Egalitatea juridică

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Egalitatea juridică constituie o contribuţie fundamentală şi meritorie a dreptului la sistemul valorilor democratice. Dacă egalitatea, ca valoare constitutivă, rămâne o resursă ideologică manifestată sub forma dreptăţii, ea se operaţionalizează sub forma egalităţii juridice. Contribuţia juridică a acestui principiu nu subminează rolul de sursă jucat de ideologie în raport cu dreptul, dar dovedeşte cu prisosinţă vocaţia ideologică a dreptului; unele producţii juridice sunt atât de convingătoare, încât transcend statutul lor de drept pozitiv subiacent ideologiei şi devin la rândul lor resurse ideologice pentru dreptul ce se inspiră din ele.

1. Principiul egalităţii în exerciţiul drepturilor fundamentale

Eliberarea statului de fundamentul său religios ancestral a cunoscut, sub aspect moral, două variante de legitimare: puterea şi dreptatea. Întocmai ca şi teocraţiile originare, regimurile absolutiste şi cele totalitare seculare, care le inspiră şi pe cele autoritare, au fost fondate pentru a servi puterea ca valoare supremă: a suveranului, a aristocraţiei, a oligarhiei, a rasei, a proletariatului, a etno‑religiei, a culturii majo­ritare. Secularismul nedemocratic se manifestă întotdeauna printr‑o luptă pentru revendicarea şi menţinerea puterii unei părţi a societăţii asupra alteia. Prin contrast, o societate democratică tinde să regleze armonios deficitul şi surplusul de putere al membrilor ei, înlocuind puterea, ca valoare supremă, cu dreptatea, aplicată prin intermediul principiului funcţional al egalităţii.

Asumarea de către statul democratic a dreptăţii, ca valoare supremă, are drept consecinţă exercitarea funcţiei de garantare a unei protecţii egale a libertăţii şi implicit a vieţii şi a conştiinţei tuturor membrilor societăţii, prin delimitarea echita­bilă a domeniilor de libertate individuală, astfel încât aceasta să poată fi exercitată în mod egal[2]. În timp ce „orice regim antidemocratic s‑a bazat pe un avans al politicii identitare”[3] practicate de majoritate în detrimentul minorităţilor, democraţia se opune oricărei tiranii a majorităţii, sens în care „presupune şi o relaţie bună între majoritate şi minorităţi”, şi „diversitate culturală”[4]. Statul democratic laic[5] nu numai că nu combate, dar respectă toate credinţele religioase şi convingerile filosofice neconfesionale, misiunea sa juridică fiind aceea de salvgardare a drepturilor fundamentale[6].

Egalitatea este principiul motor al doctrinei publice democratice, subordonat scopului garantării exercitării celui mai înalt grad posibil de libertate[7] în condiţii echitabile: „libertatea ca drept egal”[8]; „democraţia îşi poartă în primul rând numele mai cu seamă datorită egalităţii”[9]; „dragostea pentru democraţie este aceea pentru egalitate”[10]. Egalitatea se află la baza conceptului juridic de cetăţenie, care a fost construit, între altele, pentru a servi ca suport al egalităţii în faţa legii[11].

Egalitatea este nu numai un drept fundamental şi un principiu aplicabil tuturor drepturilor fundamentale, ci scopul acestora şi esenţa întregului lor conţinut normativ. Prin recunoaşterea lor juridică, statul nu dă şi nici nu restituie nimănui libertatea pe care toţi indivizii o au de la natură, ci le impune să şi‑o exercite în mod egal. Întregul drept pozitiv, prin care drepturile fundamentale sunt garantate, reglementează, în esenţă, un singur lucru: egalitatea juridică sau de şanse[12].

În spaţiul occidental, substratul cultural major al conceptului de egalitate este format de principiul creştin al egalităţii tuturor oamenilor în faţa lui Dumnezeu[13], a cărui vocaţie universală este sprijinită şi de alte religii[14]. Cum însă egalitatea de tip religios se restrânge organic, de regulă, la adepţii unei anumite religii şi la o toleranţă selectivă aplicată celorlalţi în funcţie de preceptele acelei religii, adevărata egalitate necesită o configurare laică. În plenitudinea ei, egalitatea este un produs al raţiunii orientate moral, având la bază observaţia factuală că natura umană este aceeaşi în fiecare individ[15], cu alte cuvinte, postulatul etic al demnităţii umane – valorizarea omului ca om, dincolo de identitatea sa directă şi de cele prin apartenenţă[16]. Contribuţia raţiunii la principiul egalităţii constă îndeosebi în aceea că, sub aspect social, chiar dacă oamenii sunt diferiţi, capacitatea lor de a coopera ca membri ai societăţii (inclusiv de a respecta libertatea altora) este egală[17]. Prin raţiunea orientată de egalitate, societatea tinde să corecteze raţional unele inegalităţi naturale[18], în vederea unei cooperări sociale eficiente şi echitabile.

Caracterul moral‑raţional al egalităţii nu înseamnă că inegalitatea este neapărat iraţională, întrucât raportul cantitativ dintre beneficiile dominaţiei şi cele ale respectului şi cooperării nu este întotdeauna subunitar, cel puţin pentru un individ sau o comunitate anume. Egalitatea este orientată de raţiune abia după ce a fost asumată moral (implicând şi o evaluare afectivă), astfel încât fundamentul ei constă în valoarea morală atribuită demnităţii umane, tradusă în solidaritate: „omul îl vede pe om [ca] pe fratele său de destin”[19].

Tendinţa de a corecta inegalitatea naturală dintre modul în care sunt percepute propriile interese şi cele ale altora a fost explicată prin referire la simţul moral, al „bunei‑cuviinţe şi al justiţiei”, exprimat prin „conştiinţ[ă], acel locuitor din adâncul inimii, omul lăuntric, marele judecător şi arbitru al purtării noastre”[20]. Subsecvent apropierii de valorile morale ataşate sieşi şi celorlalţi, „omul este îndrumat de Natură să corecteze, într‑o oarecare măsură, acea împărţire a lucrurilor pe care ea însăşi ar fi făcut‑o altminteri”[21]. Aşadar, dreptul „are ca ţel nu descrierea realităţii, ci îndrumarea ei pentru a intra în canoanele dreptăţii”[22]; din considerente de echitate, „cu mâinile noastre încercăm a crea în natura lucrurilor un fel de a doua natură”[23].

2. Formele egalităţii juridice

Egalitatea juridică se prezintă, alternativ, sub trei forme: egalitatea formală, dreptul la diferenţă şi măsurile afirmative. Orice diferenţă de tratament care nu se circumscrie uneia dintre aceste forme ale egalităţii juridice constituie faptă de discriminare.

A. Relaţia dintre egalitatea formală şi cea juridică

Egalitatea este, la origine, un principiu cantitativ, implicând comparaţia între mai mult şi mai puţin[24], în cadrul aceleiaşi categorii calitative. Oamenii sunt egali pentru că sunt oameni în egală măsură. Egalitatea lor evocă reciprocitatea contractului social: „nimeni nu poate obliga pe altul la ceva legal, fără ca în acelaşi timp să se supună el însuşi legii de a putea fi şi el obligat reciproc în acelaşi timp de către celălalt”[25].

În literatura de specialitate se face deosebire între egalitatea formală, caracterizată prin soluţii identice indiferent de situaţie, şi egalitatea juridică (de şanse sau „substanţială”[26]), în cadrul căreia situaţiile diferite permit sau chiar impun soluţii diferite[27] (dreptul la diferenţă). Gândind, însă, în paradigma egalităţii juridice (odată ce s‑a depăşit eroarea de a reduce egalitatea la dimensiunea ei formală), se constată că egalitatea formală este forma de bază a egalităţii juridice, deci face parte din aceasta, aşa cum raportul de unu la unu nu se opune, în sine, proporţionalităţii, ci doar descrie cea mai simplă ipostază a acesteia.

Cele două variante ale egalităţii nu corespund atât unei înţelegeri diferite a principiului egalităţii, cât nivelului de aprofundare a realităţilor sociale prin prisma valorilor democratice. Exclusivitatea egalităţii formale este construită pe structura ficţiunii unei egalităţi naturale ideale şi are rolul de a permite societăţii să evolueze, respectiv să conştientizeze nevoile diferite de protecţie. Egalitatea formală se traduce printr‑un statut juridic egal indiferent de nevoile diferite de protecţie ale destina­tarilor legii[28]. La un moment iniţial şi ideal, ea marchează încetarea privilegiilor şi un statut juridic uniform. Pe măsura conştientizării nevoilor diferite de protecţie, soluţiile juridice se diversifică, egalitatea dezvoltându‑se în forma ei juridică, iar odată cu aprofundarea realităţilor sociale, o soluţie de egalitate juridică aplicată unui tip de subiecte de drept ajunge să fie privită ca una de egalitate formală, necesitând a fi în continuare adaptată noilor categorii de nevoi identificate în cadrul grupului iniţial sau al mai multor asemenea grupuri. Egalitatea formală nu este, deci, doar starea primordială a statutului juridic egal indiferent de orice nevoi de protecţie, ci orice stare intermediară a acestuia, prin raportare la noile diferenţe conştientizate de societate în privinţa acestor nevoi.

În condiţiile unei egalităţi formale de statut juridic, nu doar conduitele ilicite, ci şi diverse „raţiuni sociale, economice sau psihologice […] sunt piedici în calea adevăratei libertăţi”[29]. Practic, prin ignorarea diferenţelor dintre oameni şi dintre situaţiile factuale şi juridice în care se găsesc la un moment dat, egalitatea formală produce rezultate arbitrare care fac imposibilă garantarea exerciţiului egal al libertăţii.

Chiar dacă, în regulă generală, „cheia către o ordine justă este libera concurenţă între indivizi egali din punct de vedere formal”[30], însuşirea şi practicarea în mod echitabil a valorilor sociale poate fi compromisă fără o anume ajustare a inegalităţii de mijloace[31]. Se consideră că „o societate bună sau sănătoasă [este] aceea care permite celor mai înalte scopuri ale individului să se releve, prin satisfacerea tuturor nevoilor sale de bază”[32].

Există două perspective din care această ajustare poate fi înţeleasă. Pe de o parte, s‑a spus că „arta socială”, având ca „ultim scop” realizarea „egalităţii de fapt”, nu ar trebui să lase „să subziste decât o inegalitate utilă interesului tuturor, pentru că ea va favoriza progresele civilizaţiei”[33]. Pe de altă parte, inegalitatea de mijloace ar trebui ajustată atât cât este posibil, fără a compromite exerciţiul egal al drepturilor tuturor. O societate democratică îşi asumă cea de‑a doua perspectivă, întrucât ceea ce trebuie justificat nu este câtă libertate „excedentară” rămâne în urma procesului de redistribuire, ci însăşi redistribuirea, ca limită a exerciţiului libertăţii[34].

Deşi egalitatea este o limită a exerciţiului libertăţii, ea are ca scop caracterul efectiv al acestuia pentru toţi membrii societăţii. Libertatea este o însuşire naturală a oricărui individ, dar exercitarea ei este, de regulă, compromisă în absenţa prin­cipiului corectiv al egalităţii. S‑a menţionat, în acest sens, că „gustul şi ideea de libertate n‑au început să apară şi să se dezvolte decât în momentul în care condiţiile au început să se egalizeze şi ca o consecinţă a acestei egalizări”[35]; „egalitatea a precedat libertatea”[36], în sensul că valorizarea socială a libertăţii nu ar fi fost posibilă fără preocuparea pentru exerciţiul ei egal, care la rândul ei nu ar fi apărut în absenţa unei preocupări etice de ajustare a inegalităţii de mijloace[37]. Astfel spus, „nu poate exista libertate acolo unde domneşte insecuritatea fizică şi economică”[38] şi „nu este suficientă proclamarea egalităţii pentru ca ea să existe”[39]. De vreme ce nu se poate susţine nici primatul ideilor, nici cel al condiţiilor materiale, trebuie recunoscută o anume interdependenţă a acestora[40] în evoluţia democratică a societăţii. Aşa fiind, „în absenţa securităţii social‑economice drepturile civile şi politice nu ar mai avea consistenţa necesară”[41]; absenţa sau ineficienţa drepturilor economice, sociale şi culturale este de natură să compromită exerciţiul celor civile şi politice[42].

Egalitatea în exerciţiul libertăţii, respectiv al drepturilor fundamentale, este un concept flexibil, care trebuie aplicat în orice moment cu realism, ţinând cont de configuraţia concretă a intereselor concurente, pentru a nu crea sau adânci inegalitatea din dorinţa insuficient fundamentată factual de a o combate. Egalitatea, ca principiu juridic, implică de multe ori realizarea unui compromis între interesele concurente şi rareori satisfacerea lor deplină[43]. Îndeosebi inegalitatea economică (sau, mai larg, de mijloace) subzistă, într‑o formă atenuată, şi în cazul unei depline egalităţi juridice (de şanse), eradicarea ei compromiţând‑o pe aceasta din urmă. Prin proiectul totalitar şi autodistructiv al unei depline egalităţi de mijloace, resursele se distribuie egal, indiferent de meritul în înfăptuirea valorilor sociale, ceea ce discreditează fundamentul axiologic al convieţuirii sociale şi erodează, în consecinţă, corpul social.

În condiţiile în care egalitatea formală (de statut juridic) ignoră situaţiile diferite în care se găsesc membrii societăţii, respectul egal al demnităţii umane presupune egalitatea juridică (de şanse sau substanţială) a acestora. Ajustarea inegalităţii de mijloace este necesară şi se justifică în măsura în care tinde la asigurarea unei egalităţi de şanse, măsurile adoptate în acest sens fiind, în principal, „în beneficiul celor mai puţin avantajaţi membri ai societăţii”[44]. Obligaţia statului de a acţiona pentru atenuarea inegalităţii de mijloace decurge din caracterul său social, declarat prin art. 1 alin. (3) din Constituţie[45].

Principiul egalităţii juridice, raportat la „idealul fiinţei umane libere, eliberate de teamă şi mizerie”[46], nu se reduce la ajustarea egalităţii economice sau la exerciţiul drepturilor economice, culturale şi sociale, ci se aplică plenar tuturor laturilor libertăţii, începând chiar cu acelea protejate prin intermediul drepturilor civile şi politice[47].

B. Dreptul la diferenţă

Egalitatea juridică nu ignoră, ci chiar se bazează pe credinţa că toţi oamenii sunt diferiţi. „Puterea noastră stă într‑adevăr în a fi uniţi în jurul dreptului nostru de a fi diferiţi unul de celălalt”[48], sens în care „este esenţial ca unor oameni diferiţi să li se permită să ducă vieţi diferite”[49]. În acest context factual, ştiinţa juridică a formulat principiul că egalitatea nu presupune uniformitate, ci garantarea unor şanse egale, inclusiv prin recunoaşterea dreptului la diferenţă[50]. Desemnat şi prin termenul de egalitate „relativă”, el presupune adaptarea unei pluralităţi de soluţii aplicabile unei multitudini de situaţii practice[51]. În virtutea dreptului fundamental la diferenţă[52], legiuitorul este obligat să aplice soluţii diferite unor situaţii diferite[53]; aceste soluţii pot fi diferite în privinţa naturii sau doar în privinţa măsurii lor, implicând în ambele cazuri o proporţionalitate între nevoile şi resursele de protecţie juridică[54], respectiv „între realitatea socială reglementată şi regimul juridic aplicat”[55].

Fundamentul etic al dreptului la diferenţă este dreptatea, care se opune discre­panţei de putere dintre majoritate şi minorităţi, dintre indivizi, dintre comunităţi, precum şi dintre individ şi comunitate. Întrucât dreptul este rezultatul voinţei majorităţii, aplicarea unui tratament egal presupune instituirea unor soluţii adaptate în beneficiul minorităţilor, respectiv indivizilor şi comunităţilor, asupra cărora majoritatea a pus sau ar urma să pună, prin intermediul dreptului pozitiv uniform, o sarcină disproporţionată[56].

Dreptul la diferenţă, conceput ca aspect al egalităţii, presupune tratarea în mod egal a majorităţii şi a minorităţilor, astfel încât, sub aspectul calitativ, al protecţiei juridice a drepturilor fundamentale, nu mai există decât minorităţi[57]. Egalitatea juridică astfel rezultată constituie expresia pluralismului, ca fenomen de valorizare a diversităţii, dar se poate afla în tensiune cu principiile unificatoare ale statului naţional şi mai ales cu cele ale modelului democratic la adăpostul căruia s‑au afirmat[58]. Este rolul doctrinei publice democratice, prin principiile proporţionalităţii şi subsidiarităţii, să permită maxima afirmare a diversităţii, care ţine de „libera dezvoltare a personalităţii umane”, prevăzută la art. 1 alin. (3) din Constituţie, fără a compromite funcţionalitatea valorilor democratice însele. La nivelul secularismului democratic, acest lucru presupune continua regăsire de către stat a punctului de echilibru între ideologiile complete concurente[59], în raport cu dinamica în timp a influenţei sociale a acestora. Aceasta depinde atât de dinamica diversităţii (a pluralismului factual), cât şi de cea a pluralismului ideologic (a valorizării sociale a acelei diversităţi), precum şi mai ales de dimensiunea decalajului dintre ele.

C. Măsurile afirmative

Atunci când între cei îndreptăţiţi la protecţie juridică egală există diferenţe relevante în privinţa şanselor de a exercita un drept, statul poate aplica un tratament diferit pentru a le garanta tuturor, în timp ce aceia ale căror şanse depind de un tratament diferit au chiar dreptul de a‑l pretinde[60].

Există un spaţiu liber între diferenţa de tratament justificată obiectiv şi rezonabil, care nu constituie discriminare, şi dreptul la diferenţă, a cărui încălcare constituie discriminare. Pe de o parte, „egalitatea nu înseamnă uniformitate, fiind posibilă stabilirea unui tratament juridic diferit pentru situaţii diferite, când aceasta se justifică în mod raţional şi obiectiv”[61]. Pe de altă parte, deşi există un drept la diferenţă, el nu există chiar în toate cazurile în care diferenţa de tratament este „posibilă”, întrucât este justificată obiectiv şi raţional. Există situaţii în care opţiunea statului nu constituie discriminare indiferent dacă instituie sau nu un tratament diferenţiat. Între diferenţa de tratament posibilă şi dreptul la diferenţă există o „zonă liberă”, acoperită formal prin evocarea marjei de apreciere a statului, care poate, deşi nu este obligat, să prevadă sau să permită o anumită diferenţă de tratament juridic (o măsură afirmativă) prin care, tinzând să atenueze inegalitatea preexistentă de mijloace, să asigure o cât mai veritabilă egalitate juridică. De exemplu, fără această „zonă liberă” a marjei de apreciere a statului în materie de măsuri afirmative, nu s‑ar putea explica un sistem de soluţii juridice în care acordarea unor facilităţi fiscale în favoarea organizaţiilor religioase nu constituie discriminare în raport cu alte persoane juridice, reţinând în acest sens statutul lor juridic diferit, dar şi neacordarea aceloraşi facilităţi fiscale şi chiar abrogarea celor acordate anterior nu constituie discriminare faţă de foştii beneficiari. Dacă o soluţie sau alta pare să poată fi explicată câtă vreme este stabilă şi cea contrară nu este avută în vedere, legitimitatea răzgândirii legiuitorului în sensul adoptării soluţiei contrare este imposibil de explicat juridic doar pe baza raportului dintre egalitatea formală şi dreptul la diferenţă, alcătuind un spaţiu intermediar, circumscris tot egalităţii juridice, însă deschis negocierii politice neîngrădite juridic.

În dreptul francez se consideră că legiuitorul nu este obligat să creeze „discriminări pozitive” (oximoron care se exprimă corect din punct de vedere juridic prin expresia „măsuri afirmative”), ci are în acest sens doar o simplă facultate[62]. Aşadar, în timp ce egalitatea juridică implică garantarea, după caz, a egalităţii formale sau a dreptului la diferenţă, materializarea ei sub forma măsurilor afirmative este doar permisă[63].

Aşadar, egalitatea juridică comportă două ipostaze care ajustează soluţia egalităţii formale: dreptul la diferenţă, care impune un tratament diferenţiat, adaptat diferenţei (inclusiv de mijloace), şi măsurile afirmative, prin care legiuitorul doar poate, în virtutea marjei sale de apreciere, să impună un tratament diferenţiat, prin care să ajusteze inegalitatea de mijloace. Linia de demarcaţie dintre cele două ipostaze ale egalităţii juridice depinde de modul în care sunt înţelese şi valorizate diverse aspecte ale vieţii sociale, astfel încât ea fluctuează împreună cu transfor­mările realităţii sociale şi cu evaluarea morală a acesteia, criteriu care este, într‑o anumită măsură, negociabil politic.

Ecuaţia mai sus descrisă trebuie înţeleasă în acord cu măsura în care unele drepturi constituie aspecte particulare ale altor drepturi, astfel încât îndreptăţesc pe titularii lor la o protecţie superioară celei asigurate prin intermediul drepturilor „de bază”. Întrucât libertatea conştiinţei constituie un aspect particular al mai multor drepturi fundamentale, ea conferă titularilor ei, în virtutea dreptului la diferenţă, o protecţie sporită faţă de cea asigurată prin acele drepturi, materializată prin obiecţia de conştiinţă faţă de aplicarea unor prevederi legale cu caracter general. Trebuie, în acest context, să se evite confuzia între dreptul la diferenţă, care intră în conţinutul drepturilor fundamentale, şi măsurile afirmative, care excedează conţinutul acestor drepturi. Libertatea conştiinţei este o variantă calificată a altor drepturi fundamentale (precum libertatea de exprimare, dreptul de asociere, libertatea de circulaţie, libertatea întrunirilor etc.), instituită în virtutea dreptului la diferenţă în privinţa manifestărilor convingerilor protejate prin aceasta, dar este ea însăşi un drept fundamental, iar nu o măsură afirmativă. În consecinţă, legiuitorul nu ar putea suprima obiecţia de conştiinţă, întrucât constituie o expresie a dreptului la diferenţă, dar se poate prevala de marja sa de apreciere în ceea ce priveşte eventuala limitare a exerciţiului acestui drept, în măsura necesităţii de a îndeplini un scop legitim într‑o societate democratică.

În acest context, trebuie lămurită distincţia dintre privilegiu şi dreptul la diferenţă. Printr‑un privilegiu, se instituie o formă de inegalitate pe baza unui criteriu arbitrar, în funcţie de care un subiect de drept exercită mai multă libertate decât ceilalţi, care implicit exercită mai puţină decât ar fi fost echitabil. Dreptul la diferenţă este o soluţie juridică necesară pentru a permite tuturor să exercite acelaşi grad de libertate[64], chiar dacă sunt diferiţi şi chiar dacă aceasta presupune din partea societăţii un efort mai mare decât ar fi fost necesar dacă diferenţa ar fi fost ignorată.