Este admisibil un recurs declarat împotriva unei hotărâri pronunțate în apel de Curtea de Apel – Secția conflicte de muncă și asigurări sociale?

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

A. Problema de drept supusă discuției

Prezentul demers are ca scop identificarea unui răspuns la întrebarea: poate fi admisibil, în prezența dispoziției exprese a art. 483 alin. (2) C. proc. civ., un recurs declarat împotriva unei hotărâri pronunțate în apel de Curtea de Apel – Secția conflicte de muncă și asigurări sociale?

Incursiunea în materia procesual civilă circumscrisă acestei probleme de drept nu are doar valențe teoretice, ea fiind generată, în fapt, de o anume cauză, iar răspunsul la această întrebare – care tinde spre a fi negativ în practica Înaltei Curți de Casație și Justiție – ar trebui, în opinia noastră să fie circumstanțiat, cu luarea în considerare a naturii conflictului/ litigiului/ tranșat de Curtea de Apel.

B. Împrejurări de fapt relevante

Pentru a argumenta acest punct de vedere, redarea circumstanțelor cauzei este esențială. Astfel:

I. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 23 februarie 2017 pe rolul Tribunalului Galați – Secția I Civilă, sub nr. de dosar xxxxx, reclamanta X, societate pe acțiuni al cărei acționar unic este Consiliul Local G, a solicitat, în contradictoriu cu pârâții A, B, C,… (15 pârâți), obligarea acestora în solidar la plata sumei de 1.300.783,41 LEI.

Această sumă reprezenta, în opinia reclamantei, paguba produsă prin diminuarea nelegală a taxelor și tarifelor pentru realizarea de servicii conexe serviciului de transport public local, diminuare a cărei nelegalitate a fost constatată prin Decizia nr. 13 din 20.03.2014 emisă de Curtea de Conturi a României – Camera de Conturi G.

A mai precizat reclamanta că, deși, în calitate de acționar unic, Consiliul Local a stabilit anumite tarife de utilizare a stâlpilor, Consiliul de Administrație al reclamantei împreună cu reprezentantul AGA au stabilit, prin Hotărârea C.A. nr. 25/2009 și Hotărârea C.A. nr. 9/2012, un tarif inferior și, în temeiul acestor hotărâri, s-au încheiat contracte de utilizare a stâlpilor – cu societățile furnizoare de rețele de comunicații electronice – cu tarif diminuat.

În opinia acesteia, culpabili de producerea prejudiciului sunt membrii Consiliului de Administrație/reprezentantul Adunării Generale a Acționarilor care au adoptat hotărârile menționate, precum și salariații reclamantei care, într-un fel sau altul, au participat la semnarea contractelor (cu terțe persoane) cu tariful diminuat, respectiv Contractele cu nr. 2766 din 07.03.2012, 9553 din 16.09.2012 și 9990 din 27.10.2010.

În drept, au fost invocate dispoziții din Codul de procedură civilă^[1], Legea nr. 62/2011 a dialogului social^[2], art.254, 255, 268 și 272 din Codul muncii^[3], art. 1357 și următoarele din noul Cod civil^[4], art. 155 și următoarele din Legea nr. 31/1990^[5], Legea societăților.

Prin Sentința civilă nr. 1362/20.12.2017, Tribunalul Galați a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâți și a respins cererea formulată de reclamanta Societatea X S.A., instanța reținând că a fost sesizată după împlinirea termenului general de prescripție de 3 ani. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că dreptul material la acțiune pentru recuperarea prejudiciului reprezentat de diminuarea nelegală a taxelor și tarifelor pentru realizarea de servicii conexe serviciului de transport public local s-a născut la data la care s-a produs paguba, respectiv la data încheierii contractelor de utilizare a stâlpilor cu societățile furnizoare de rețele de comunicații electronice, și nu la momentul încheierii raportului Curții de Conturi, care doar constată existența prejudiciului.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta X. Prin Decizia civilă nr. 586/2018, în opinie majoritară – cauza fiind soluționată în complet de divergență – s-a hotărât admiterea apelului declarat de apelanta X S.A., s-a anulat în parte sentința civilă și s-a trimis cauza spre rejudecare în ceea ce îi privește pe o parte din pârâți (8 dintre aceștia); s-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate (…) În opinie separată, apelul a fost respins ca nefondat.

În motivarea hotărârii, Curtea de Apel Galați a reținut că, pentru o parte din pârâți (care sunt supuși dispozițiilor legislației muncii), a operat prescripția dreptului material la acțiune, reținându-se incidența art. 211 alin. (1) litera c) din Legea nr. 62/2011 a dialogului social^[6], „iar pentru ceilalți pârâți, care nu sunt supuși dispozițiilor din Codul Muncii, nefiind salariați, ci, membri ai consiliului de administrație/ reprezentant AGA nu a operat prescripția.”

Instanța de apel, cu prilejul deliberării, a reținut că, deși s-a solicitat răspunderea solidară a tuturor pârâților, a fost sesizată, în cadrul aceluiași petit, cu cereri cu o natură juridică distinctă, întemeiate pe acte și fapte diferite, analizându-le și soluționându-le ca atare, prin prisma unor reguli de drept material distincte, și anume:

– o cerere întemeiată pe răspundere contractuală, în cazul pârâților salariați ai societății, fiind invocate prevederile 254 și art. 255 Codul muncii, respectiv art. 1350 din noul C. civ.;

– cea de-a doua, întemeiată pe răspundere contractuală – în opinie majoritară – și delictuală – în opinie separată-, în cazul pârâților care au îndeplinit funcția de membru în Consiliul de administrație, respectiv reprezentant AGA, fiind invocate prevederile art. 144 alin. (1) și (2), art. 5 din Legea nr. 31/1990 republicată, cu modificările și completările ulterioare, art. 1357 alin. (1), art. 1381 și art. 1382 din noul C. civ.

Arată instanța că „faptul solicitării de către reclamantă a obligării în solidar a pârâților, nu constituia un impediment pentru instanța de judecată de a da o calificare juridică exactă a actelor și a faptelor astfel deduse judecății”.

Concluzionează în sensul că una dintre acțiunile cu care este învestită^[7] are natura unei cereri în răspundere contra administratorilor pentru daune cauzate societății prin încălcarea îndatoririlor față de aceasta, reglementată de art. 155 alin. (1) și (2) din Legea nr. 31/1990, și, față de acest temei, reține că termenul de prescripție se calculează potrivit art. 2528 din noul Cod civil (altfel deci decât în cazul salariaților), reținând că dreptul material la acțiune este prescris în ceea ce îi privește pe salariați, dar nu este prescris în ceea ce îi privește pe membrii Consiliului de administrație.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâții-nesalariați. Aceștia au justificat admisibilitatea recursului arătând că, pentru ei, acest litigiu, chiar soluționat de Secția conflicte de muncă și asigurări sociale, nu este un conflict de muncă; au arătat că această împrejurare este consemnată expres în hotărârea recurată; au arătat că operează principiul legalității căii de atac prevăzut de art. 457 alin. (1) C. proc. civ. și că admisibilitatea unei căi de atac ar urma să se analizeze prin raportare la natura litigiului, și nu cu luarea în considerare exclusiv a secției care a soluționat litigiul; au arătat că ar fi ilogică, nelegală, aptă să înfrângă dreptul lor la o cale de atac efectivă, precum și principiul securității raporturilor juridice, o concluzie în sensul că, deși li s-a refuzat apărarea esențială referitoare la împlinirea termenului de prescripție a dreptului material la acțiune pe motiv că nu sunt supuși dispozițiilor legislației muncii, neavând calitatea de salariați, li s-ar putea refuza accesul la instanță, prin suprimarea căii de atac, tocmai pe motivul că au fost părți într-un conflict de muncă.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția a II-a Civilă. La data de 29.01.2020 a fost întocmit, în conformitate cu dispozițiile art. 493 C. proc. civ. (astfel cum era în vigoare și incident față de momentul promovării acțiunii), Raportul asupra admisibilității recursului.

Concluzia acestuia conține o statuare în fapt „cauza dedusă judecății are ca obiect un conflict de muncă” și una în drept, reținându-se incidența art. XVIII din Legea nr. 2/2013 potrivit căruia: „dispozițiile art. 483 alin. (2) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, se aplică proceselor pornite începând cu data de 1 ianuarie 2016,iar potrivit alin. (2) nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate (…) în conflictele de muncă și asigurări sociale, hotărârea atacată fiind astfel definitivă; concluzia raportului a fost deci în sensul inadmisibilității recursului.

C. Argumente în susținerea admisibilității acestei căi de atac

II. La o primă citire a rezumatului acestei cauze s-ar putea considera că nu există subiect de dezbatere și că demersul recurenților este, încă din „fașa” procedurii, sortit eșecului; adică, a recura o hotărâre pronunțată de Secția conflicte de muncă și asigurări sociale în apel, în condițiile reglementate expres de art. XVIII din Legea nr. 2/2013,se configurează a fi un demers nescuzabil, mai ales că recurenții au beneficiat de asistență juridică specializată ( prin avocat).

III. Putem afirma însă că lucrurile sunt atât de clare pe cât le-a văzut Înalta Curte de Casație și Justiție (fie și doar prin ochii magistratului -asistent care a întocmit raportul)?

IV. Strâns legat de întrebarea anterioară, o altă chestiune care ar putea reprezenta temei de rezervă cu privire la acest demers se referă la valoarea juridică a raportului întocmit de magistratul asistent și dacă este indicat – sau chiar deontologic – ca cele ce se regăsesc în conținutul lui să reprezinte temei de dezbatere, în condițiile în care Înalta Curte de Casație și Justiție nu a declarat încă recursul inadmisibil.

În opinia noastră, nefiind posibile decât două soluții (recursul va fi fie admisibil, fie inadmisibil) și, luând în considerare și dispozițiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ. – în sensul că acest Raport a fost deja analizat în completul de filtru anterior comunicării către părți – , există motive de îngrijorare generate de modul în care magistratul raportor a ales să tranșeze această chestiune, deloc clară și foarte sensibilă. Fără deci a ascunde intenția de a genera o discuție cu privire la chestiunea de drept incidentă în această cauză, ne asumăm riscurile ca acest demers să fie calificat ca fiind prematur sau precipitat, în locul celuilalt risc, mai mare – și ale cărui efecte, în cazul producerii lor, ar fi ireversibile – acela de a nu fi semnalat la timp o problemă de interpretare și aplicare a legii, cu consecința ca, pentru justițiabilii în cauză, demersul să reprezinte doar un exercițiu teoretic, cu aceleași efecte ca și opinia magistratului Curții de Apel Galați rămas în minoritate^[8].

V. Plecând de la succesiunea evenimentelor astfel descrise (punctul I), constatăm că tema propusă analizei nu este nouă: în fapt, este în discuție identificarea căii de atac prin prisma naturii litigiului, chestiune aflată în relație de dependență cu stabilirea competenței instanței prin raportare la natura litigiului, aspecte asupra cărora doctrina a avut prilejul să se pronunțe.

Totuși, felul în care în conținutul Raportului a fost abordată chestiunea inadmisibilității conduce mai degrabă spre ideea că există o tendință a practicii de a se îndrepta spre și de a îmbrățișa o opinie pe cât de eronată, pe atât de dăunătoare; această opinie ar avea ca premisă că, odată stabilită competența (în cauză, a Secției conflicte de muncă și asigurări sociale), natura litigiului nu mai poate fi luată în considerare în vederea determinări căii de atac la care partea ar fi îndreptățită.

VI. Concluzia este în mod vădit greșită și, în egală, măsură în contradicție cu câteva din textele de lege care, în opinia noastră, ar fi incidente (la unul dintre ele făcându-se referire, de altfel, în conținutul Raportului), respectiv:

– dispozițiile art. 457 alin. (1) C. proc. civ;

– dispozițiile art. 430 alin. (2) C. proc. civ.^[9];

– art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului care garantează dreptul părților la un proces echitabil, respectiv dreptul de acces la instanță și principiul securității raporturilor juridice, art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (dreptul la un recurs efectiv) precum și jurisprudența Curții, reflectată (exemplificativ) în cauzele: Lungu ș.a. c. României^[10], Brumărescu împotriva României^[11], Rozalia Avram împotriva României^[12], Esertas împotriva Lituaniei^[13] (…); art. 47 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene care reglementează, de asemenea, dreptul la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil.

VII. Revenind la conținutul Raportului, constatăm că, în elaborarea punctului de vedere, magistratul raportor a calificat litigiul exclusiv prin prisma secției care a soluționat cauza.

În conținutul raportului se arată: „se constată că, în speță, hotărârea atacată, respectiv decizia civilă nr. 586/2018 din 4 octombrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Galați – Secția Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, a fost pronunțată în cadrul judecății în apel, fiind definitivă (…).”

Reține magistratul raportor: „cauza dedusă judecății are ca obiect un conflict de muncă ce constă în plata unor despăgubiri către angajator (în speță, intimata-reclamantă X S.A.) respectiv răspunderea patrimonială a salariaților (recurenții pârâți) față de angajator”.

 (…) În opinia raportorului, soluția preconizată este aceea de inadmisibilitate a recursului, acesta fiind promovat împotriva unei hotărâri definitive, care nu se înscrie în ipoteza reglementată de art. 483 alin. (1) Cod procedură civilă.”

VIII. Pivotul argumentării inadmisibilității recursului de către magistratul raportor îl constituie considerentul potrivit căruia: „în litigiile privind conflictele de muncă și asigurările sociale, pentru acțiunile introduse după intrarea în vigoare a Noului Cod de procedură civilă, calea de atac este numai a apelului. (…) În consecință, raportând datele speței la dispozițiile legale evocate, hotărârea ce formează obiectul prezentului recurs are caracter definitiv de la pronunțarea sa, astfel nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, în speță fiind operant principiul legalității căii de atac consacrat de art. 457 Cod procedură civilă”.

Deși se afirmă că Raportul a luat în considerare „datele speței”, deși în conținutul Raportului au fost enumerate argumentele vizând admisibilitatea căii de atac exercitată de către recurenții-pârâți, argumente inserate de aceștia în cererea de recurs, magistratul raportor a calificat raportul dedus judecății dintre recurenții-pârâți și intimata-reclamantă X S.A. ca fiind un conflict de muncă^[14].

Calificarea este, în mod evident, greșită, deoarece în chiar hotărârea recurată se reține că intimații-pârâți au fost chemați în judecată în calitate de membri ai consiliului de Administrație/reprezentant AGA și nu de salariați; acesta a fost, de altfel, singurul considerent pentru care, prin aceeași decizie, li s-a refuzat recurenților aplicarea aceluiași tratament cu persoanele chemate în judecată în calitate de salariați, pentru aceștia din urmă Curtea de Apel Galați reținând că a operat prescripția dreptului material la acțiune.

Așadar, pentru stabilirea căii de atac, nu are relevanță cum a fost înregistrată cererea pe rolul Tribunalului, ci cum a fost aceasta calificată și judecată de instanță în raport cu fiecare categorie de pârâți.

Deci, chestiunea esențială în această cauză este că instanța de apel a statuat în hotărârea recurată că raportul juridic litigios are o natură diferită, cu referire la calitățile celor două grupuri de pârâți (salariați și membri ai Consiliului de administrație, respectiv, reprezentant AGA), iar tratamentul diferențiat trebuie să subziste și în ceea ce privește posibilitatea de exercitare a căilor de atac.

Având în vedere acest raționament logico-juridic, dedus din dispozițiile Legii nr. 31/1990 și consolidat prin motivarea instanței de apel, calea de atac a recursului este admisibilă pentru pârâții cu calitate de membru în Consiliul de administrație, respectiv, reprezentant AGA, întrucât litigiul în care aceștia au fost pârâți, în ceea ce-i privește, nu a fost un conflict de muncă, ci are o natură distinctă, această calificare realizând-o chiar instanța în hotărârea recurată.

Acțiunile având ca obiect „antrenarea răspunderii patrimoniale contra fondatorilor, administratorilor, directorilor, respectiv a membrilor directoratului și consiliului de supraveghere, precum și a cenzorilor sau auditorilor financiari, pentru daune cauzate societății de aceștia prin încălcarea îndatoririlor față de societate”, reglementate de prevederile art. 155 alin. (1) și (2) din Legea nr. 31/1990 nu sunt exceptate de la calea de atac a recursului, neexistând o prevedere legală care să suprime această cale de atac; dispozițiile art. 483 alin. (2) C. proc. civ.^[15] teza ultimă nu sunt astfel aplicabile.