Errare humanum est sed perseverare diabolicum… Despre eroarea Curții Constituționale în Decizia nr. 358/2018 și cum ar putea fi îndreptată

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Astfel, potrivit art. 442 alin. (1) din Codul de procedură civilă:

„(1) Erorile sau omisiunile cu privire la numele, calitatea și susținerile părților sau cele de calcul, precum și orice alte erori materiale cuprinse în hotărâri sau încheieri pot fi îndreptate din oficiu ori la cerere”.

De asemenea, potrivit art. 443 din Codul de procedură civilă:

„(1) În cazul în care sunt necesare lămuriri cu privire la înțelesul, întinderea sau aplicarea dispozitivului hotărârii ori dacă acesta cuprinde dispoziții contradictorii, părțile pot cere instanței care a pronunțat hotărârea să lămurească dispozitivul sau să înlăture dispozițiile potrivnice.

(2) Instanța va rezolva cererea de urgență, prin încheiere dată în camera de consiliu, cu citarea părților.

(3) Încheierea se va atașa la hotărâre, atât în dosarul cauzei, cât și în dosarul de hotărâri al instanței”.

Este evidentă eroarea gravă din dispozitivul Deciziei nr. 358/2018 în ceea ce privește sintagma „general obligatorie”.

Având în vedere prezumția potrivit căreia „iura novit curia”, adică judecătorul este prezumat întotdeauna că știe legea, dacă pornim de la prezumția de bună-credință conform căreia judecătorii Curții Constituționale cunosc propria lege de organizare și funcționare și o respectă, atunci, această încălcare a art. 36 din Legea nr. 47/1992 ar trebui calificată ca o eroare de redactare a deciziei, în sensul că s-a pierdut din vedere art. 36 din propria lege și faptul că art. 147 alin. (4) invocat în par. 122 din considerente nu este aplicabil. Curtea Constituțională ar putea și ar trebui chiar să se autosesizeze și să dea o hotărâre care să constate această eroare și să elimine din dispozitiv sintagma „general obligatorie”.

Dacă s-ar considera că nu a fost o „eroare materială”, partea interesată poate sesiza Curtea Constituțională cu o cerere întemeiată pe dispozițiile art. 443 din Codul de procedură civilă, coroborate cu art. 14 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, pentru a se lămuri această chestiune: ce înseamnă că Președintele României „urmează să…” emită decretul, pe de o parte, în raport cu mențiunea că decizia este „general obligatorie”, pe de altă parte, și în raport cu dispozițiile art. 36 din Legea nr. 47/1992 și ale art. 147 alin. (4), din care rezultă că o asemenea decizie este definitivă, dar nu și obligatorie?

În orice caz, nu se poate reține că Decizia nr. 358/2018 ar avea un caracter „general obligatoriu” de sorginte constituțională, întemeiat pe prevederile art. 147 alin. (4) din Constituție, pentru ca acest text este inaplicabil, cu atât mai mult cu cât textul special, adică art. 36 din Legea nr. 47/1992 stabilește o soluție contrară, și anume că decizia este definitivă. Or, Curtea Constituțională nu ar putea, pe cale implicită, să dea o interpretare extensivă art. 147 alin. (4) din Constituție, în sensul că acesta s-ar aplica și acestor decizii, pentru că interpretarea a fost deja dată prin art. 36 din Legea nr. 47/1992 și, fiind o normă de procedură specială, aplicabilă chiar deciziilor Curții Constituționale, aceasta este ținută s-o respecte ca atare.

4. Reflecții finale asupra naturii juridice a deciziei prin care Curtea soluționează un conflict juridic de natură constituțională

Este necesar să se adâncească analiza juridică și să se examineze serios în perspectivă această atribuție a Curții Constituționale, chiar în substanța ei, precum și natura juridică a deciziei pe care o pronunță în exercitarea acestei atribuții.

Or, Curtea Constituțională nu soluționează un asemenea conflict în calitate de „instanță de judecată”, pentru că nici nu este instanță de judecată potrivit Constituției, deci nu poate impune uneia dintre părți o obligație concretă de a face sau de a nu face. Curtea îndeplinește un rol special, în cadrul acestei proceduri, de mediator/conciliator între autoritățile publice aflate în conflictul juridic de natură constituțională. În cazul în care constată existența conflictului juridic, poate cel mult să recomande o posibilă cale sau chiar mai multe căi alternative de soluționare, în limitele constituționale, pe baza propunerilor părților, astfel cum rezultă din cuprinsul art. 35 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, dar fără a impune o cale, prin instituirea unei obligații de a face sau de a nu face, exclusiv în sarcina uneia dintre părțile aflate în conflict. Mai mult, procedând astfel, prin instituirea unei asemenea obligații, practic Curtea Constituțională poate ajunge să împiedice exercitarea de către această autoritate a altor atribuții conexe care îi revin potrivit Constituției, ceea ce, în loc să rezolve conflictul, îl conservă și chiar îl adâncește.

În concluzie, forța „general obligatorie” a Deciziei Curții Constituționale nr. 358/2018 nu este de sorginte constituțională, ci este doar rezultatul unei grave erori, în contradicție atât cu prevederile art. 147 alin. (4) din Constituție, invocate de Curtea Constituțională, și care nu erau aplicabile în cauză, cât și în raport cu art. 36 din Legea nr. 47/1992, normă specială, care consacră doar caracterul definitiv al unei asemenea decizii.

Desigur, este de dorit ca însăși Curtea Constituțională să se sesizeze din oficiu și să dispună îndreptarea acestei grave și evidente erori din Decizia nr. 358/2018, sau, la sesizarea părții interesate, să lămurească dispozitivul deciziei, în sensul că decizia nu poate să fie „general obligatorie”. Errare humanum est sed perseverare diabolicum…