EMISIUNEA TV „LEGAL POINT” 32 – Gheorghe Piperea: Legea dării în plată și „umanizarea pieței creditelor”

2 nov. 2016
3 voturi, medie: 3,33 din 53 voturi, medie: 3,33 din 53 voturi, medie: 3,33 din 53 voturi, medie: 3,33 din 53 voturi, medie: 3,33 din 5 (3 votes, average: 3,33 out of 5)
You need to be a registered member to rate this post.
Vizualizari: 2805
 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

Puteți vizualiza emisiunea și pe pagina noastră de facebook.

Transcripția emisiunii

Cornel Dărvășan: Sunteți recunoscut ca o voce foarte pertinentă în lumea dreptului, mai ales în legătură cu această lege, care a fost atacată – Legea dării în plată.

Haideți să vorbim puțin despre argumentele atacării Legii dării în plată la Curtea Constituțională.

Gheorghe Piperea: Cele mai importante dintre ele – și e bine de spus că au fost cele mai importante, pentru că au fost respinse amândouă de către Curtea Constituțională – au fost chestiunea pretinsei retroactivități și pretinsa încălcare a dreptului de proprietate a băncilor. Repet, amândouă aceste excepții au fost respinse. În legătură cu retroactivitatea, nici nu se putea întâmpla altfel, întrucât cine a urmărit chestiunea și-a dat seama, deja, că cei de la Curtea Constituțională pronunțaseră chiar destul de recent o serie de hotărâri în care spuneau că nu e vorba de niciun fel de retroactivitate dacă se aplică o lege, mai ales una de ordine publică, așa cum este, spre exemplu, legislația protecției consumatorilor, unor contracte care se află în derulare și care lege nu afectează situațiile juridice epuizate ale acelor contracte, ci se aplică numai pentru viitor. Nu avea cum să fie altfel această soluție.

Iar în privința proprietății, este important de observat că într-o motivare recentă a Curții Constituționale – este vorba de o motivare care a apărut cu câteva zile înainte de termenul  acela din 24 octombrie – s-a spus că proprietatea este ocrotită de lege dar, pe de o parte, există niște limite ale ocrotirii acestei proprietăți și, în al doilea rând, proprietatea ca să poate fi ocrotită trebuie să fie una legitimă și nu e nimic legitim în a ocroti o „proprietate” care rezultă din împănarea unor contracte cu clauze abuzive și cu alte tipuri de practici care țin de abuzul de putere economică, inclusiv practici înșelătoare. E vorba despre o decizie pe care a luat-o Curtea Constituțională în privința unei legi similare – e vorba despre Legea Clauzelor Abuzive, art. 12 și 13, acele texte care permit acțiunea celor de la ANPC.

Și din punctul acesta de vedere mă tem că le dau o veste proastă lobbyștilor bancari și avocaților care mi-au fost adversari: nu aveau cum cei de la Curtea Constituțională să se pronunțe altfel, câtă vreme cu o săptămână înainte se pronunțaseră în acest sens că nu e vorba de nicio încălcare a dreptului de proprietate.

C.D. Avem un anunț special pentru cei care ne urmăresc în aceste momente: cei dintre dumneavoastră care ne urmăriți pe Facebook live – sunteți, deja, câteva zeci de persoane – puteți să adresați întrebări în direct; vom încerca să le luăm în măsura posibilităților pentru dl profesor în seara aceasta. Universul Juridic căutați pe Facebook și veți găsi acolo transmisia noastră live; sub ea puteți să adresați întrebările dumneavoastră.

Până atunci, dle profesor, este adevărat că Curtea Constituțională s-a exprimat parțial pe excepțiile ridicate. Care credeți că sunt motivele principale ale acestei pronunțări parțiale?

Gh.P. O să încep cu cele care reprezintă un evident eșec profesional al celor care au ridicat peste 700 de excepții în fața Curții Constituționale și au determinat suspendarea unui număr de peste 3000 de dosare de dare în plată. Este vorba de acele excepții care au fost respinse ca inadmisibile. Când o excepție de neconstituționalitate e respinsă ca inadmisibilă, eu personal consider că este vorba de un eșec profesional. Pentru că a avea o excepție inadmisibilă înseamnă următorul lucru – sunt vreo trei situații, dar asta este ceea ce a avut în vedere Curtea Constituțională: ai ridicat o excepție într-un proces în legătură cu un text care, dacă ar fi, să zicem, declarat neconstituțional, n-ar avea niciun fel de efect asupra procesului tău; adică ar fi neutru. Iar legea  interzice astfel de experimente, de aventuri, tocmai pentru că este vorba de a suspenda, a întrerupe cursul procesului printr-un abuz de drept procesual. Și n-a fost nimic altceva decât  abuz de drept procesual.

Părerea mea este, dacă aș fi fost judecător – eu am fost judecător în urmă cu mai mult de 20 de ani – cred că din punct de vedere emoțional aș fi fost într-o situație delicată, să mă stăpânesc, să-mi păstrez controlul în fața unei avalanșe atât de mari, de 700 de dosare de excepții de neconstituționalitate. Probabil că mi-aș fi păstrat calmul, dar eu cred că din punct de vedere emoțional a fost o problemă greu de depășit de cei de la Curtea Constituțională. În al doilea rând, s-a respins ca neîntemeiată excepția relativă la art. 11, acela care prevede aplicabilitatea la contractele aflate în curs de derulare la momentul la care s-a trimis această lege – și aici, precum v-am spus, s-a ridicat atât problema retroactivității, cât și problema așa-zisei încălcări a dreptului de proprietate.

Ajung acum la excepția care a fost efectiv admisă, dar nu privește nici întreaga lege – și aici o să am un mic comentariu un pic mai târziu –, nu privește nici măcar un articol întreg. Este vorba de o sintagmă dintr-un articol – 11 –, care se referă la un tip special de dezechilibru contractual, rezultând din devalorizarea imobilului sau considerat că, pe motive de calitate a procesului de legiferare – deci nu pe alte motive – că nu se poate referi legea la o astfel de devalorizare a imobilului, câtă vreme are ca obiect o obligație de plată. Și din punctul acesta de vedere, doar din punctul acesta de vedere, s-a eliminat acea sintagmă. Părerea mea este că este neesențială o astfel de corectură, pentru că riscul contractului, în continuare, poate să rezulte din foarte multe elemente, inclusiv dintr-o astfel de devalorizare a imobilului.

Videoconferința regională de insolvență Buzău

Paranteza pe care voiam să o fac adineauri: există excepții de neconstituționalitate. Din păcate au fost considerate admisibile chiar de către instanțele de judecată care au trimis dosarele la Curtea Constituțională, care privesc întreaga lege. Or, aici vă spun cu certitudine, este un mare eșec profesional al celor care au făcut acest lucru pentru că, precum se știe, o lege în integralitatea sa se poate contesta numai înainte de promulgare, numai înainte de intrarea sa în vigoare, iar această contestație nu se face de către părțile în proces, ci de către parlament, guvern, președinte, avocatul poporului, și nu se judecă în ședință publică, ci se judecă în ședință secretă, în camera de consiliu.

Dar, repet, prin intermediul excepției de neconstituționalitate care presupune deja o lege intrată în vigoare, un proces care face referire la legea respectivă nu se poate ataca întreaga lege. Din nefericire, repet, au fost astfel de excepții și unele dintre ele au și fost acceptate. Au existat și instanțe atente la acest principiu – am să vă dau exemplul Judecătoriei Sinaia, care a respins această excepție ca inadmisibilă, tocmai pentru că nu poți ataca prin intermediul acestui mecanism pus la dispoziția părților, o întreagă lege. E ca și când pentru că, spre exemplu, art. 666 din  Codul de procedură civilă, care a fost declarat, precum știți, neconstituțional în urmă cu 6-7 luni de către Curtea Constituțională, deci pentru a ataca acel art. 666 ar fi trebuit să ataci întregul Cod de procedură civilă. Este absurd. Acel art. 666 din Codul de procedură civilă, opera unora dintre avocații care au atacat această lege în integralitatea sa, prevedea dreptul creditorului de a cere încredințarea executării direct la executor, omițând să meargă la instanța de judecată. Or, Curtea Constituțională a spus: Asta înseamnă o încălcare a liberului acces la justiție și a declarat acel art. 666 neconstituțional.

Din nefericire, Parlamentul încă nu s-a gândit să repare această omisiune, lacună care a apărut acum în lege, și instanțele sunt în momentul de față într-o situație destul de delicată. Iar lucrul acesta a rezultat din „calitatea” procesului legislativ în privința Codului de procedură civilă.

De altfel, Codul de procedură civilă a mai fost atacat cu excepții – și s-au și admis – în multe alte privințe și nimeni, cu toate acestea, nu s-a gândit să atace întregul Cod de procedură civilă cu excepții de neconstituționalitate. De-asta spun că – și cu asta am închis paranteza – poate că este o învățătură de minte atât pentru avocații care sunt dispuși să facă astfel de aventuri pe banii clienților, cât și pentru judecătorii care acceptă astfel de greșeli, ba, mai mult decât atât, le andosează cu hotărâri și motivate în legătură cu astfel de excepții.

C.D. Totuși, Curtea Constituțională a invocat niște argumente pentru această admitere parțială a excepției. Cum vi se par aceste argumente?

Gh.P. N-am epuizat cel de-al doilea punct – și care este și cel mai delicat, pentru că este destul de sibilinic, să recunoaștem – din decizia Curții Constituționale. Este vorba despre o excepție de neconstituționalitate care aparent este admisă, dar care în realitate este respinsă: excepția de la punctul 2 sau litera b, care spune așa: Textul art. 11 este un text constituțional, dar numai în măsura în care i se permite instanței să analizeze contractele și din perspectiva impreviziunii.

Așadar, aparent, dacă te uiți pe prima bucată din frază, această excepție a fost admisă; dar dacă te uiți cu mare atenție un pic mai jos, nu a fost admisă, ci se spune: textul este constituțional, dar el trebuie să fie interpretat așa: în sensul că judecătorul este obligat să verifice și impreviziunea sub toate aspectele.

Iar aici – de asta spun, textul a fost sibilinic, e bine că s-a dat o explicație ulterioară – trebuie spus că această impreviziune nu se referă exclusiv la situațiile de după 1 octombrie 2011, când a intrat în vigoare Codul civil și aș spune chiar că este o contrazicere sau o lăsare fără obiect cel puțin parțială a articolelor 102 și 107 din Legea  71/2011 de punere în aplicare a Codului civil. Pentru că sunt convins că ne urmăresc mai mult avocați decât simpli particulari, ei știu la ce mă refer. Aceste două texte spun, printre altele, că impreviziunea – care a fost pentru prima dată reglementată în Codul civil la art. 1271 – nu se aplică decât contractelor încheiate după 2011, nu și celorlalte contracte. Doar că cei de la Curtea Constituțională au spus: Nu-i adevărat; pentru contractele de după 1 octombrie 2011 se aplică 1271, pentru că nu are cum să fie altfel. Dar pentru contractele de dinainte se aplică impreviziunea, însă în termenii Codului civil din 1864. Și cei care nu știu despre ce este vorba vor fi rugați să fie atenți să fie atenți la dispozițiile articolelor 970 și 972 din Codul civil de la 1864, din care rezultă două lucruri: că un contract care nu respectă  principiul bunei credințe nu poate să aibă toate efectele pe care le are înscrise în mod formal în el, iar un contract care, spre exemplu, se continuă și după evacuarea din casă a unui debitor, eventual cu un colector de creanțe care a cumpărat acea creanță cu 0,1% din valoare, nu este deloc un contract în limitele bunei credințe. Iar al doilea lucru care rezultă din textele respective este că un contract care nu are toate efectele reglementate clar, precis, care are niște lacune de reglementare, se completează cu așa-numita echitate.

Fostul art. 972 spunea, foarte frumos, cu o gramatică impecabilă, că un contract nu obligă numai la ceea ce este expres într-însul, ci și la ceea ce legea, obiceiul sau echitatea dau ca urmări, conform cu natura contractului respectiv. Echitatea – atenție – este un efect implicit al unui astfel de contract. Nu este deloc echitabil, în condițiile în care s-a încheiat un contract cu un avans de 25%, s-au plătit vreo 8 ani de zile rate, iar imobilul pe care l-a cumpărat omul a ajuns să valoreze 30% din suma inițială, să continui să-l execuți silit, să-i pretinzi ratele respective pentru un contract pe care a făcut greșeala să-l facă în 2007-2008.

C.D. Înainte să punem niște întrebări pe care le avem pe hârtie, avem de la telespectatori câteva lucruri.

Cristian întreabă: „Ținând cont de declarația dlui Dorneanu referitoare la inaplicabilitatea teoriei imprevizibilității la contractele încheiate sub imperiul vechiului cod civil, cum credeți că Curtea Constituțională va „ajusta” acest principiu la vechiul cod civil? Este acest mod de lucru al CCR corect? Ori CCR va cere parlamentului sau guvernului să ajusteze legea în așa fel încât să se încadreze în cerințele de constituționalitate identificate?”

Gh.P. Probabil că cel care a pus această întrebare a omis să citească acel comunicat de a doua zi, explicativ, din care rezultă că cei de la Curtea Constituțională au vorbit la modul general despre impreviziune, atât impreviziunea reglementată în Codul civil, în 1271, așa cum ziceam, cât și acea impreviziune care, deși nu era exact așa denumită, totuși era recunoscută ca atare și de doctrină, și de jurisprudență, ca fiind o teorie, un mecanism de impreviziune, care era aplicabil în baza articolelor 970 și 972 din vechiul cod civil.

Eu să știți că aș fi preferat ca lucrurile să fie clare. La rândul meu, am așteptat destul de mult în ziua aceea să văd exact ceea ce a spus Curtea Constituțională. Dar mi-am dat seama că, de fapt, Curtea Constituțională spune: Nu se pune problema de niciun fel de retroactivitate, se aplică legea și acelor contracte în derulare, inclusiv cele care sunt încheiate înainte de Codul civil, atâta doar că nu se aplică impreviziunea normativ reglementată în Codul civil pentru bunul motiv că nu exista în momentul respectiv, ci se aplică acea impreviziune, în modul în care era înțeleasă această instituție de doctrină și jurisprudență în sistemul codului civil de la 1864.

Iar aici trebuie spus că, deși această impreviziune a fost relativ rar acceptată de instanțele de judecată – chiar aș spune că unele complete de la Curtea de Apel București  aur respins pe bandă rulantă astfel de cereri de impreviziune chiar în contractele consumatorilor cu băncile, pe motiv că nu e prevăzută impreviziunea; dar nu că nu este prevăzută în sensul că nu există acele articole 970 și 972, ci că nu e „prevăzută” ca titlu al unui articol – se respingeau aceste acțiuni.

Deci aceasta este o realitate; n-am cum s-o neg. Este destul de rar în jurisprudență să vezi că s-a aplicat acest principiu al impreviziunii. Dar cine spune că n-a auzit de impreviziune înainte de 1 octombrie 2011, minte sau se minte pe el însuși. Și am să vă dau un argument: mai mult de un an și jumătate a fost o dispută incredibilă – uitându-mă în spate, pentru că e vorba de aceleași bănci care acum laudă textul deciziei Curții Constituționale – o dispută care a constat, practic, într-o singură idee: N-are ce să caute impreviziunea în contractele consumatorilor cu băncile. Ba chiar ajunseseră băncile – repet, aceleași bănci care acum ridică în slăvi Codul Civil – să spună că dacă este să avem această impreviziune aplicabilă și contractelor în derulare, atunci înseamnă că tot Codul civil este prost și trebuie să fie abrogat.

Eu personal, deși am avut atunci și am și acum motive să mă plâng de foarte multe greșeli ale Codului civil – și atenție că am proprietatea cuvintelor –, greșeli majore, cum ar fi, spre exemplu, schimbarea criteriilor de comercialitate, care schimbare este cât se poate de confuză – n-a înțeles nimeni nici până acum ce a vrut să spună Legiuitorul atunci când în loc de „fapte de comerț” și „comerciant” a folosit „întreprindere” și „titularul întreprinderii”, „profesionist”. Eu am luat apărarea Codului civil pentru că am spus: o fi un Cod civil cu multe lacune, cu multe inadvertențe, dar, totuși, este o lucrare importantă, teoretică, trebuie să o facem să fie aplicată în practică.

Ce au acceptat redactorii Codului civil – n-am înțeles de ce au făcut acest lucru – a fost ca această impreviziune să fie aplicată doar din 1 octombrie 2011, refuzând textul acesta, care este relativ clar, contractelor de dinainte de 1 octombrie 2011. Dar impreviziunea era cunoscută. Dovadă că, iată, s-au temut de ea aceleași bănci care în momentul de față ridică în slăvi Codul civil.

Cred că am răspuns destul de clar celor susținute de dl care v-a pus întrebarea. Cred că este clar și că m-aș fi așteptat la o poziție mai clară din punctul meu de vedere a Curții Constituționale.

Dacă-mi permiteți, aș adăuga că, din nefericire, deși legea este concepută de mine în așa fel încât să nu fie nevoie să mergi la instanță de fiecare dată, să nu fie nevoie să cheltuiești bani cu avocații de fiecare dată, din nefericire, acum, prin această decizie a Curții Constituționale, totul, încă o dată, se va termina în instanță. Și cei care vor câștiga nu sunt avocații consumatorilor, sunt avocații băncilor, care vor inventa tot felul de motive ani de zile de acum încolo, pentru a ține pe loc astfel de situații care ar fi trebuit să fie clare, simple: Nu mai ai bani, nu mai ai cum să duci la capăt un contract pe 25-30 de ani de acum încolo, lași cheile imobilului și s-a terminat toată povestea. Nu mai este nevoie să te cerți cu banca, să demonstreze banca că tu ai putea să-ți plătești dar nu vrei.

C.D. Iată că emisiunea noastră are un interes destul de mare pe Facebook: „Mulțumesc pentru răspuns. Din păcate să înțelegem că datorită jurisprudenței menționate de dumneavoastră din punct de vedere al respingerii pe bandă rulantă, șansele de a avea câștig de cauză pentru contractele încheiate sub imperiul vechiului cod sunt aproape nule?”

Gh.P. Nu e adevărat; greșește. Nu înțeleg. Oricât le-aș explica acestor oameni, este insuficient. Acum șansele nu doar că nu sunt nule; sunt mult mai mari. Pentru că până acum instanța, inclusiv acel complet de care v-am vorbit, de la curtea de apel, avea cum să spună, în mod formalist, taliban, dacă vreți, că neavând hârtie în față, neavând o denumire marginală textului, cu privire la impreviziune, nu are text și, în consecință, respinge acțiunea. Dar acum are text. Deci decizia Curții Constituționale spune: Se poate aplica impreviziunea și pentru aceste contracte. Mai mult de atât n-am ce să explic, îmi pare rău.

C.D. Afirmați într-un articol recent că Legea dării în plată, așa cum va fi ajustată în urmarea deciziei CCR, merge către efectul esențial pe care-l preconizează Directiva 2014/17 – „umanizarea pieței creditelor”. Ce ați vrut să spuneți mai exact? Detaliați puțin  această expresie.

Gh.P. Trebuie să observați că această formulă este un citat aproximativ 100% dintr-o afirmație făcută într-un articol de ziar de dl Adrian Vasilescu. O afirmație care e surprinzătoare pentru mine – ceea ce am scris acolo este un comentariu la acest articol – pentru că dl Vasilescu în urmă cu ceva timp, în mod public, scriptic – nu va putea nega acest lucru – spunea așa: „în proporție de 100% Legea Dării în Plată va fi declarată neconstituțională”. Știa dl Vasilescu de parcă ar fi dat atunci în bobi și ar fi aflat viitorul, că legea asta va fi declarată neconstituțională.

Pentru că acum legea a fost declarată constituțională, probabil că vrea s-o dea la întors cumva. Dl Vasilescu este unul dintre exponenții lobby-ului bancar, din păcate, deși face parte din șefimea BNR și ar trebui mai degrabă să atragă atenția băncilor să nu se mai pună în situații de genul ăsta de acum încolo.

Ceea ce încearcă lobby-ul bancar este să dreagă cumva busuiocul; și să spună că, uite, noi întotdeauna am vrut să se umanizeze piața creditelor pentru că așa rezultă din Directiva 2014/17. Asta este discuția de la care s-a pornit.

Și acum, dacă-mi permiteți, foarte pe scurt, în maxim un minut, două aprecieri: în legătură cu această directivă, același domn Vasilescu plus cei care i-au susținut cumva aceste declarații și le-au împănat cu tot felul de texte legale, susținea: Legea dării în plată e ilegală – dacă vă vine să credeți: o lege este ilegală; dar, mă rog, asta este formula pe care a găsit-o dl Vasilescu – pentru că încalcă Directiva 2014/17. Pentru că în directivă se spune: această directivă se aplică doar contractelor aplicate după data implementării sale, adică după 23 martie 2016. Față de această declarație ar trebui să se dea un fel de explicație: cum se face că până acum, în perioada de torpilare a acestei legi ai spus că legea e ilegală tocmai pentru că încalcă Directiva 2014/17 și acum spui că, în sfârșit, Legea dării în plată este bună pentru că, iată, urmează sensul fundamental al directivei, acela al umanizării pieței creditelor

Iar în legătură cu formula aceasta de umanizare, mă scuzați, chiar dacă o să par un pic sarcastic: Mie mi se pare că este o formulă un pic naivă, ca să nu-i zic infantilă. Dacă vorbești despre umanizarea a ceva sau a cuiva, înseamnă că până acum, când începe operațiunea de umanizare, acel ceva sau cineva a fost un robot, o entitate diabolică și care acum, în sfârșit, se umanizează. E o ironie în ce am spus acolo, să știți. Nu este vorba despre o afirmație a mea. Dintotdeauna am spus că, având în vedere că directiva vorbește despre niște lucruri anterioare care s-au întâmplat, este evident că într-un fel sau altul trebuie să le corectăm. Am spus dintotdeauna că, din moment ce directiva spune că se ocupă de creditele care se vor încheia de acum încolo, a lăsa creditele încheiate până acum nereglementate, neatinse de aceste reguli de „umanizare”, ar însemna o discriminare nepermisă, neconstituțională. Pentru că, puneți-vă în postura unui consumator care a încheiat un contract în 2007 și vedeți cam cum vă simțiți față de un consumator care încheie un contract în 2016 și care n-are nicio diferență față de dumneavoastră: același contract de adeziune, aceeași instituție de credit cu care ați încheiat contractul, aceeași poziție de îndatorare/supraîndatorare, dar drepturi completamente diferite. Mai degrabă aș spune că drepturi refuzate dumneavoastră și acordate celui din 2016. Din perspectiva unui consumator, această discriminare este inadmisibilă.

C.D. Se vorbește despre teoria impreviziunii contractelor. Băncile ar putea invoca art. 107 din legea de punere în aplicare a noului Cod civil, conform căreia nu se aplică regulile impreviziunii actelor juridice încheiate anterior intrării în vigoare a noului Cod civil. Cum abordează Curtea Constituțională?

Gh.P. Cred că v-am răspuns la această întrebare deja. Dar, ca să fie lucrurile clare, repet ceea ce v-am spus: Curtea Constituțională a spus un lucru care este logic: nu se aplică impreviziunea din Codul civil, de la 1271, care este o instituție normativ prevăzută în Codul civil în momentul de față. Adică existența sa normativă nu poate fi pusă la îndoială. Deci nu se aplică această impreviziune decât contractelor de după 1 octombrie 2011. Dar noțiunea impreviziunii, care a existat în doctrină, în jurisprudență și a putut să se bazeze și pe niște texte din Codul civil din 1864, se aplică fără discuție, dar în conformația aceea de dinainte de 1 oct. 2011, când nu era normativ explicit prevăzută în Codul civil. Cred că acum lucrurile sunt clare.

C.D. După părerea dumneavoastră, care este impactul imediat și pe termen lung al acestei decizii a Curții?

Gh.P. Bună întrebare. Impactul imediat este unul de natura unei măciuci în cap, dată celor care au fost atât de convinși că legea este neconstituțională, încât s-au apucat să spună: până la Mărțișorul din 2017 Legea dării în plată va dispărea; pentru că este neconstituțională și ne încalcă proprietatea, mergem la ICSID și dăm statul român în judecată și urmează să obținem despăgubiri. Pentru că este neconstituțională ridicăm 700 de excepții în dosare și în toate celelalte dosare de pe rol – 3000 – cerem să fie suspendat cursul judecății. Ca și când ai fi ignorat această lege, ca și când în calitate de cetățean ți-ai fi manifestat nesupunerea civică față de niște impozite și taxe ș.a.m.d. Pur și simplu, a fost nesupunere civică. Pentru cei care au luat această atitudine, nu se știe care este motivația – eu cred că a fost un fel de halucinație colectivă în domeniul ăsta. Pentru că să știți că avocații, lobby-știi, teoreticienii, presa amicală cu băncile – există și așa ceva –, s-au adunat, s-au întâlnit în conferințe mai mult sau mai puțin publice, s-au copiat unii pe alții, au preluat aberațiile de la unii și au fost atât de des rostogolite, încât au ajuns să creadă în ele, ca și când ar fi ideile lor.

Pe scurt, pentru acești oameni, decizia aceasta care spune că doar o bucățică dintr-un articol este neconstituțional, restul textelor fiind constituționale, este ca o măciucă în moalele capului. Dar pentru termen mediu și lung, mai ales pentru sistemul nostru judiciar, este o lecție foarte interesantă despre talibanism juridic. Pentru că ce ne spune Curtea Constituțională este că impreviziunea, care era la îndemâna sistemului judiciar, la îndemâna sistemului bancar, dintotdeauna, din 1864, a fost refuzată în mod greșit, bazându-se pe acel text din art. 107, și cu referire la art. 102 din Legea nr. 71/2011, care spunea: Impreviziunea nu se aplică acelor contracte. Asta pentru că a fost o teamă teribilă a băncilor de această impreviziune. Care impreviziune ce înseamnă – atenție, că de asta spun: oamenii n-ar trebui să se teamă de impreviziune – trei lucruri mari și late: într-o primă fază părțile se întâlnesc, eventual la indicația instanței, pentru a vedea dacă nu pot să găsească soluții de echilibrare a contractului. Impreviziunea nu e altceva decât o situație de dezechilibru semnificativ; exact cum este dezechilibrul semnificativ în materia Legii clauzelor abuzive.

În pasul 2, dacă nu se înțeleg părțile – chiar dacă, repet, poate fi o indicație a instanței să se înțeleagă – intervine instanța și reconstruiește contractul, îl revizuiește, ca și când ar fi o a treia parte a contractului, în așa fel încât nu să prejudicieze pe cineva, ci să-l reechilibreze și să-l facă să funcționeze în interesul ambelor părți. Eu vorbesc despre impreviziunea asta de ani de zile; dar talibanii de la Curtea de Apel București n-au acceptat-o. În a treia fază se ajunge la soluția finală: dacă nu e posibilă echilibrarea, orice ai face, atunci contractul este încetat și debitorul este descărcat de datorie. Uitați-vă acum cu atenție pe Legea dării în plată și veți vedea că Legea dării în plată în sine nu e nimic altceva decât o refacere, o reluare a acestei idei de impreviziune. Într-o primă fază omul notifică, așteaptă cel puțin 30 de zile, dacă se înțelege cu banca totul se oprește aici – nu e nevoie nici să piardă totul de acum încolo banca, nici să piardă totul debitorul – după care se merge la notar –  și acolo se pot face înțelegeri, chiar dacă sunt două zile, nu mai mult – și abia după aceste faze – care pot să dureze și 3-4 luni – se merge la instanță, unde se cere să se pronunțe un contract care să țină loc de act autentic de înstrăinare a bunului ipotecat. Nimic inventat; totul se găsește în Codul civil. Doar că oamenii când au văzut această lege care este prea simplă, care evită avocații, instanțele de judecată, s-au speriat. Și n-au mai văzut pădurea de copaci. Au spus: e retroactivă, încalcă proprietatea ș.a.m.d.

Repet, senzația pe care mi-au dat-o oamenii aceștia a fost că au fost pradă unei adevărate halucinații colective.

C.D. Să mai punem câteva întrebări de la telespectatori: „Am fost executat silit și banca a vândut creanțe de 15.000 de euro rezultate în urma vânzării unui IFN. Ce am de făcut? Mulțumesc.”

Gh.P. Dacă este vorba despre o creanță care fusese garantată cu un imobil – și înțeleg că asta s-a întâmplat –, atunci poate să meargă omul la instanță și să ceară constatarea ștergerii datoriei. Lucru care se întâmplă în momentul de față mult mai rapid, pentru că nu mai există niciun motiv să se suspende sau să se amâne cauza pentru diverse motive de neconstituționalitate. De asemenea, dacă cumva a fost vorba despre un credit în franci elvețieni, n-are decât să aștepte omul intrarea în vigoare a legii conversiei, lucru care se va întâmpla probabil prin februarie 2017. 3 – ar putea merge pe o variantă intermediară, indiferentă de cele două legi – Legea dării în plată și Legea conversiei – să formuleze contestații la executare în care, printre altele, să invoce nulitatea acelei cesiuni, inclusiv prin fraudă la lege și, deci, să desființeze acele acte de executare pe care le-a făcut, înțeleg, colectorul de creanțe. Eu aș merge chiar mai departe și aș sesiza inclusiv Parchetul împotriva ambelor entități – și banca vânzătoare, și IFN-ul cumpărător –, pentru că ce se întâmplă acolo este o modalitate de încălcare a dispozițiilor din legislația bancară, care spune așa: nu poate să facă activitate de bancă decât o bancă. Pare să fie un truism, dar nu e.

C.D. A garantat cu un imobil – ne scrie; despre asta este vorba.

Marian ne spune: „dacă la 9 ani de la acordarea unui credit de către bancă am descoperit că am hepatită B, care îmi prevede un viitor sumbru și îmi consumă o parte considerabilă din venituri, respectiv nu știu dacă mai trăiesc încă 21 de ani să plătesc băncii și să mă bucur de libertate, oare eu mă încadrez la darea în plată? Boala mea și repercusiunile acesteia se pot înscrie ca impreviziune? Sau banca mă va da în judecată?”

Gh.P. Absolut. Îmi pare rău pentru om, pentru situația în care se află, dar, pe de altă parte, este evident un caz de impreviziune. Nu se poate contesta sub nicio formă.

Încă o chestiune. E valabil și pentru omul care ne-a întrebat: este extrem de important să se rețină că dezechilibrul contractual – inclusiv impreviziunea, care este o formă de dezechilibru contractual – în raporturile dintre consumatori și bancă nu trebuie să fie probat de către consumator. Pentru că acest dezechilibru este prezumat. Banca trebuie să demonstreze că acel om bolnav de hepatită are, totuși, chiar dacă este bolnav și i s-a redus capacitatea de muncă, i s-a redus capacitatea de finanțare, are, totuși, bani ca să plătească acel credit 21 de ani.

C.D. E problema băncii.

Gh.P. Exact. Impreviziunea nu este o problemă de probat de către consumatori, ci invers. Că de asta s-au speriat atât de tare de impreviziune.

C.D. Andreea ne cere: „Vă rog să ne explicați mai în detaliu impreviziunea pe vechiul Cod civil pentru contractele 2006-2009. Aceasta de instanță nu este recunoscută.”

Gh.P. Nu este foarte mult timp la dispoziție pentru asta. Recomand tuturor celor care pun aceste întrebări să citească ce am scris eu într-o carte publicată în 2011. Atunci am vorbit despre această impreviziune. Este o carte cu copertă roșie – nu știu dacă pot să-i dau numele și editura, să nu vă fac concurență. Dar, pe scurt, în baza textelor pe care le-am enumerat deja – 970 și 972 din Codul civil din 1864 –, demonstrând că nu e bună credință din partea creditorului, respectiv nu este echitabil ceea ce face creditorul într-un contract în care, dacă s-ar continua, intervine inexorabil ruina debitorului . Demonstrând aceste două elemente înseamnă că se poate demonstra judecătorului că trebuie să revizuiască contractul sau, după caz, să-l înceteze. Dar asta este un lucru pe care-l poate face un debitor care nu are calitatea de consumator. Pentru că atunci când e vorba de un consumator nu trebuie să facă niciun fel de probă, ci doar să facă afirmația: nu e bună-credință din partea băncii și, respectiv, nu e echitabil acest contract. Banca trebuie să demonstreze inversul; că nu există acel echilibru pe care-l invocă consumatorul și, în consecință, să spună: nu se justifică această corectură a contractului sau această ștergere de datorii.

C.D. Patru ani – zice doamna – ne-am judecat cu banca.

Gh.P. Pe impreviziune?

C.D. Da.

Gh.P. Și s-a respins pentru lipsa… Îmi pare rău, dar probabil a dat peste vreun judecător taliban, care a zis: „N-am text…”. Știți ce înseamnă talibanul, da? E acela care se ghidează în viața de zi cu zi după Scriptură; după litera legii și nu după spiritul ei. Și nici după ceea ce este necesar în viață. Pentru că până și legea, până și Coranul sunt niște conduite…

C.D. Pentru a-l ajuta pe om; pentru a-l stimula.

Gh.P. Nu. Sunt conduite-tip; sunt șabloane, sunt modele de comportament. Nu trebuie să fii întotdeauna în modelul respectiv. De asta spun că atunci când legea se aplică exclusiv în litera ei sau în lipsa literei ei, înseamnă să aplici legea în mod taliban.

C.D. Legea dării în plată se aplică doar consumatorilor – art. 1271 din noul Cod civil. Se aplică oricăror subiecte de drept, consumatori sau profesioniști (comercianți). Putem vorbi aici de o discriminare?

Gh.P. Nu, nici vorbă. Este o lege de protecție a consumatorilor; nu este o lege de protecție a profesioniștilor, a speculatorilor, a speculanților, a dezvoltatorilor imobiliari etc., ca să fie lucrurile clare. Și nici nu se poate pune problema unei discriminări pentru că este vorba despre o inegalitate de poziție. Se presupune că un consumator nu are putere de negociere; se presupune că el se află de la început într-o situație de dezechilibru; se presupune că profesionistul este de rea credință – toate acestea sunt justificate în prezența unui consumator care este pe o poziție subordonată din punct de vedere al puterilor și a poziției economice, juridice, tehnice ș.a.m.d., în timp ce în relație cu profesionistul se presupune inversul: că poate să negocieze, că nu e dezechilibru ș.a.m.d. Însă n-aș vrea să las lucrurile așa. Pentru că există situații în care profesioniștii între ei sunt pe poziții inegalitare. Motiv pentru care există chiar legislația clauzelor abuzive între profesioniști. Dar asta e o altă discuție.

C.D. Mă bucur de interesul pe care l-a ridicat emisiunea noastră. Anda ne întreabă: „În situațiile în care se contestă calitatea de consumator a debitorului, ce fel de probatoriu propuneți în condițiile în care debitorul nu a păstrat dovezi scrise cu privire la valorificarea banilor?”

Gh.P. Calitatea de consumator în sine se presupune; se prezumă. Banca trebuie să vină și să probeze că tu ai luat un imobil și în loc să locuiești acolo sau în loc să-l folosești pentru alte nevoi personale, cum ar fi domiciliu pentru părinți sau pentru copii, l-ai folosit în scopuri profesionale. Deci, repet, banca trebuie să probeze că tu ți-ai schimbat calitatea de consumator în una de profesionist, dar nu la momentul actual, ci la momentul în care ai încheiat contractul. Asta este una la mână.

În al doilea rând, pentru a se demonstra  încadrarea în dispozițiile art. 4 din Legea nr. 77/2016, este nevoie neapărat să se depună niște documente. Iar aceste documente sunt cele cu privire la credit, destinația inițială a creditului, cazierul judiciar ș.a.m.d. În rest, toate celelalte chestiuni sunt prezumate. Dar nu vreau să expediez această întrebare. Important este că, dacă cumva banca reușește să răstoarne prezumția, atunci omul trebuie fie pregătit cu niște dovezi. Spre exemplu: Nu mai are contractul sau nu mai are dovezile că acel teren ar fi putut să fie un imobil, dar n-a mai putut să fie construit din diverse motive, totuși, se poate veni cu dovada că acel teren este într-o zonă urbană. Se poate dovedi că există niște planuri de urbanism zonal ș.a.m.d. Și este imposibil să mai răstorni o asemenea prezumție, în condițiile în care, bineînțeles, ai astfel de dovezi.

Dar n-aș vrea să intru în prea multe amănunte.

C.D. Măcar așa, câteva lucruri ați punctat foarte bine. Dl Victor ne întreabă: „Criza financiară și devalorizarea la jumătate a bunului imobil poate face obiectul impreviziunii?”

Gh.P. Criza financiară trebuie să fie una aplicată concret la persoana debitorului. Devalorizarea da, bineînțeles, este o impreviziune. Ce vreau să spun:  criza financiară în general nu este un motiv de previziune; trebuie să demonstrezi că  acea criză financiară te-a afectat. Dacă vrea exemple omul, pot să-i dau. Spre exemplu, din motive de criză financiară angajatorul său a fost nevoit  sau așa a considerat el, a concediat colectiv 1000-2000 de persoane printre care și debitorul. Asta este o criză financiară aplicată la persoana debitorului și, deci, este un motiv de impreviziune. Sau dl Băsescu, plus dl Isărescu, plus dl Boc, în 2010 au decis, fără să ne întrebe pe noi, că trebuie să ne supunem unor măsuri de austeritate. Și au spus așa: tu, profesor universitar, tu profesor de liceu, tu medic, tu polițist, tu militar ș.a.m.d., trebuie să ai salariul tăiat cu 25%. Nu se știe câți dintre oamenii aceștia au, în momentul de față, refăcut salariul acela din 2010 – probabil că nu mulți –, dar aceea este o situație de impreviziune. Impreviziune tocmai asta înseamnă: nu depinde de voința ta. Desigur că dacă te dă afară, spre exemplu, pentru că te-ai ocupat cu hărțuirea morală sau sexuală a cuiva acolo, la birou, e vina ta. Nu e impreviziune; dar dacă te dă afară pentru că nu neapărat ești neprofesionist, ci pentru că a vrut patronul să te dea afară – mi-e greu să dau un exemplu de genul acesta, am multe exemple concrete în minte, dar nu vreau să le dau –, nu i-a mai plăcut de mutra ta, evident că asta este impreviziune.

C.D. Claudia: „Dacă creditorul a acceptat notificarea de stingere a datoriei, se mai formulează acțiune în instanță, având în vedere art. 8, alin. 5 D.I.P.? Menționez că a fost încheiată convenție de remitere de datorie cu creditorul support-collect.”

Gh.P. Nu, nici vorbă de așa ceva. De ce să mai faci acțiune? E important să faci o astfel de notificare, de și ea nu e obligatorie în cazul executării silite; obligatoriu este doar dacă omiți această notificare, să te duci la instanță și să faci cerere de constatare. Dar dacă ai făcut o notificare și creditorul este de acord să șteargă datoria, de ce să mai mergi la instanță? Nu există niciun motiv.

C.D. Sunt foarte multe întrebări, oamenii apreciază enorm: „Dle profesor, vă mulțumim pentru tot ce ați făcut pentru noi – probabil sunt și studenți de-ai dumneavoastră. Ce putem face contra acestor magistrați care dau soluții copy-paste, fără să țină cont de ce judecă? Spre exemplu, am dus dovada că la data ofertei banca nu era autorizată de BNR și, ca atare, așa se explică de ce nu am primit contractul pentru studiu, ci ulterior, postdatat. La data semnării mi-a apărut un nou comision, pe care nu am putut să-l negociez, primind vestea la notar, în ziua vânzării. Instanța de fond și apel a constatat că nu a procedat abuziv.”

Gh.P. E un răspuns pe care aș prefera să-l dau în cimilituri sau în glumițe, la fel ca Isărescu. Numai că eu n-am să fac glumițe cu acțiunea de a crizui. Nu știu dacă  știți că dl Isărescu, prin 2011, a inventat cuvântul „a crizui”. Spunea ceva de genul: Toată ziua-bună ziua vorbim despre criză. Punem criza pe toate – pe brânză, pe unt… și crizuim. Ce am vrut să vă spun este că eu am întâlnit situații în practica mea, în domeniul protecției consumatorilor, mult mai delicate decât o simplă clonare copy-paste a unei hotărâri. Am întâlnit situații în care un judecător a luat cu copy-paste dintr-o hotărâre absolut tot ce era scris în acea hotărâre, inclusiv numele celuilalt reclamant.

C.D. E ca în bancul ăla în care doi elevi au copiat. Și unul zice: Nu știu răspunsul la această întrebare; iar celălalt scrie: Nici eu.

Gh.P. Asta este glumița pe care voiam să o fac. Acum, serios, astfel de situații, dacă sunt repetate…

C.D. Facem haz de necaz aici, dar lucrurile sunt dramatice într-un astfel de context. E vorba de vieți de oameni, de familii distruse.

Gh.P. Dacă lucrurile sunt repetate, dacă este vorba despre o conduită de rea credință a acelui judecător, există un CSM, o inspecție judiciară. N-am să spun mai mult decât atât. Pentru că, știți, eu nu vreau să-i cocoloșesc pe judecători, ci vreau să spun că oamenii trebuie să aibă, totuși, încredere în judecători; chiar dacă mulți dintre ei i-au dezamăgit. Pentru că, oameni buni, dacă nu avem încredere nici măcar în judecători, atunci în cine să mai avem încredere?

C.D. Cristian: „Dacă am luat credit de nevoi personale cu garanții un imobil care la vremea respectivă avea destinație mixtă, dar între timp destinația a fost schimbată, inclusiv în cartea funciară, devenind doar de locuință, mă încadrez în condițiile Legii nr. 77/2016? Vă mulțumesc încă o dată.”

Gh.P. E un răspuns greu de dat. Este un potențial proces, dar la prima vedere cred că se încadrează. Destinația trebuie să fie una de locuință, chiar dacă la momentul inițial a fost altceva, dar s-a transformat între timp în locuință.

C.D. Sunt multe reacții. Unii dintre telespectatori sunt destul de direcți în legătură cu anumite personalități din Justiție.

Mai avem câteva momente din emisiune și aș vrea să mai discutăm despre o problemă: Există vreo conexiune între Legea dării în plată și Legea conversiei creditelor? Aceasta din urmă fiind la rândul ei atacată la CCR.

Gh.P. Cum să vă spun? Sunt două legi care au fost discutate, făcute relativ notorii cam de același tip de consumatori. Mă refer la consumatorii de credite în franci elvețieni, care au fost cei mai insistenți. De fapt, Legea dării în plată, ca și Legea conversiei, mi-au fost sugerate chiar în stradă, de către acești oameni, pentru că – lumea probabil nu-și mai aduce aminte –, la câteva zile după ce a fost nenorocirea aceea cu banca centrală a Elveției, care a dus la explozia francului elvețian față de leu. Oamenii au ieșit în stradă și acolo, printre altele, mi-au vorbit despre aceste idei, despre aceste soluții, iar eu le-am promis că o să încerc să fac ceva la nivel legislativ, pentru că adevărul este că la momentele acelea eram destul de dezamăgit de ce se întâmpla în Justiție. Și nu s-a schimbat mare lucru în 2015, pentru că tocmai aflasem că se fac seminarii cu judecătorii de către cei de la Banca Națională, în care le spunea: Vedeți că dacă dați soluțiile cerute de ăștia, sunt soluții de risc sistemic.

Ăsta este un element comun. De acolo s-a aprins flacăra. Aceea a fost scânteia.

De asemenea, elemente comune sunt faptul că am militat eu pentru ele, iar un deputat, dl Zamfir, s-a ocupat de procedura parlamentară. Și, mă rog, mai sunt și alte legături. Însă cea mai importantă legătură este că, vedeți, în ambele legi este vorba de contracte în derulare. Și dacă pentru Legea dării în plată s-a spus că nu e retroactivă, nu încalcă dreptul de proprietate, după părerea mea este imposibil ca pe 23 noiembrie Curtea Constituțională să spună altceva despre Legea conversiei.

Dar există și diferențe. În cazul Legii dării în plată oamenii ajung la o astfel de soluție numai in extremis, în timp ce în cazul conversiei oamenii rămân în continuare în contracte și plătesc în continuare, 20 de ani, băncilor, dar plătesc ceea ce datorează la modul real și principial, și nu ceea ce își imaginează șefi de bănci care vor să dea în judecată statul român la ICSID pentru nu știu ce proprietăți pe care le-ar cotropi aceste legi.

C.D. Valentin: Dacă banca a făcut contestație la notificarea debitorului și este înregistrat dosar pe rol, se poate face  în paralel și acțiune în constatarea stingerii creanței de către debitor?

Gh.P. Da.

C.D. Gloria: Dacă mi s-a cedat creanță de către KRUG, fără ca eu să iau cunoștință în august 2013, nu s-a prescris până acum? Are dreptul de reprezentare în instanță pentru a cere executarea mea?

Gh.P. La prima întrebare n-am un răspuns precis, clar. S-a prescris numai dacă n-a făcut niciun fel de act de executare din 2013 până acum. Dar trebuie să fie un termen complet neîntrerupt de 3 ani.

La a doua întrebare, răspunsul este categoric: nu are dreptul nicio persoană juridică să reprezinte o altă persoană juridică, adică o bancă, în procedura de executare, în procedura judiciară. A spus acest lucru Curtea de Casație Română într-un recurs în interesul legii.

C.D.  Liviu: „vă rog să-mi spuneți ce se întâmplă dacă clienții pierd pe lipsa impreviziunii. Pe viitor acțiunea se poate redeschide pe același temei, al existenței dezechilibrului contractual și impreviziune?”

Gh.P. Da. Pentru că impreviziunea poate să apară și ulterior.

C.D. Andreea: Dacă am câștigat contestația la darea în plată, în etapa a II-a, când instanța trebuie să ia act de actul translativ, se mai poate contesta pe impreviziune, și pe ce motiv?

Gh.P. Nu. E autoritate de lucru judecat.

C.D. Am înțeles. O ultimă întrebare: câteva gânduri despre ceea ce nu s-a declarat neconstituțional în ceea ce privește Legea dării în plată.

G.P. Pot să vă dau gânduri nejuridice?

C.D. Suntem pe final de emisiune. Vă mulțumim, dragilor, pentru întrebări. Putem să renunțăm puțin la terminologia aceasta.

Gh.P. Să știți că cel mai mare șoc emoțional al meu în legătură cu această lege a fost nu neapărat senzația pe care am avut-o că oamenii aceștia sunt pradă unei halucinații colective, unui efect de halo. A spus cineva că este foarte nasoală această lege și după aceea s-au inventat tot felul de motivații și au intrat în hora asta tot felul de organizații. Nimeni nu-și imagina, spre exemplu, că Organizația Salvați Copiii o să fie deranjată de această lege.

Nu asta m-a deranjat cel mai tare. M-a deranjat cel mai tare că oamenii aceștia care se duc să dea cheia casei lor la bancă, casă unde sunt înmagazinate toate emoțiile, toate amintirile, toate nostalgiile, copilăria acelor oameni, nu fac chestiunea asta pentru că vor să se joace, ci pentru că nu mai au altă soluție. Oamenii ăștia sunt sufocați, sunt ca acei sclavi pe galere, care mai sunt și biciuiți ca să dea la vâsle. Și tu le refuzi un pahar de apă, pe care legea asta l-a oferit acestor oameni.

Pentru că eu n-am făcut altceva decât să observ că nu poți să iei cămașa de pe un om dezbrăcat. Un om istovit, un om care nu mai are nici măcar apă în organism, este supt, pur și simplu, unui astfel de om te duci și-i dai un pahar de apă. Chiar dacă fântâna aia este proprietatea ta și numai a ta. Chiar dacă, spre exemplu, ar putea să vină și rudele tale să spună: Și mie mi-e sete. Rudele tale nu sunt istovite. Cunoștințele tale pot să aștepte. Dă-i un pahar acelui om. De ce te-ai opus la acest lucru?

Mie mi se pare că este ceva absolutamente aberant. Este, cum spunea o cântăreață pe care o simpatizez eu – și nevastă-mea, și fiică-mea –, este o adevărată eclipsă de inimă; este o eclipsă totală de inimă.

C.D. D-le profesor vă mulțumim foarte mult pentru prezența în seara aceasta. Doamnelor și domnilor, a fost împreună cu noi dl prof. univ. dr. av. Gheorghe Piperea, partener fondator al Piperea și Asociații. Mult succes în activitate. Vă mulțumim pentru deschiderea dumneavoastră. Vă mulțumim și dumneavoastră pentru că ne-ați urmărit, pentru întrebările puse. Probabil că într-una din edițiile următoare, dacă dl profesor va mai dori, îl vom avea împreună cu noi pentru noi și noi întrebări. Până data viitoare, vă spunem la revedere.


Timp de 2 ani am spus în paginile revistei „Legal Point” poveștile de viață ale personalităților din lumea juridică, academică și culturală.

Printr-un proiect marca „Universul Juridic”, povestea merge mai departe!

Miercuri, 2 noiembrie 2016, începând cu ora 17.30, a avut loc emisiunea TV „Legal Point” pe canalul „UJ-TV” găzduit de portalul universuljuridic.ro.

Realizatorii emisiunii l-au avut ca invitat pe domnul prof. univ. dr., avocat Gheorghe Piperea, Partener fondator Piperea și Asociații.

EMISIUNEA TV „LEGAL POINT” 32 – Gheorghe Piperea: Legea dării în plată și „umanizarea pieței creditelor” was last modified: noiembrie 7th, 2016 by Universul Juridic

Vă recomandăm:

Despre autor:

Universul Juridic

Universul Juridic

UniversulJuridic.ro reprezintă doar o mică parte din proiectul final ale cărui conținut și funcționalități vor fi într-o continuă dezvoltare, în funcție de necesitățile și dorințele dumneavoastră.

Abonează-te la newsletter