Emisiunea „Ora arbitrajului” 5 cu av. dr. Cosmin Vasile. Seria Profesioniștii Legal Point – Av. Sorina Olaru și Av. Cornel Popa: 1 ianuarie 2018, intrarea în vigoare a noilor reguli de procedură arbitrală ale Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă CCIR

Cosmin Vasile: Bună ziua și bine v-am găsit la Ora arbitrajului! Deși arbitrajul, spre deosebire de instanțele judecătorești, nu ia niciodată vacanță, Ora arbitrajului a avut o scurtă vacanță de vară, dar, așa cum promiteam la ultima ediție, înaintea vacanței, revenim cu o a doua emisiune, dedicată proiectului noii proceduri a Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României.

Invitații de astăzi sunt din categoria privilegiată de persoane care știu cel mai mult și sunt cel mai în măsură să răspundă diverselor întrebări și curiozități în legătură cu acest proiect de reguli care în curând vor deveni noile reguli, pentru că este deja stabilit – la 1 ianuarie 2018 curtea noastră de arbitraj, ca să o numim așa, Curtea de Arbitraj Internațional din București, va avea noile reguli în vigoare.

Cei doi invitați sunt d-na Sorina Olaru, avocat partener la firma Nestor Nestor Diculescu Kingston Petersen – Olaru-Crețu, de fapt; eu păstrez amintirea numelui de când ne-am cunoscut noi. Bine ai venit, Sorina!

Sorina Olaru: Bine te-am găsit!

Cosmin Vasile: Și cel de-al doilea invitat este dl Cornel Popa, avocat partener în firma Țuca Zbârcea și Asociații, ambii sunt membri în colegiul de conducere al Curții de Arbitraj și, pe de altă parte, membri în colegiul, comisia care s-a ocupat cu întocmirea, redactarea acestui proiect de reguli.
Bine ai venit, Cornel!

Cornel Popa: Bine v-am găsit!

Cosmin Vasile: Să sărim direct în subiect, pentru că timpul este scurt și sunt multe aspecte de discutat. O întrebare la modă – și chiar mi-a fost adresată ultima dată când am fost la o conferință la Paris, un confrate care auzise despre proiectul de reguli a întrebat: Și regulile voastre de unde sunt, de unde să le luăm? ICC Paris, Stockholm, Singapore? Există aceste curente vizavi de marile orientări internaționale în arbitraj. Potrivit principiului universitar ladies first, Sorina, te rog!

Sorina Olaru: E o întrebare legitimă. Am avut mai multe surse de inspirație. Am încercat să verificăm care sunt tendințele moderne în arbitraj. E o tendință de a modifica și de a actualiza seturile de reguli aplicabile procedurilor arbitrale în general, însă în ceea ce ne privește am încercat să le adaptăm și situației naționale, specificului românesc. Ne-am uitat în codurile de procedură civilă, în Codul civil – pentru că și acesta conține norme de procedură care ar putea fi relevante – și am încercat să luăm ca model ceva ce ar putea să fie aplicabil tipului de litigii pe care noi le-am întâlnit la Curtea de Arbitraj de la București. Am încercat, în egală măsură, să avem o abordare unitară, să încercăm să estompăm diferențele între arbitrajul intern și cel internațional și fiecare dintre membrii comisiei să-și aducă sprijinul, aportul prin prisma experienței pe care a avut-o în fiecare dintre aceste categorii de litigii.

Ne-am bazat, atunci când am ales anumite soluții, și pe ceea ce așteaptă utilizatorii de arbitraj de la noi și pe survey-ul care a fost făcut ca prim pas în anul 2016 și până la începutul anului 2017, pentru că acesta ne-a dat de înțeles cam care sunt așteptările avocaților, arbitrilor, societăților comerciale de la Curtea de Arbitraj de la București și de la regulile pe care și le-ar dori să le aibă în practică.

Cosmin Vasile: Continuând cumva ideea și răspunsul, în răspunsurile la acel survey îmi amintesc, la capitolul Ce e bine și ce nu e bine; ce vă convine și ce nu vă convine în legătură cu regulile, cu esența mecanismului arbitrajului, frapau, la anumite răspunsuri, faptul că niște procente aproape egale spuneau: E bine așa cum e; și în partea cealaltă: Trebuie schimbate anumite lucruri. Cred că este corect să spunem că există două așteptări sau două perspective, sau două nevoi diferite, aproape opuse, în legătură cu arbitrajul, din perspectiva celor care sunt consumatorii sau clienții arbitrajului? Se poate spune așa ceva?

Sorina Olaru: N-aș putea să spun asta. Dacă analizăm răspunsurile lor în detaliu veți constata că, de fapt, utilizatorii așteaptă flexibilitate, transparență, celeritate – chiar dacă întrebarea care le-a fost adresată a fost „Da, vă plac regulile actuale” – și jumătate au răspuns da și nu, în momentul în care au detaliat răspunsurile lor, de fapt răspunsurile conduceau către aceste trei idei: flexibilitate, transparență și celeritate în soluționarea arbitrajului.

Cosmin Vasile: Am înțeles. Cornel, pot aceste noi reguli să satisfacă pe toată lumea, vizavi de așteptări și dorințe ale celor avizați – avocații care fac în mod constant arbitraj, companiile care apelează tradițional la arbitraj ca metodă de soluționare a disputelor?

Cornel Popa: Cu siguranță vor mulțumi pe toată lumea…

Cosmin Vasile: Eu încerc să fac pe jurnalistul și pun întrebări dificile.

Cornel Popa: Mi-e greu să-mi imaginez o întrebare mai dificilă în secunda asta. Da, sigur, vor mulțumi pe toată lumea, aș putea să spun. În realitate, știm cu toții că, indiferent ce se pune pe masă, întotdeauna vor fi oameni care vor spune: A, se putea mai bine. Sau poate era mai bine să rămânem pe vechea formulă. Aici există, probabil, și asta explică o parte din răspunsurile care s-au dat la survey, există probabil o comoditate a multora dintre consumatorii potențiali de arbitraj – avocați, consilieri juridici ș.a.m.d. – care sunt obișnuiți cu procedura în fața instanțelor, știu la ce să se aștepte și pentru ei poate că ar fi mai comod și mai ușor să se afle într-un mediu familiar, care să semene puțin cu ceea ce se întâmplă în fața instanțelor judecătorești.
Dar acestor oameni eu le-aș spune că ceea ce n-au văzut ei este arbitrajul manifestându-se la potențialul lui. Și aici aspectul cel mai important – pe care l-am avut în vedere și în redactarea acestui proiect de reguli – este libertatea de voință a părților. Un principiu foarte frumos, recunoscut și în Codul Civil și recunoscut și în Codul de Procedură Civilă, cred că cel mai mult în materia asta a arbitrajului avem, în perspectiva reglementării procedurii civile, aici avem teritoriul unde libertatea de voință a părților se poate manifesta cel mai mult.

Libertate de voință care se manifestă nu doar în privința alegerii arbitrilor, cum eram obișnuiți, cu excepția unei anumite perioade, poate, dar mai ales cu privire la ceea ce înseamnă alegerea procedurii arbitrale, posibilitatea părților de a-și stabili propria procedură. Sigur, cu respectarea normelor imperative ale legii, care întotdeauna sunt o limită în calea voinței părților.

Altfel, însă, părțile și arbitrii vor avea posibilitatea să-și amenajeze așa cum doresc ele procedura arbitrală, în așa fel încât lucrurile să se desfășoare cât mai eficient posibil.

Cosmin Vasile: Cu alte cuvinte, regulile arbitrale reprezintă o manieră adecvată de reglementare a procedurii arbitrale de la care părțile pot să deroge și să adapteze regulile respective la nevoile specifice ale disputei lor, iar, în cel mai rău caz, dacă arbitrajul implică și un Gică Contra care nu agreează nimic, oricum rămâne acea formulă care este aptă să răspundă tuturor nevoilor. Practic asta este esența acestui mecanism propus de reguli.

Cornel Popa: Da, sigur. Noi am avut în minte ipoteza părților care cooperează – scenariul ideal –, în care părțile asistate de avocați sau de consilieri juridici, aflați cu toții în cunoștință de cauză cu privire la conținutul regulilor și la ce posibilități oferă ele, cooperează și avem un tribunal arbitral care este, și el, activ. Și, în special cred că rolul supra-arbitrului va deveni foarte important din acest punct de vedere, pentru că el va fi, până la urmă, dirijorul acestei orchestre și dirijorul va face muzica dosarului arbitral. Poate, după caz, să rezulte – sperăm că nu va fi cazul – sunete stridente, dacă dirijorul nu-și face treaba așa cum trebuie, dar dacă el își folosește puterile cu diplomație și cu înțelepciune, atunci, sigur, lucrurile se vor derula într-o altă formulă, mult mai eficientă pentru părți, atât din perspectiva timpului consumat, cât și din perspectiva costurilor.

Cosmin Vasile: Am înțeles. Să ne mutăm la altă chestiune punctuală. Cred că de când e lumea sau, în orice caz, în ultimii 20 de ani, există o dorință constantă și permanentă și nesatisfăcută, aș spune, a părților, de a avea certitudinea soluționării anumitor categorii de dispute într-un termen. Vrem rapid, vrem să fim siguri că anumite dispute se pot soluționa într-un anumit interval. Procedura simplificată, care se regăsește în aceste reguli, își propune – și va și reuși – să răspundă acestei nevoi: o durată garantată de soluționare a disputei. Prima întrebare – tot așa, de la jurnalistul dificil, nu de la mine, Sorina -: Plafonul respectiv, de 50.000 de lei, nu este prea mic pentru nevoia de pe piață de soluționare a disputelor? Este o întrebare care cred că e pe buzele multor profesioniști care ne urmăresc – avocați, consilieri…

Sorina Olaru: Sunt câteva chestiuni de spus în legătură cu procedura simplificată, plafonul și termenele, așa cum ai întrebat. Ce diferențiază arbitrajul de justiția statală ar trebui să fie în primul rând durata rapidă de soluționare a cauzelor, termenul de 6 luni este prevăzut, și a fost prevăzut în mod constant, din regulile noastre de procedură arbitrală, termen care, și acela, este unul de la care părțile pot, prin convenția lor, să deroge. Acum, ceea ce am propus noi prin procedura simplificată, a fost un termen maxim de 3 luni de la momentul la care este sesizată curtea pentru soluționarea dosarului și am propus o astfel de procedură pentru că am avut în vedere numărul mare de cauze cu valoare redusă care se află pe rolul Curții de Arbitraj și care ne-a dat de înțeles că există o nevoie reală a persoanelor care apelează la Curtea de Arbitraj, a comercianților, de a-și soluționa disputele de o anumită factură, care implică probe, de obicei înscrisuri și fără expertiză și fără martori, într-un termen foarte scurt și cu o maximă eficiență. De aceea am propus o astfel de procedură. Însă regulile care prevăd această procedură… Și aceste litigii se vor soluționa de către un singur arbitru, ca regulă. Însă regulile acestea noi le-am conceput și pentru a se putea adapta unor litigii de o valoare mai mare. Așadar, dacă am o cerere de plată a unei facturi într-un contract care are o clauză arbitrală, pot să apelez la procedura simplificată, chiar dacă valoarea acesta este peste 500.000 de euro, spre exemplu, și să merg, totuși, pe un arbitru unic, în măsura în care părțile vor fi de acord.

Repet, noi am plecat de la premisa că părțile vor coopera împreună cu tribunalul arbitral, pentru o soluționare cât mai eficientă. De aceea, ea poate să fie flexibilă și adaptată nevoilor părților.

Și am să continui ideea lui Cornel: Într-adevăr, principiul fundamental pe care l-am avut în vedere a fost acela al voinței părților în a conduce această procedură arbitrală, în a agrea elementele ei esențiale, pentru că în final convenția arbitrală este cea care scoate litigiul, disputa dintre părți, din sfera de soluționare a instanțelor judecătorești, motiv pentru care, de vreme ce au reușit să se înțeleagă, prezumăm că vor reuși să o facă până la capăt.

Cosmin Vasile: Deci, vizavi de acel prag, cel mai important lucru e că el nu trebuie privit ca o piedică insurmontabilă – părțile sunt libere să-l ignore oricând – și că valoarea lui, aparent sau după anumite gusturi, redusă, este dată de realitatea în care trăim, de spețele înregistrate în primul rând pe rolul curții noastre de arbitraj – foarte important de știut…

Sorina Olaru: … și în care acum, dacă aplicăm regulile în vigoare, poziția este că vor fi soluționate de trei arbitri, în măsura în care nu există o prevedere specială în convenția arbitrală sau în măsura în care părțile nu se înțeleg cu privire la persoana arbitrului sau există niște cave aut-uri – noi am propus să fie soluționate de un arbitru, tocmai pentru că termenul este foarte scurt, ca regulă ele implică o anumită repetitivitate și o anumită cursivitate și ar fi fost ineficientă numirea tribunalului arbitral într-o lună de la momentul la care se sesizează curtea de arbitraj, pentru ca să se respecte termenul de 6 luni…

Cosmin Vasile: Însăși constituirea tribunalului arbitral…

Sorina Olaru: … ar fi fost un impediment în soluționarea cu celeritate.

Cosmin Vasile: Cornel, două întrebări legat de această procedură simplificată: Cu cât este ea – nu interesează cifra exactă, ci o evaluare grosso-modo – mai ieftină din punct de vedere financiar, cum vor fi părțile încurajate să o folosească? – unu; și doi: La ora asta, sper eu, la noi se uită cel puțin una, două, trei societăți, care vor spune: În sfârșit, asta așteptam. La 1 ianuarie 2018 pot să vină cu speța lor, dintr-un contract încheiat cândva în 2015, 2016 și să soluționeze disputa respectivă în procedura simplificată, pentru că, în sfârșit, au o certitudine privind durata și va fi și mai ieftin?

Cornel Popa: Aici, pornind de la ultima întrebare, am avut mai multe reflecții pe acest subiect – când să intre în vigoare această formulă de procedură simplificată –, una dintre formule, care cred că se regăsește în draftul actual, este ca această procedură să se aplice contractelor care conțin clauze compromisorii încheiate după 1 ianuarie 2018; ca principiu. Aceasta, evident, se va aplica în momentul în care avem acel Gică Contra, de care ai pomenit ceva mai devreme…

Cosmin Vasile: Și asta fiind – scuze că întrerup – o soluție tradițională în arbitraj. O nouă procedură este, în general, legată de convențiile încheiate după intrarea în vigoare a regulilor.

Cornel Popa: Da, cu mențiunea că, în ceea ce privește litigiile arbitrale obișnuite născute după 1 ianuarie 2018 se vor aplica noile reguli; în aplicarea ideii generale că legea de procedură e de imediată aplicare.

Revenind la voința părților, inclusiv în ceea ce privește procedura arbitrală simplificată, nu cred că le va opri nimic și nimeni să agreeze pentru litigii inițiate după 1 ianuarie 2018 să aplice aceste noi reguli. Și sunt niște avantaje – unul dintre ele este legat și de elementul timp, constituirea tribunalului arbitral. Astăzi, de exemplu, am văzut un dosar arbitral cu o valoare destul de apropiată de această cifră de 50.000 de euro, care a stat, a petrecut câteva săptămâni bune în căutarea unor arbitri. Și a fost o misiune destul de grea; erau și diverse conflicte de interese, născute, potențial, vizavi de nominalizările făcute. A fost destul de greu să se constituie un tribunal arbitral din trei persoane în acel caz. Dacă ar fi fost așa cum propunem noi, un tribunal arbitral format dintr-un singur arbitru, lucrurile ar fi mers mult mai ușor. Deci odată am fi avut economie de timp și, evident, avem economie de costuri pentru simplul motiv că nu avem trei arbitri pe care trebuie să-i plătim, oameni pe care trebuie să-i aducem, trebuie să fie prezenți în același timp la dezbateri. Avem unul singur, și întotdeauna când e unul singur e mai ieftin și lucrurile merg mult mai repede.

Cosmin Vasile: Un fenomen interesant, care ar trebui să se întâmple și nu știu dacă se va întâmpla, este acela de a avea o apelare a părților care nu neapărat au încheiat o convenție arbitrală la arbitraj, exact pentru această procedură. Și mă gândesc că în situația litigiilor în care părțile au pretenții reciproce – deci n-avem un pârât care nu vrea și nu e interesat de soluționarea disputei pentru că are propriile pretenții sau avem un pârât care este sufocat de litigii și este exasperat de eforturile pe care le face pentru gestionarea lor, să-și găsească un răspuns în această procedură simplificată.

Sorina Olaru: De altfel, dacă veți lectura regulile, o să constatați că parte a cererii de arbitraj și a răspunsului la cererea de arbitrare este și opțiunea părților pentru a se aplica procedura simplificată. Deci părțile pot să convină aplicarea procedurii simplificate pentru orice tip de litigiu.
Cosmin Vasile: Încercăm să ne mutăm la alt subiect, dezbătut și în contextul acestor reguli și în general foarte la modă în lumea arbitrajului internațional. Avem și noi, în sfârșit, reglementări exprese pentru multi-party-arbitration. Și întrebarea mea, din nou cârcotașă, era: De ce aveam nevoie de aceste reglementări? De ce era neapărat nevoie de ele? Și lăsând la o parte partea malițioaso-ignorantă: Care este plusul și care este – într-o manieră sintetică, din partea amândurora, vă rog – noutatea acestei reglementări?

Sorina Olaru: A fost un subiect amplu dezbătut în ședințele pe care le-am avut în cadrul comisiei pentru că, spre deosebire de procedura în fața instanței naționale, unde principiul care guvernează este oficialitatea și unde instanța este datoare să afle adevărul și, în sprijinul aflării adevărului, poate să facă lucruri prin puterea care i-a fost conferită de stat, pe care un tribunal arbitral poate să-l facă doar în virtutea puterii pe care i-o conferă părțile, a fost una dintre cele mai mari provocări: să găsim o formulă care să satisfacă necesitatea de a soluționa litigii complexe de arbitraj internațional – spre exemplu cele generate din zona infrastructurii și construcțiilor, unde contractele sunt concepute de așa manieră încât sunt foarte complexe, sunt cu contractanți, subcontractanți, care, la rândul lor, au subcontractanți, motiv pentru care este în interesul unei bune administrări a unei cauze ca să fie permisă participarea mai multor părți la arbitraj.

Am avut, însă, în vedere și aici principiul fundamental, și anume acela al voinței părților și a necesității de a exista acea convenție arbitrală, motiv pentru care sunt câteva elemente de la care nu am abdicat atunci când am făcut această propunere de abordare a subiectului. În primul rând ne-a preocupat cum s-ar constitui un tribunal arbitral, știut fiind că au existat cazuri pe rolul curții când a fost numit un tribunal arbitral, spre exemplu, din cinci arbitri. Ne-am întrebat care ar fi numărul de arbitri care ar putea să fie potrivit pentru soluționarea unui astfel de litigiu. Ne-am întrebat cum s-ar putea constitui un astfel de tribunal arbitral fără a prejudicia interesele nici uneia dintre părți; pentru că unul dintre interesele fundamentale este acela de a avea acces la un tribunal arbitral constituit conform convenției arbitrale. De aceea sunt câteva repere la care ne-am oprit: Convenția arbitrală – pot să existe mai multe părți la un contract și să existe o singură convenție arbitrală; pot să existe mai multe situații juridice, care, toate, să fie interconectate, chiar dacă nu sunt în temeiul unei aceleiași convenții arbitrale, dar sunt în temeiul unor convenții arbitrale compatibile unele cu celelalte; și în final, deasupra tuturor, este voința părților. Dacă părțile vor să deducă judecății unui astfel de litigiu, trebuie să existe o procedură care să le permită să o facă în condiții de egalitate de tratament. Și asta am încercat să facem prin reglementarea acestui capitol – să ne adaptăm cerințelor pe care le-am constatat în practică, dar și să păstrăm supremația voinței părților și principiul autonomiei de voință.

Cosmin Vasile: Cornel, în continuare…

Cornel Popa: Da, au fost variante multe, succesive, pe acest subiect și discuțiile pe care le-am avut cu oameni chiar neimplicați neapărat în detaliile redactării acestui proiect de reguli, am încercat să avem unele discuții ca să vedem cum simt ei că este soluția corectă. Oameni cu anumită experiență și care au avut, și ei, reacții diverse. Vreau să spun că exercițiul nu știu dacă ne-a ajutat neapărat, pentru că ceea ce am primit ca reacție a fost destul de… pestriț – da, e un cuvânt bun. Și până la urmă am tranșat chestiunea prin referință la o practică internațională care există și e destul de consolidată în materie. Dilema cea mai gravă am avut-o cu privire la numirea arbitrilor, și anume, în situația în care avem două părți – litigiul tradițional – și tribunalul e constituit din trei arbitri, atunci lucrurile sunt relativ simple. Nu întotdeauna, dar de obicei da. Fiecare parte propune câte un nume și după aceea există o anumită procedură de desemnare a unui președinte de tribunal. În momentul în care părțile se înmulțesc, evident, această procedură nu mai poate fi urmată. Sigur, există soluția ca eventuale două părți, care să zicem împart aceeași calitate de pârât, să fie obligate să-și desemneze un singur arbitru – ceea ce este, iarăși, o soluție relativ tradițională. Dar întrebarea este ce se întâmplă în situația în care nu o fac? Pentru că atunci vom avea o parte, care-i reclamantul, care desemnează un arbitru, iar celelalte două părți nu suntem siguri, pentru că n-au căzut de acord. Cineva spunea: OK, dacă n-au căzut de acord e culpa lor, să fie sancționate.

Practica internațională n-a mers în această direcție și, punând în balanță cele două mari idei care se confruntau aici – prima idee: posibilitatea de a numi un arbitru, pe care o au părțile; și doi: egalitatea de tratament pe care ele trebuie să o primească. Ceea ce s-a favorizat a fost principiul egalității de tratament. Și s-a spus: OK, dacă am o astfel de situație în care într-un arbitraj multi-parte, părțile care împart aceeași calitate procesuală nu sunt capabile să facă o nominalizare comună, atunci, din păcate, se merge înapoi și se spune reclamantului: Ne pare rău, nu putem să dăm efect juridic nominalizării pe care ai făcut-o, trebuie ca o autoritate de nominare să intervină și să desemneze întreg tribunalul arbitral. Este celebra jurisprudență Dudco din anii ’90, generată de Curtea de Apel de la Paris, care a fost ulterior reflectată în regulile ICC și, după știința noastră, în cvasi-totalitatea regulilor de arbitraj respectabile, cel puțin, de care avem cunoștință.

Aceasta este soluția pe care o propunem și noi. Atenție, mesajul trebuie corect perceput – este o situație de excepție ceea ce înfățișăm aici. Situația tipică, care va fi întâlnită, probabil, în mai mult de 90% dintre cazuri, este cea în care fiecare dintre părți are dreptul să nominalizeze un arbitru și după aceea cei doi arbitri vor numi de comun acord un supra-arbitru. Rămânem în continuare în acest scenariu. Pentru scenariul, însă al arbitrajului multi-parte – ca să românizăm puțin termenul acesta –, atunci am aceste prevederi care, sigur, se vor aplica în situația în care părțile nu cad de acord. Eu mă aștept, de multe ori, ca atunci când sunt avocați, juriști obișnuiți cu fenomenul arbitrajului, să existe, totuși, o tentație mai mare spre compromis, pentru că sunt oameni care…

Cosmin Vasile: Cred că tocmai consecința dezacordului este cel mai mare imbold pentru a fi de acord în a numi un arbitru…

Cornel Popa: Câteodată e mai bine să te mulțumești cu ceva care cunoști, decât să joci la o loterie care poate să aibă rezultate destul de neplăcute.

Cosmin Vasile: Ultima întrebare legată de subiectul ăsta: Există vreo situație în care se poate ajunge datorită caracterului excepțional de complex, din perspectiva numărului de părți, și mai mulți pârâți și știu eu ce intervenienți ș.a.m.d. să existe mai mult de trei arbitri? Este reglementată în vreun fel sau permisă implicit o asemenea posibilitate?

Cornel Popa: Pe voința părților. Noi am mers pe soluția de trei arbitri…

Sorina Olaru: Da, ca soluție generală…

Cornel Popa: Cu excepția de un arbitru, despre care am vorbit…

Sorina Olaru: Dar dacă părțile se înțeleg cu privire la un alt număr de arbitri, poate fi un alt număr de arbitri, cu o precizare: totdeauna va trebui să fie impar, pentru ca să se poată forma o majoritate.

Cosmin Vasile: Sigur, interzice legea…

Sorina Olaru: Dar am mers pe soluția în care e posibil să fie un număr mai mare de arbitri, regula fiind trei.

Cornel Popa: Nu știu dacă faptul că e posibil înseamnă că ar fi și de recomandat. Dar tocmai în ideea de a lăsa această supapă, a voinței părților, să se manifeste, dacă ele cad de acord și consideră că un număr de 5 sau de 7 arbitri e mai potrivit și sunt dispuse să suporte costurile pentru această formulă, da, de ce nu?

Cosmin Vasile: Și cum trebuie să se înțeleagă toată lumea, probabil că dacă vor exista cazuri, vor exista pentru că clauza compromisorie impune o asemenea soluție, că e greu de crezut că șapte părți se înțeleg în fața disputei deja născute să modifice, practic, convenția arbitrală în legătură cu constituirea…

Sorina Olaru: Cu numărul de arbitri, da.

Cornel Popa: Nu știm, pentru că e posibil orice în viață. Dar m-ar mira să se întâmple foarte mult acest lucru.

Cosmin Vasile: Nu-i exclus. Iar din câte știu eu, a fost un singur caz în istoria recentă a curții noastre de arbitraj, în care s-a ajuns, pe aceste premise și fără ca regulile să spună ceva, la complet de 5 arbitri. Dar unul singur acum doi-trei ani.

Sorina Olaru: Părțile ar trebui să ia în considerare faptul că, astfel cum sunt concepute normele privind taxele arbitrale, cu 1 sau cu 3 arbitri, totuși, regulile de procedură, procedura și curtea de la București, este una dintre cele mai eficiente din punct de vedere al costurilor. Deci când se vor gândi să aleagă de la trei în sus ar trebui să-și asume un cost care ar putea să ajungă comparabil cu orice altă curte internațională. Că e o chestiune de oportunitate și de alegere a părților, până la urmă.

Cosmin Vasile: Că a venit vorba de costuri. Noile reguli sunt însoțite de modificări și la capitolul costuri? Dacă da…

Sorina Olaru: Fără îndoială că sunt însoțite de modificări și la capitolul costuri. Era inerent, de altfel, pentru că au fost introduse o serie de proceduri care nu existau în regulile vechi, motiv pentru care, asociate acelor proceduri a fost nevoie de anumite costuri. Însă, repet, costurile, chiar și modificate, rămân extrem de atractive, fiind, din punct de vedere al costurilor aplicabile în arbitraj analizate comparativ, cele mai reduse, ca să spun așa.

Cosmin Vasile: În comparație cu alte curți de arbitraj, dar am văzut de curând niște materiale în care costul curții de arbitraj sunt comparabile și mai mici chiar și decât cele la instanța judecătorească, mai ales la cele cu dispute foarte mari. Pentru că grila respectivă este una mai favorabilă la arbitraj față de taxele de timbru la instanțe.

Sorina Olaru:Și aici mai există și costul generat de timp și de faptul că aici este o procedură care se finalizează și soluția poate fi atacată cu o singură cale extraordinară de atac – acțiunea în anulare – pentru niște motive extrem de reduse sau limitativ prevăzute de lege. Deci atunci când analizează costurile o parte care se gândește să apeleze la arbitraj, trebuie să ia în considerare principiile de business;  durata procesului fiind una dintre ele. Că ne place sau nu ne place, încărcătura la care sunt supuse instanțele judecătorești este atât de mare, încât durata unui litigiu inerent este mult mai mare decât durata unui litigiu arbitral plus acțiunea în anulare.

Cosmin Vasile: Socoteala corectă ar fi nu cât te costă doar arbitrajul sau instanța în primă instanță, ci cât de costă până la capăt cursul procesual respectiv.

Sorina Olaru: Da.

Cornel Popa: Și ar mai fi un element aici, de foarte mare detaliu – s-ar putea să scape la o primă citire a regulilor, dar care e foarte important în economia asta, a duratei procedurii. E vorba de pronunțarea și de redactarea hotărârii. Formula tradițională, cu care noi suntem obișnuiți de la instanțe și de la arbitrajul în forma lui actuală, în România, că în străinătate este altfel, este că se pronunță hotărârea, se dă acea minută și după aceea, cândva se redactează hotărârea. Acel cândva este supus unor termene, dar care, în general, în practică sunt interpretate ca termene de recomandare. Și avem hotărâri de la instanțele judecătorești pe care le așteptăm cu destul de mare nerăbdare de aproape un an de zile.

Cosmin Vasile: Mă înscriu și eu la recorduri: un an jumate zero, zero – mi-a venit acum, curând, una.

Cornel Popa: Ceea ce ne propunem este să schimbăm această filosofie. Iarăși, putem să o facem, suntem în linie cu ceea ce dispune Codul de Procedură Civilă și să obligăm arbitrii de data aceasta – până acum  centrul a fost pe părți –, dar acum vrem să obligăm și arbitrii care vor fi în tribunale arbitrale să unească, practic, momentul pronunțării cu momentul redactării. Deci, practic, părțile, în momentul în care vor ști hotărârea, o vor primi cu motivare. Partea care a câștigat poate să ia hotărârea respectivă și să o pună în executare imediat. O altă problemă care apare uneori în practica actuală, sunt unele părți care câștigă, dar după aceea trebuie să aștepte un oarecare timp, după caz, cât o fi el, până la redactarea hotărârii pentru a o pune în executare. Și asta creează uneori unele nemulțumiri.

Sorina Olaru: Timp în care cealaltă parte pregătește deja acțiunea în anulare.

Cornel Popa: Sigur. Noi ne dorim să accelerăm cumva această finalizare a hotărârii arbitrale, pentru că momentul pronunțării nu e neapărat momentul de sfârșit al arbitrajului. Trebuie și redactată hotărârea, pentru ca după aceea partea care a câștigat să se gândească la executare silită, partea care a pierdut trebuie să-și evalueze situația jurudică, să se gândească bine dacă vrea să facă acțiune în anulare sau, nu știu, poate să treacă chiar la o executare voluntară. Pentru a evita curgerea de dobânzi – pot fi motive care să genereze o executare voluntară.

Deci atenție consumatorilor de arbitraj la acest aspect. E o idee la care noi ținem destul de tare, este unanim sau cvasi-unanim practicată în arbitrajul internațional, să ai redactarea hotărârii odată cu pronunțarea și cred că asta va mobiliza și arbitrii să termine mai repede activitățile pe care le au cu dosarele.

Sorina Olaru: În general regulile – și aș vrea să continui ideea adresată de Cornel – încearcă o responsabilizare mai mare, atât a părților, cât și a arbitrilor. Spre exemplu, dacă vorbim despre părți, ne-am confruntat cu situații în care reclamantul plătește taxa de înregistrare, plătește 10% din taxa arbitrală, dar nu suficient ca să continue arbitrajul. Noi am avut în regulile noastre anterioare, în anii 2000, o soluție care propunea restituirea cererii de arbitrare dacă reclamantul nu se conformează obligațiilor procedurale; cu consecințe pentru reclamant în ceea ce privește, spre exemplu, termenele de prescripție. O astfel de soluție, însă, disciplina părțile – soluția de restituire a cererii – pentru că, în momentul în care hotărau că se adresează arbitrajului, demarau procedura și o continuau până la capăt. În egală măsură mai există câteva motive pentru care o cerere de arbitrare poate să fie restituită, repet, toate fiind traduse în impedimente în continuarea soluționării arbitrajului. Dacă reclamantul, cu rea credință, înregistrează o cerere exclusiv pentru a-și întrerupe termenul de prescripție și după aceea uită de ea, nepermințând arbitrajului să continue, există această sancțiune. În egală măsură, în ceea ce privește responsabilizarea arbitrilor, o să vedeți că sunt anumite elemente în reguli care înăspresc regimul care li se aplică acestora și tendința a fost tot aceea de a-i obliga ca, odată ce au acceptat misiunea arbitrală, să o ducă până la capăt cu toată dedicația.

Așadar, ceea ce am încercat să facem a fost – sperăm că vom și reuși, pentru că pentru asta va trebui concurs din partea tuturor celor implicați în derularea procedurii arbitrale – să avem un act de justiție alternativă eficient pentru părțile implicate în dosar.

Cosmin Vasile: Rămânând la acest capitol, al responsabilizării arbitrilor, deocamdată, și ca un  fore up al ideii dezvoltate de Cornel, care mi se și foarte inspirată, și foarte binevenită, și necesară, întrebarea este următoarea: Care sunt pârghiile oferite de aceste reguli pentru a stabili o limită obligatorie în timp pentru arbitri să pronunțe și să și motiveze hotărârea. Pentru că, în final, pe om și pe om-parte, societate, avocat, consilier, el știe că arbitrajul se termină când se duce la ultimul termen, termenul de dezbatere, după care urmează o perioadă mai mare sau mai mică, lucrurile sunt complicate, există pricini extrem de complexe, cu zeci de volume, cu mii de pagini de studiat – deci nu poți să folosești patul lui Procust și să spui că în orice speță în șapte zile trebuie redactată hotărârea arbitrală. Și de aici mi se pare că vine și dificultatea și, pe de altă parte, nevoia de a disciplina arbitrii. Cum se încearcă acest lucru prin reguli?

Cornel Popa: În primul rând eu mi-aș dori să se rezolve prin consens aceste lucruri, eu cred foarte mult în această idee. Sigur, nu e totdeauna posibil, probabil că în situații de acest gen va trebui să se recurgă la anumite sancțiuni de ordin pecuniar cu privire la onorariul arbitrului. Pentru că altă soluție n-avem.

Cosmin Vasile: Regulile stabilesc un termen de recomandare pentru motivare?

Cornel Popa: Pentru finalizarea întregii proceduri, ceea ce include și redactarea…

Cosmin Vasile: Deci există…

Sorina Olaru: Da.

Cosmin Vasile: Și apropo de eventuale sancțiuni, ICC-ul a introdus recent – și nu știu cât de eficient încă, dar știu că funcționează – un fel de penalitate din onorariul arbitrilor pentru întârzierea redactării hotărârii. Este, de fapt, singura ipoteză în care se aplică sancțiunea. Și întrebarea mea este: Se potrivește acest mecanism și la București? Pentru că eu aș zice că da.

Cornel Popa: Ar trebui să se potrivească. Repet, eu cred foarte tare în consens și cred că lucrurile se pot discuta și se pot planifica. Și câteodată sunt situații care justifică o anumită întârziere, depășirea termenului. Și atunci, acel dirijor despre care vorbeam mai devreme, președintele, supraarbitrul, presupunând că vorbim de o persoană cu experiență, ceea ce va fi valabil în marea majoritate a cazurilor, va putea, în mod normal, să evalueze timpul necesar pentru redactarea hotărârii. Și cred că atunci ar trebui, zic eu, cel puțin așa aș face, să discute problema cu părțile, să le avertizeze și, eventual, să le ceară acordul sau să pună problema în așa manieră încât acel acord să fie securizat, să fie obținut.

Altfel, dacă lucrul acesta nu se întâmplă, sigur, trebuie să existe întotdeauna o supapă și singura variantă pe care o are curtea de arbitraj, ca organizație de data aceasta, curtea de arbitraj nu poate să facă prea multe cu privire la dosar. Cu privire la ceea ce se întâmplă în dosar tribunalul arbitral e suveran. Singura pârghie pe care mi-o pot imagina din partea curții de arbitraj este cea legată de plata onorariilor și, sigur, în cazuri care sunt gravisime, se poate umbla la lista de arbitri. Dar, iarăși, nu-mi imaginez că se va întâmpla acest lucru foarte des.

Eu aș pune accentul, în primul rând, pe ceea ce spuneam mai devreme – planificare în cunoștință de cauză, planificare realistă, fără termene heirupiste, fără cincinalul de făcut în patru ani… Cât durează, unele dosare se vor rezolva mai repede, altele mai încet; dar important e ca lucrurile astea să se discute transparent.

Cosmin Vasile: Și dacă cineva are senzația că totul este în mâinile arbitrilor, cum aparent este, afirmația este, cel puțin pentru că e incompletă, greșită. Totul e în mâinile părților, pentru că părțile pot și trebuie să aleagă acei arbitri care să aibă și experiența, și disponibilitatea de timp, să acționeze corespunzător, de fapt, pentru interesul părților.

Cornel Popa: Cu excepția situației în care nu sunt interesate… A fost pe vremuri un seminar cu un titlu foarte interesant, cu privire la tactici de gherilă în arbitrajul internațional. Tacticile de gherilă sunt ceva ce în viața de zi cu zi a avocaturii românești vedem destul de des – și în instanțe, și la masa de negocieri, și în arbitraj vom vedea… Asta e.

Cosmin Vasile: Da, e inevitabil, aș zice.

Cornel Popa: Trebuie să le gestionăm, dar vom avea și astfel de situații.

Cosmin Vasile: Apropo de tacticile de gherilă și de… Regulile își propun să responsabilizeze nu numai arbitrii – că sunt un actor, dar nu singurul –, ci și părțile. Și întrebarea mea este, apropo de tactici de gherilă: Avem situația clasică cu un reclamant care face totul pentru soluționarea într-un interval rezonabil și corespunzătoare a pricinii și un pârât care are un singur scop: să împiedice soluționarea la timp și să creeze obstacole artificiale în soluționarea acelui arbitraj. Două-trei exemple. Ce instrumente există pentru a descuraja o asemenea conduită și mai ales pentru a o sancționa; că de întâmplat, se va întâmpla. Să nu ne iluzionăm că nu vor exista asemenea cazuri.

Sorina Olaru: Regulile noastre conțin o prevedere care precizează că, în măsura în care pârârtul refuză să participe la arbitraj deși este notificat și dreptul lui la un tribunal, respectiv la participarea la procedură, este, așadar, respectat, arbitrajul va continua. Deci asta este o prevedere care din punctul meu de vedere va trebui să disciplineze într-o oarecare măsură pârâții care ar dori să apeleze la tehnici de gherilă. Spre deosebire de reclamant, care, dacă inițiază cererea arbitrală, trebuie să ofere toate…

Cosmin Vasile: Și în general n-ar avea de ce să-și saboteze propriul demers…

Sorina Olaru: Exact. Deci există astfel de supape. Mai există și alte posibilități, dar mă gândesc că…

Cornel Popa: Există un articol, 39, în proiect, care vorbește despre situația în care una dintre părți își îmbracă acest costum de camuflaj și se transformă din participant la procedură în principalul ei oponent, să zicem. În cazul acela tribunalul are posibilitatea: 1 – să suspende procedura de arbitraj, dar asta s-ar putea să nu fie soluția adecvată; sau, spune textul, să aplice orice alte măsuri adecvate în funcție de împrejurări. Este o formulare aparent nevinovată, dar care ascunde, cred, o marjă de apreciere extrem de mare pentru tribunalul arbitral.

Iarăși un text care a avut mai multe formulări – se vorbea expres de anumite sancțiuni –, până la urmă am ajuns la concluzia: Nu este bine să limităm tribunalul arbitral; în funcție de împrejurări… dacă facem o anumită listă, îi creăm o limită artificială. Dar în funcție de împrejurări, el va putea să ia orice măsuri. Aici există o limită, sigur, în toată această poveste, limita este dată de respectarea dreptului la apărare al părții, în care, sigur, chiar dacă cineva e predispus la tactici de gherilă, dreptul la apărare trebuie să fie respectat pentru oricine. Chiar dacă nu ne place de el, chiar dacă nu se scoală dimineață, chiar dacă vine cu batista murdară la dosar. Dreptul la apărare trebuie respectat, aceasta este limita care trebuie avută în vedere de către tribunal. Asta presupune notificarea, informarea părții într-un termen rezonabil cu privire la existența dosarului. Dacă partea nu se prezintă, sigur, atunci se merge mai departe cu procedura; dacă partea se prezintă, va fi ascultată, dar nu la nesfârșit. Tribunalul va avea posibilitatea să adopte, potrivit libertății sale de apreciere, orice măsură consideră.

Cosmin Vasile: Părăsim luptătorii de gherilă și revenim la participanți pașnici la arbitraj: Dacă cineva răscolește, așa, în mare viteză proiectul regulilor, vede că terminologia folosită include și termen de judecată, dar, pe de altă parte, și conferință. Și întrebarea este: Dacă cineva-ul respectiv, plin de bunăvoință, este mai sperios, are motive să se angoaseze pentru că avem o procedură sofisticată care introduce niște noutăți absolute, sau în spatele diversității terminologice stau niște explicații mult mai lesne de înțeles pentru oricine, Sorina?

Sorina Olaru: Da, a fost o discuție și în legătură cu acest subiect. Sunt doi termeni care au fost introduși de noile reguli și care au suscitat foarte multe discuții. Primul este acesta de conferință de organizare a cauzei, iar al doilea este de răspuns. Și pentru fiecare dintre cei doi termeni există o explicație: conferința pentru organizarea cauzei este considerat nu primul termen de judecată, ci primul termen de arbitrare, pentru că suntem într-o procedură arbitrală. Dar e o convenție de limbaj; ne-am gândit dacă să-i spunem ședință de arbitrare. Regula va fi că această conferință de arbitrare va fi ținută la sediul curții, în prezența tuturor părților. Însă am dorit să oferim posibilitatea părților care nu pot să participe fizic – spre exemplu în arbitrajul internațional există posibilitatea ca organizarea arbitrajului, stabilirea reperelor, stabilirea termenelor unui calendar procedural, stabilirea termenelor până la care se vor putea depune memorii, invoca excepții, depune înscrisuri, să fie făcută prin participarea părților, prin videoconferință, printr-o conferință telefonică… deci nu neapărat să implice prezența părților în aceeași sală, așa cum suntem obișnuiți la instanța de judecată. De aceea am optat pentru conferință și nu pentru ședință sau termen de arbitrare pur și simplu, pentru că am dorit să putem să utilizăm în procedurile arbitrale mijloacele moderne de comunicare, care să asigure certitudinea identității persoanelor cu care se face comunicarea și a comunicării în timp real cu toți participanții.

În legătură cu răspunsul, și acolo este o convenție de limbaj. Noi ce am avut în vedere aici a fost faptul că ce ne-am propus ca să stabilim în prima etapă… Regulile de procedură arbitrală pun accent pe etapa scrisă, mai cunoscută colegilor noștri care practică arbitrajul internațional, pentru că am dorit să asigurăm o mai mare celeritate procedurii. Ne-am confruntat cu situații iarăși venite din practică și astfel cum a fost înțeleasă procedura de arbitraj și aplicată la noi, în care părțile, spre exemplu, pentru a da acel efect dilatoriu de care vorbeai mai devreme, se prezintă la termene sau anunță în preziua termenului că nu vor putea să se prezinte, motiv pentru care le este încălcat dreptul la apărare, în opinia lor, și pot să creeze situații dezavantajoase pentru partea adversă.

În măsura în care sunt termene stabilite în această conferință dinainte, părțile pot să facă toate demersurile de așa manieră încât aceste termene să fie respectate și să se cunoască de toate părțile implicate în proces elementele fundamentale pe care le au de luat în considerare.

De aceea am hotărât ca răspunsul să nu fie ceea ce este considerat în procedura de drept comun întâmpinarea, pentru că de întâmpinare și de modalitatea în care este reglementată instituția în Codul de Procedură Civilă depind o serie de lucruri care în arbitraj nu ar fi cele mai potrivite. De aceea cererea de arbitrare nu este obligatoriu – deși poate – să conțină până la cel mai mic detaliu toate înscrisurile, așa cum se întâmplă la Codul de Procedură Civilă, fiind esențial să conțină elementele obligatorii care să poată să determine tribunalul arbitral să stabilească dacă este competent și ce are de făcut pentru ca să conducă acest arbitraj mai departe. În egală măsură răspunsul nu este în mod obligatoriu menit să fie o întâmpinare în care să se invoce toate excepțiile, toate apărările și la care să se atașeze toate înscrisurile, ci este menit să stabilească iarăși reperele generale, pentru a se determina jurisdicția, eventualele excpeții referitoare la compunerea tribunallui arbitral și ce ar putea să implice acest arbitraj în continuare pentru organizarea procedurii.

De aceea nu se numește întâmpinare și se numește răspuns, pentru că nu are un corespondent în întâmpinarea din Codul de Procedură Civilă. Nimic nu împiedică părțile, reclamantul, ca odată cu cererea de arbitrare să depună toate înscrisurile și să-și precizeze acțiunea în integralitatea sa, iar ca pârâtul, în termen de numai 30 de zile pe care îl are, să depună în egală măsură toate înscrisurile, să indice ce dorește să dovedească cu ele și să-și formuleze toate apărările.

Cosmin Vasile: Acestea fiind premisele celerității maxime, în care ambele părți sunt gata, imediat, să prezinte apărarea.

Sorina Olaru: Acum un termen de 30 de zile într-un arbitraj internațional în care discutăm, spre exemplu, de contracte complexe, ar putea să fie insuficient, pentru că reclamantul a avut trei ani de zile să-și pregătească acțiunea, pârâtul are 30 de zile să pregătească un răspuns. Și atunci, a fost nevoie ca să armonizăm fiecare dintre aceste dorințe ale părților și să dăm eficiență, din nou, dreptului la apărare și egalității de tratament.

De aceea sunt câteva elemente care ar putea să fie percepute de noutate maximă; ele nu sunt de noutate maximă, sunt utilizate deja și sunt, în final, niște convenții.

Cosmin Vasile: Ne apropiem de sfârșit. Mai e timp de o întrebare cu un răspuns, să zicem, oarecum complex, și de o glumă până atunci. Am înțeles din toate explicațiile tale și că în arbitraj nu se aplică procedura de regularizare a acțiunii care o omoară ca ghilotina uneori, deci pentru cei care nu sunt fanii procedurii de regularizare, un motiv în plus să apeleze la arbitraj.

Apropo de această conferință procedurală, pentru cei care nu sunt foarte familiarizați, Cornel, cu arbitrajul internațional și n-au văzut cu propriii ochi, n-au constatat ex propri sensibus cât de utilă poate să fie, poate părea, mă gândesc, abstractă explicația dată de Sorina. Rugămintea mea este să explici concret ce se tranșează efectiv în această conferință procedurală și de ce este util ca ea să existe, față de varianta în care nu există, pentru tot parcursul ulterior al procedurii.

Cornel Popa: Orice călătorie începe cu primul pas, zicea un proverb chinez, parcă. E primul pas al arbitrajului această conferință; moment la care se identifică problemele juridice în discuție între părți, probatoriile care ar trebui administrate și, foarte important, calendarul cu privire la acțiunile care trebuie desfășurate de către părți.

Ideea a fost că, dacă avem o mai bună planificare la început și nu avem excepții invocate în ultimul moment, probe solicitate în ceasul a 13-lea al arbitrajului sau poate al 12-lea, dar, în orice caz, foarte târziu, chestiuni care de multe ori produc iritare și întârziere, și dureri din acest punct de vedere. Obiectivul nostru a fost să încercăm să punem tot ceea ce ține de planificare, de partea aceasta de administrare a procedurii să fie discutat la început, în cadrul acestei conferințe. Și, ca rezultat al acestei conferințe, părțile să plece – dacă se prezintă fizic sau dacă se desfășoară totul prin telefon sau prin videoconferință –, să aibă la finalul acestei conferințe reprezentarea cu privire la ceea ce au de făcut: ce memorii au de făcut, în ce termen, ce probleme juridice trebuie atinse în cadrul acestor memorii, ce probe pregătesc ș.a.m.d.

Obiectivul pe care ni l-am propus din acest punct de vedere privind conferința în ansamblul întregii proceduri a fost să reducem la minim termenele la care prezența fizică a părților este necesară în fața tribunalului arbitral, pentru că aceasta este o sursă de risipă foarte mare de timp și pentru arbitri, și pentru părți – sunt unele părți care vin din provincie, se prezintă cu mai mulți oameni, unii poate vin din străinătate și se prezintă cu toți ca să vadă că lipsește raportul de expertiză, de exemplu. E un termen total ineficient. Lucrurile de acest gen nu trebuie să se mai întâmple. Dacă apar situații de acest tip, atunci ele ar trebui rezolvate prin corespondență.

Cosmin Vasile: Deci această conferință are, în formula cea mai sintetică, avantajul extraordinar de a putea să planifice tot ce ține de arbitraj și planificatul ăsta înseamnă cu acordul părților, care agreează ce o să facă și când o să facă.

Cornel Popa: Cu îndrumarea tribunalului arbitral.

Cosmin Vasile: Da. Vă mulțumesc pentru participare, vă mulțumesc pentru răspunsuri, vă doresc succes și inspirație în eforturile care mai trebuie făcute pentru ca regulile să intre în vigoare. Curând vom avea o formă finală care va fi publicată și de la 1 ianuarie le vom avea în vigoare. Mulțumesc din nou pentru participare. Mulțumesc și dumneavoastră pentru atenție, ne vedem într-o lună, cu alte subiecte și alți invitați foarte interesanți, totul dedicat, ca de obicei, arbitrajului. Vă mulțumesc, la revedere!

Timp de 2 ani am spus în paginile revistei „Legal Point” poveștile de viață ale personalităților din lumea juridică, academică și culturală.

Printr-un proiect marca „Universul Juridic”, povestea merge mai departe!

Astfel, am lansat seria „Profesioniștii Legal Point” sub egida căreia organizăm emisiunea „Ora arbitrajului”.

Emisiunea va fi moderată de către av. dr. Cosmin Vasile, partener Coordonator al prestigioasei societăți de avocați ZAMFIRESCU RACOȚI & PARTNERS.

Marți, 26 septembrie 2017, ora 17:00, va avea loc lansarea sezonului 2 al emisiunii TV „Ora arbitrajului” din seria „Profesioniștii Legal Point”, pe canalul „UJ-TV”, găzduit de portalul universuljuridic.ro.

Invitații vor fi:
– Av. Sorina Olaru, Partener NNDKP, Membru al Colegiului de Conducere al Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă CCIR;
– Av. Cornel Popa, Partener Țuca Zbârcea și Asociații, Membru al Colegiului de Conducere al Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă CCIR.

Tema emisiunii va fi „1 ianuarie 2018, intrarea în vigoare a noilor reguli de procedură arbitrală ale Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă CCIR”.

Seria „Profesioniștii Legal Point” va fi transmisă în direct pe www.universuljuridic.ro.