ea nefiind prezumată.

Pe de altă parte, în conformitate cu art. 1445 din noul C. civ., solidaritatea dintre debitori nu se prezumă; ea nu există decât atunci când este stipulată expres de părți ori este prevăzută de lege.

În cazul de față însă, Curtea de Apel Galați a înțeles să se considere învestită, în fapt, cu cereri distincte, reținând că „faptul solicitării de către reclamantă a obligării în solidar a pârâților, nu constituia un impediment pentru instanța de judecată de a da o calificare juridică exactă a actelor și a faptelor astfel deduse judecății^[25]”.

Curtea de Apel Galați a înțeles să trateze diferențiat persoanele chemate în judecată, omițându-se că s-a cerut în mod expres o răspundere solidară care, în niciun caz nu ar fi putut opera între persoane față de care, pe de o parte, s-a constatat că este incidentă răspunderea contractuală întemeiată pe contractul de muncă (derivând din calitatea de salariat), iar pe de altă parte, o răspundere contractuală întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 31/1990 pentru persoanele nesalariate – aspect pe care magistratul care a formulat opinia separată la Decizia civilă nr. 586/2018 a Curții de Apel Galați l-a sesizat, stabilind că în cauză nu ar putea fi vorba decât de o eventuală răspundere delictuală -, fiind imposibil să existe răspundere solidară întemeiată pe contracte distincte în conținutul cărora nu este stipulată expres această solidaritate – adăugăm noi.

În fine, deși cu această precizare ar părea că ne-am îndepărtat de la tema în discuție (deoarece analiza legalității hotărârii Curții de Apel Galați excede prezentului demers, însă cu siguranță ar merita o abordare separată) lucrurile nu stau deloc așa, ea având relevanță cu privire la modul în care a fost sesizată instanța și modul în care a fost stabilită competența în favoarea Tribunalului -secția civilă, complet specializat conflicte de muncă și asigurări sociale.

Ceea ce dorim să subliniem este faptul că, solicitându-se de către reclamantă să se rețină că pârâții răspund solidar, chiar dacă pârâții nesalariați ar fi invocat excepția de necompetență a instanței, instanța ar fi rămas învestită cu judecata acestei cauze, având în vedere obiectul pretenției și temeiului de răspundere invocat (o parte dintre pârâți fiind salariați).

Pe de altă parte, nu exista interes pentru invocarea unei excepții de necompetență de către pârâții nesalariați, având în vedere că solidaritatea presupune într-adevăr posibilitatea ca o persoană să fie urmărită pentru întregul debit, însă și posibilitatea ca cel urmărit să se îndrepte împotriva celorlalte persoane alături de care răspunde în mod solidar, în vederea recuperării părții din prejudiciu la care fiecare ar fi fost îndatorat^[26].

După cum am menționat anterior, ținându-se cont de obiectul pretenției și de împrejurarea că s-a solicitat o anumită formă de răspundere – în concret, o obligație solidară și nu o obligație divizibilă, – cu indicarea pentru fiecare dintre pârâți a sumei la plata căreia ar urma să fie obligați -, dacă s-ar fi format două cereri distincte, (în urma unei eventuale disjungeri ca urmare a invocării excepției necompetenței materiale și funcționale a instanței) ar fi rezultat ca reclamanta să solicite de două ori aceeași sumă – o dată pentru pârâții salariați și încă o dată de la pârâții membri ai Consiliului de administrație, respectiv, AGA. Acesta este celălalt motiv, pe lângă beneficiul regresului împotriva mai multor pârâți – și, ca să fim onești și beneficiului pierderii termenului în care reclamanta putea să acționeze – pentru care nu s-a solicitat declinarea de competență pentru pârâții -nesalariați.

XIV. Având însă în vedere că aceste chestiuni nu au fost supuse dezbaterii în fața instanței de fond^[27], fiind totuși avute în vedere de instanța de apel -, s-ar putea considera că instanța a înțeles, în mod legal, să-și extindă competența, în sensul că, inițial, Tribunalul Galați – completul specializat conflicte de muncă^[28] și ulterior, Curtea de Apel Galați – Secția Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale a devenit instanță competentă să soluționeze o pricină care, în mod obișnuit, nu intră în competența sa, ținând cont de calitatea pârâților, care dețineau calitatea de membri în Consiliul de administrație, respectiv reprezentant AGA.

 În conformitate cu prevederile art. 99 alin. (2) C. proc. civ. privind prorogarea legală de competență, „în cazul în care mai multe capete principale de cerere întemeiate pe un titlu comun ori având aceeași cauză sau chiar cauze diferite, dar aflate în strânsă legătură, au fost deduse judecății printr-o unică cerere de chemare în judecată, instanța competentă să le soluționeze se determină ținându-se seama de acea pretenție care atrage competența unei instanțe de grad mai înalt”.

În doctrină^[29] s-a reținut că „deși dispozițiile art. 99 C. proc. civ. sunt situate în cuprinsul secțiunii referitoare la determinarea competenței materiale după criteriul valorii obiectului cererii introductive, din conținutul lor rezultă că au vocația de a se aplica și în cazurile în care competența materială urmează a fi stabilită după natura sau obiectul pretenției deduse judecății”.

De asemenea, potrivit art. 123 alin. (3) C. proc. civ., „când instanța este exclusiv competentă pentru una dintre părți, ea va fi exclusiv competentă pentru toate părțile”.

S-a arătat astfel că „pentru a opera prorogarea legală de competență asupra acțiunii este necesar ca în cadrul, acesteia să existe o conexiune, o legătură suficientă care să justifice această extindere de competență. (…) Această soluție este justificată de considerente de ordin practic, care impun ca litigiul să fie soluționat de o singură instanță, chiar dacă s-ar încălca normele absolute de competență, cum sunt normele de competență materială^[30]”.

Așadar, chiar dacă s-ar considera că o excepție de necompetență funcțională ar fi trebuit să fie invocată și că acest lucru nu s-a întâmplat în temeiul art. 130 alin. (2) C. proc. civ., faptul că Tribunalul Galați – Secția de Conflicte de Muncă a fost învestită cu o astfel de acțiune, respectiv, că apelul s-a judecat de aceeași secție nu poate conduce la concluzia că natura litigiului a fost stabilită cu titlu definitiv, ca fiind un litigiu de muncă.

De altfel, dispunându-se admiterea apelului, anularea în parte a sentinței apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, cauza ar urma să fie înregistrată tot pe rolul Tribunalului Galați, complet specializat Conflicte de muncă și asigurări sociale, care va judeca, probabil (?! ) în compunerea prevăzută de art. 55 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară. Totuși, această instanță va fi ținută de temeiul juridic al acțiunii, astfel cum a fost acesta explicat/ defalcat/ lămurit/ calificat de către instanța de apel.

D. Concluzie

Din toate argumentele expuse anterior rezultă că, în vreme ce competența instanței se stabilește în funcție de natura litigiului, reciproca nu este întotdeauna valabilă, natura litigiului nefiind stabilită cu titlu definitiv prin stabilirea competenței; verificând admisibilitatea unei căi de atac, instanța de control este obligată să cerceteze dacă, în concret – și nu doar prin raportare la ipoteza legală – , în funcție de natura litigiului/conflictului/cauzei dedusă judecății, există o dispoziție legală expresă care să o interzică. În situația de fapt expusă, opinia noastră, exprimată deja – poate în prea multe rânduri- este în sensul admisibilității recursului.

Și… o ultimă precizare în referire strictă la conținutul acestui articol, precizare la care mă consider, moralmente cel puțin, datoare.

Recunosc faptul că ar fi trebuit depuse eforturi suplimentare în analiza efectuată și, poate, în absența acestora, există practică sau doctrină care ar susține sau infirma punctul de vedere aici exprimat și la care aș fi fost obligată să fac trimitere. Totuși, îndrăznesc să pretind că ea nu există, de vreme ce magistratul asistent nu a făcut în niciun fel referire la ea.

În aceste condiții, ținând cont de aspectele menționate, precum și împrejurarea că chestiunea supusă dezbaterii este una de noutate, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., era indicat ca magistratul raportor să-și întemeieze opinia pe jurisprudența Curții Constituționale, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a Curții Europene a Drepturilor Omului și a Curții de Justiție a Uniunii Europene, precum și pe poziția doctrinei în problema de drept ridicată sau cel puțin, cu luarea în considerare a argumentelor invocate de recurenții-pârâți în susținerea admisibilității recursului. În felul acesta, conținutul Raportului – oricare ar fi fost concluzia lui – ar fi avut măcar aptitudinea de a tempera frustrarea justițiabililor implicați în această cauză, care nu pot înțelege, sub nicio formă, cum de pot fi considerați și nesalariați și salariați în cadrul aceluiași proces, căzând în pretenții în apel și cu șanse substanțiale să se întâmple același lucru în calea de atac pe care, cu respectarea art. 457 C. proc. civ., au declarat-o.