Erorile care se produc în legătură cu aplicarea pedepsei sau a măsurilor educative, prin stabilirea unei sancţiuni neprevăzute de lege, prin nerespectarea limitelor legale ori a tratamentului sancţionator al pluralităţii de infracţiuni

• art. 35 alin. (1)
• NCP: art. 244 alin. (1) şi (2)
• NCP: art. 36 alin. (1)
• NCP: art. 41 alin. (1)
• NCP: art. 43 alin. (5)
• NCP: art. 6
• NCPP: art. 275 alin. (2) și (6)
• NCPP: art. 438 alin. (1) pct. 12
• NCPP: art. 448 alin. (1) pct. 1

Așadar, Înalta Curte a apreciat că motivele formulate de recurent se circumscriu cazului de casare prevăzut de dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., astfel că, fiind îndeplinite și celelalte condiții prevăzute de art. 434-438 C. proc. pen., cererea de recurs în casație este admisibilă în principiu.

În ceea ce privește criticile referitoare la regimul sancționator aplicat unui coinculpat din dosar prin raportare la legea penală mai favorabilă, s-a reținut că acestea nu pot fi analizate în calea extraordinară de atac a recursului în casație. Reanalizarea principiului aplicării legii penale mai favorabile excede cazului de casare invocat (art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen..), întrucât acest caz de casare permite doar o verificare matematică a cuantumului pedepselor aplicate de către instanțe cu pedepsele stabilite de textele legale, iar nu și o verificare a modului în care a fost individualizată pedeapsa respectivă, sub acest aspect, încadrarea juridică, reținerea unor circumstanțe sau alegerea legii mai favorabile intrând în puterea lucrului judecat.

(I.C.C.J., s. pen., decizia nr. 311/RC din 2 octombrie 2018)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Examinând cauza prin prisma criticilor circumscrise art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., în limitele stabilite prin încheierea de admitere în principiu, Înalta Curte constată că recursul în casație este nefondat.

Recursul în casație este o cale extraordinară de atac, prin intermediul căreia este analizată conformitatea hotărârilor definitive cu regulile de drept prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege, care vizează exclusiv legalitatea hotărârii.

Potrivit art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării atunci când s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege.

Aprecierea legalității limitelor de pedeapsă în calea extraordinară de atac a recursului în casație se face în funcție de încadrarea juridică reținută în hotărârea atacată, precum și de cauzele de atenuare sau de agravare a pedepsei a căror incidență a fost stabilită de instanța de fond sau de apel. Astfel, o pedeapsă depășește, de regulă, limitele prevăzute de lege dacă se situează în afara limitelor speciale ale pedepsei prevăzute pentru o anumită infracțiune. Există însă situații în care limitele speciale suferă modificări, în cadrul limitelor generale, datorită reținerii unor împrejurări care au drept consecință reducerea sau majorarea limitelor de pedeapsă. Aceste împrejurări țin de individualizarea legală a pedepsei și pot fi legate de faptă, de calitatea făptuitorului sau a victimei (circumstanțele atenuante sau agravante, unitatea sau pluralitatea de infracțiuni, unele cazuri speciale de atenuare sau agravare, etc.), dar pot fi și de natură procesuală (judecarea cauzei în procedura recunoașterii învinuirii).

În jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a stabilit că pot fi încadrate în dispozițiile legale menționate erorile care se produc în legătură cu aplicarea pedepsei sau a măsurilor educative, prin stabilirea unei sancțiuni neprevăzute de lege, prin nerespectarea limitelor legale ori a tratamentului sancționator al pluralității de infracțiuni (recidivă, concurs, etc.). În toate cazurile, legalitatea sancțiunilor a fost examinată prin raportare la încadrarea juridică dată faptei și la legea penală mai favorabilă, astfel cum au fost stabilite prin hotărârea recurată (în acest sens, sunt relevante deciziile nr. 66, 230, 246, 249, 250, 267, 367 din 2014; nr. 27, 32, 75, 115, 124, 349, 404 din 2015; nr. 51, 63, 327, 522, 554 din 2016; nr. 23, 150, 201 din 2017 ale ICCJ, secția penală, publicate, www.x.ro).

Raportând aceste considerații teoretice la speța dedusă judecății, Înalta Curte constată că susținerile recurentului A. care pot fi circumscrise cazului de casare invocat vizează, în esență, omisiunea de aplicare, în cauză, a Deciziei nr. 8 din 26 mai 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 473 din 27/06/2014 și nelegalitatea tratamentului sancționator aplicat în cazul stării de recidivă reținută prin hotărârile recurate.

Examinând primul motiv invocat de recurentul A., respectiv omisiunea instanțelor de fond și de apel de a aplica Decizia nr. 8 din 26 mai 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin care s-a statuat că, în aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei potrivit art. 6 alin. (1) din C. pen., la maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită nu se vor lua în considerare circumstanțele atenuante sau agravante reținute condamnatului și care apar valorificate în pedeapsa concretă, atunci când se compară pedeapsa aplicată cu maximul special prevăzut de legea nouă, se constată că acesta a fost invocat de o manieră formală, întrucât, în cauză, nu a fost necesar să se stabilească legea penală mai favorabilă în concordanță cu decizia mai sus-menționată.

Această decizie a vizat ipoteza aplicării legii penale mai favorabile în condițiile prevăzute de art. 6 C. pen., respectiv când, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai ușoară.

Or, spre deosebire de această situație, în prezenta cauză, nu este aplicabil art. 6 C. pen., ci art. 41 alin. (1) și art. 43 alin. (5) C. pen., care reglementează regimul sancționator al recidivei postexecutorii (respectiv săvârșirea unei noi infracțiuni după ce pedeapsa anterioară a fost executată sau considerată ca executată).

În acest sens, se observă că numai infracțiunile care reprezintă antecedentele penale ale inculpatului au fost săvârșite în perioada când era în vigoare C. pen. anterior.

De asemenea, se constată că infracțiunea care a format obiectul judecății prezentei cauze în căile ordinare de atac, a fost comisă după data de 01.02.2014, când a intrat în vigoare noul C. pen., iar pedeapsa pentru infracțiunile săvârșite anterior a fost executată. Așadar, în cauză, nefiind incidente dispozițiile art. 6 C. pen. privind legea penală mai favorabilă, nu se putea aplica nici decizia Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală invocată de recurent.

Examinând, în continuare, susținerile recurentului A. privind nelegalitatea regimului sancționator aplicat de instanța de apel, Înalta Curte constată că acesta sunt nefondate.

În cauză, instanța de apel a reținut în sarcina recurentului A. săvârșirea infracțiunii de înșelăciune în formă continuată prevăzută de art. 244 alin. (1) și (2) raportat la art. 35 alin. (1) și art. 36 alin. (1) C. pen., faptă comisă în condițiile art. 41 alin. (1) și art. 43 alin. (5) C. pen. (recidivă postexecutorie), pentru care a aplicat o pedeapsă de 8 (opt) ani și 9 (nouă) luni închisoare.

Or, reținerea, în speță, atât a formei continuate a infracțiunii, cât și a recidivei postexecutorii, are ca efect majorarea succesivă a limitelor speciale de pedeapsă, în strictă conformitate cu dispozițiile art. 79 alin. (2) C. pen.. Cu alte cuvinte, limitele speciale de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracțiunea de înșelăciune trebuie majorate, inițial, potrivit art. 36 alin. (1) C. pen. și, ulterior, conform art. 43 alin. (5) C. pen.

Astfel, Înalta Curte constată că, potrivit art. 244 alin. (1) și (2) C. pen., pedeapsa prevăzută de lege pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune este închisoarea de la 1 la 5 ani. De asemenea, având în vedere că, așa cum s-a menționat anterior, instanța de apel a reținut forma continuată a acestei infracțiuni, maximul la care se poate ajunge potrivit art. 36 alin. (1) C. pen. (conform căruia infracțiunea continuată se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită, al cărei maxim se poate se poate majora cu cel mult 3 ani în cazul pedepsei închisorii), este de 8 ani închisoare.

Totodată, întrucât fapta comisă de inculpatul A. a fost săvârșită în stare de recidivă postexecutorie (a mai fost anterior condamnat la pedeapsa închisorii de 9 ani și 8 luni, din care a fost liberat condiționat la 15.10.2010, cu un rest neexecutat de 1364 de zile închisoare, durata pedepsei împlinindu-se anterior săvârșirii infracțiunii din prezenta cauză), potrivit art. 43 alin. (5) C. pen., limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru noua infracțiune se majorează cu jumătate. Așadar, în cauză, se putea aplica inculpatului A. o pedeapsă cuprinsă între 1 an și 6 luni și 12 ani închisoare.

Prin urmare, pedeapsa de 8 (opt) ani și 9 (nouă) luni închisoare se situează în limitele prevăzute de lege, fiind mai mică decât maximul la care se putea ajunge ca urmare a reținerii formei continuate a infracțiunii și a dispozițiilor privind recidiva (respectiv 12 ani închisoare).

Față de aceste considerente, Înalta Curte, temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de condamnatul A. împotriva deciziei penale nr. 182 din 19 martie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori – noul C. proc. pen., în dosarul nr. x/2016.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga pe recurentul la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurent, va rămâne în sarcina statului și se va suporta din fondurile Ministerului Justiției.

Sursa informației: www.scj.ro.