Egalitatea de tratament în materia dreptului unional al muncii și securității sociale

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Apariția fenomenelor de globalizare și chiar europenizare a dus în ultimii zeci de ani la o mobilizare remarcabilă a lucrătorilor, care, devenind lucrători migranți, au renunțat la locurile natale și au migrat în afara granițelor în vederea ocupării unui loc de muncă. În contextul în care numărul lucrătorilor migranți este într-o continuă creștere, se impune statelor membre ale Uniunii Europene să întreprindă toate măsurile necesare în vederea garantării și asigurării egalității de tratament în domeniul relațiilor de muncă și al securității sociale.

Într-o viziune largă, instituțiile de securitate socială și chiar cele de protecție socială ar trebui să constituie, fără dubiu, o concretizare a ideii de „justiție socială”. În societatea globalizată și integrată de astăzi, cunoașterea permanentă a mediului de securitate și anticiparea evoluțiilor negative sunt de o importanță deosebită pentru securitatea statului. Actele de discriminare care nu sunt sancționate pot duce la o perturbare uneori cu adevărat gravă a echilibrului social, amenințând și distrugând coeziunea socială și reprezentând un factor de risc pentru securitatea națională. În țările dezvoltate, cu minorități naționale puternice și cu o migrație puternică dinspre lumea a treia, formele de discriminare directă și indirectă se manifestă cu o intensitate tot mai mare, în special în domeniile educației, muncii, sănătății, religiei, persoanelor cu dizabilități și al genului. În doctrină s-a afirmat că „toate acestea se manifestă inițial la nivelul unui individ, apoi se amplifică la nivelul întregii comunități și creează, astfel, o stare de nemulțumire generală care se transformă inevitabil în revolte și mișcări de rebeliune civică ce generează apariția grupurilor cu un puternic sentiment de frustrare și care aderă la unele grupări teroriste sau organizații extremiste naționale sau transnaționale ce pot fi utilizate pentru organizarea de atacuri teroriste care afectează securitatea națională^[1]”. „Acest puternic sentiment de frustrare și neîmplinire aparține în majoritate tinerilor care provin din grupuri emigranți care s-au născut pe teritoriul unor state foarte slab dezvoltate. Deși aceștia sunt cetățeni cu efecte depline ai statelor membre respective, păstrarea tendinței de discriminare, în general indirectă, i-a făcut pe aceștia să se simtă excluși din comunitate, ei ajungând chiar să nu se mai identifice cu valorile majorității populației^[2]”.

Se poate considera, astfel, că respectarea strictă a legilor internaționale, europene și naționale privind discriminarea, prevenirea și aplicarea reglementărilor anti – discriminare, precum și implicarea statului democratic în apărarea drepturilor și libertăților cetățenilor și respectarea principiului egalității de tratament reprezintă o soluție eficace pentru menținerea stabilității sociale, a păcii, precum și a securității naționale și euro-atlantice.

Așa cum s-a afirmat în doctrină^[3], „principiul egalității de tratament a reprezentat o constantă în reglementările elaborate la nivelul Uniunii Europene.”

Astfel, în cele urmează, va fi realizată o prezentare a modului în care egalitatea de tratament a fost abordată în importante acte normative adoptate la nivel unional, precum Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene, Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, dar și Directivele în materia nediscriminării.

§1.Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene – ocrotirea principiului nediscriminării și al egalității de tratament

Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene este unul dintre cele două tratate care constituie baza constituțională a Uniunii Europene, alături de Tratatul privind Uniunea Europeană, denumit și Tratatul de la Maastricht. Tratatul a apărut inițial sub denumirea de Tratatul de la Roma (în întregime Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene) și a dus, mai apoi, la crearea Comunității Economice Europene, una dintre cele mai cunoscute comunități dintre Comunitățile Europene. Acesta a fost semnat la data de 25 martie 1957 de: Belgia, Franța, Italia, Luxemburg, Olanda și Germania de Vest și a intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 1958, rămânând unul dintre cele mai importante tratate ale Uniunii Europene moderne. Versiunea consolidată a Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene conține numeroase prevederi care ocrotesc egalitatea de tratament și interzic discriminarea, ca efect al cetățeniei europene. Astfel, se poate menționa că tratatul conține reguli privind nediscriminarea legate de punerea în aplicare a măsurilor specifice în domeniile de competență, cu o procedură legislativă specială pentru Consiliu, cu participarea și avizul Parlamentului European. În legătură cu criteriile de discriminare actul normativ, în scopul combaterii inegalităților de tratament, conține referințe la sex, vârstă sau orientare sexuală, rasă sau origine etnică, handicap, credință sau religie. Astfel, de exemplu, art. 18 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene prevede că „în domeniul de aplicare a tratatelor și fără a aduce atingere dispozițiilor speciale pe care le prevede, se interzice orice discriminare exercitată pe motiv de cetățenie sau naționalitate^[4]”.

De asemenea, art. 8 prevede că „Uniunea urmărește să elimine inegalitățile și să promoveze egalitatea între bărbați și femei”^[5], iar art. 10 prevede că „în definirea și punerea în aplicare a politicilor și acțiunilor sale, Uniunea caută să combată orice discriminare pe motive de sex, rasă sau origine etnică, religie sau convingeri, handicap, vârstă sau orientare sexuală”^[6].

Nu în ultimul rând, art. 157 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene instituie principiul egalității de remunerare între lucrătorii de sex masculin și cei de sex feminin pentru muncă egală sau de valoare egală. „Prin remunerație se înțelege salariul sau suma obișnuită de bază sau minimă, precum și toate celelalte drepturi plătite, direct sau indirect, în numerar sau în natură, de către angajator lucrătorului pentru munca prestată de acesta. Egalitatea de remunerare, fără discriminare pe motiv de sex, presupune ca remunerația acordată pentru aceeași muncă plătită la normă să fie stabilită pe baza aceleiași unități de măsură și ca remunerația acordată pentru aceeași muncă plătită cu ora să fie aceeași pentru locuri de muncă echivalente^[7]”.

§2. Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene

Tratatele de obârșie ale Comunităților Europene nu făceau vorbire despre un aspect extrem de important pentru bunăstarea unei societăți europene, așa cum se dorea la acea vreme, și anume drepturile și libertățile fundamentale ale omului și modul în care acestea trebuie ocrotite. Se credea pe atunci că înființarea în Europa a unei zone care să permită comerțul neîngrădit nu ar fi comportat nicio influență negativă asupra drepturilor omului, însă, de-a lungul timpului, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a fost sesizată cu numeroase plângeri privind încălcarea drepturilor cetățenilor din pricina dreptului unional. Astfel, prin jurisprudența sa în materie, Curtea a elaborat o serie de principii generale care sunt apte să dea naștere unor măsuri de protecție a acestor drepturi și libertăți fundamentale. În acest context, încercând și o apropiere a cetățenilor față de Uniunea Europeană, aceasta din urmă, împreună cu statele membre, au promulgat Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene în anul 2000. Prevederile acesteia cuprind o serie de drepturi ale omului la baza cărora au stat constituțiile statelor membre, prevederile CEDO, și numeroase tratate universale de drepturi ale omului.

Inițial, Carta a reprezentat o declarație de principii, dobândind forță juridică obligatorie atunci când a intrat în vigoare Tratatul de la Lisabona^[8].

În conformitate cu prevederile Cartei, Uniunea Europeană trebuie să acționeze și să legifereze respectând cu strictețe dispozițiile acesteia, iar instanțele Uniunii Europene sunt învestite să vegheze la încălcarea acestor dispoziții de către statele membre. Se poate afirma fără dubiu faptul că acest act normativ cuprinde idealurile care stau la baza Uniunii Europene și anume valorile universale ale demnității, libertății, egalității și solidarității umane, care au creat un spațiu de libertate, securitate și justiție pentru oameni, bazat pe principiile democrației și statul de drept.

Trebuie subliniat că, în ciuda faptului că acest act normativ obligă Uniunea Europeană ca, prin măsurile adoptate, să se abțină de la orice atingere a drepturilor și libertăților omului, Carta se aplică statelor membre numai în acele situații în care acestea aplică dreptul Uniunii Europene, deoarece Uniunea Europeană nu dispune de structuri administrative în fiecare stat membru capabile a aplica dreptul acesteia. Dispozițiile legale unionale sunt puse în aplicare chiar de structurile administrative ale statelor membre, astfel că prevederile Cartei nu produc efecte în acele domenii în care Uniunii nu i-au fost delegate competențe de către statele membre.

Referitor la principiul nediscriminării și al egalității de tratament, Carta apare ca un garant al acestuia și interzice „discriminarea de orice fel, bazată pe motive precum sexul, rasa, culoarea, originea etnică sau socială, caracteristicile genetice, limba, religia sau convingerile, opiniile politice sau de orice altă natură, apartenența la o minoritate națională, averea, nașterea, un handicap, vârsta sau orientarea sexuală. În domeniul de aplicare a tratatelor și fără a aduce atingere dispozițiilor speciale ale acestora, se interzice orice discriminare pe motiv de cetățenie”^[9].

Totodată, este consacrat principiul egalității de tratament între bărbați și femei, prevăzându-se că „egalitatea între femei și bărbați trebuie asigurată în toate domeniile, inclusiv în ceea ce privește încadrarea în muncă, munca și remunerarea și că principiul egalității nu exclude menținerea sau adoptarea de măsuri care să prevadă avantaje specifice în favoarea sexului sub-reprezentat^[10]”.

§3. Directive în materia egalității de tratament și a nediscriminării

 Comunitățile Europene și-au propus ca țel principal dezvoltarea economică prin instituirea unor măsuri de liberă circulație a bunurilor, capitalului, serviciilor și persoanelor, iar, pentru a garanta condiții de concurență nediscriminatorii între statele membre, s-a inserat în Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene o prevedere care interzicea discriminarea pe criterii de sex în privința accesului la un loc de muncă. Prin aceste măsuri s-a încercat, inter alia, evitarea situației în care unele state ar fi putut dobândi un avantaj asupra altora prin aceea că ar garanta salarii mai ridicate sau condiții de muncă mai avantajoase pentru unele categorii de lucrători. În jurul anilor 1990, numeroase mișcări de lobby au fost întreprinse în vederea extinderii interdicției de discriminare și în privința altor criterii precum: vârsta, rasa sau originea etnică, credința religioasă, handicapul sau orientarea sexuală. Sub aceste presiuni a avut loc editarea Tratatului de Instituire a Comunității Europene, ocazie cu care i s-a atribuit Comunității competența de legiferare și în domeniile antemenționate.

În cele ce urmează, se va face referire la cele mai importante directive care reglementează egalitatea de tratament în domeniul ocupării forței de muncă și în domeniul securității sociale.

Prima dintre acestea, Directiva 2000/78 de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă interzice discriminarea pe criterii precum: handicapul, orientarea sexuală, vârsta, credința religioasă în domeniul ocupării forței de muncă și al muncii. Aceasta definește criteriile de discriminare, precum și noțiunile de „discriminare directă” și „discriminare indirectă”. Astfel, „discriminarea directă intervine atunci când o persoană este tratată într-o manieră mai puțin favorabilă decât este, a fost sau va fi tratată într-o situație asemănătoare o altă persoană, pe baza unuia dintre criteriile menționate, pe când discriminarea indirectă se produce atunci când o dispoziție, un criteriu sau o practică aparent neutră poate avea drept consecință un dezavantaj special pentru persoane de o anumită religie sau convingeri, cu un anumit handicap, de o anumită vârstă sau de o anumită orientare sexuală, în raport cu altă persoană^[11]”.

Este de menționat că în conformitate cu dispozițiile art. 1 alin. (3) din Directivă și hărțuirea reprezintă o formă de discriminare, atunci când se manifestă ca „un comportament indezirabil pe motive legate de apartenență religioasă sau convingeri, handicap, vârstă sau orientare sexuală, care are ca obiectiv sau ca efect lezarea demnității unei persoane și crearea unui mediu de intimidare, ostil, degradant, umilitor sau ofensiv”^[12].

Directiva sus-menționată are un câmp larg de aplicare, cuprinzând următoarele domenii^[13]: „condițiile de acces la angajare, la activități neretribuite sau la muncă, inclusiv criteriile de selecție și condițiile de recrutare, oricare ar fi domeniul de activitate și la toate nivelurile ierarhiei profesionale, inclusiv în materie de promovare; accesul la toate tipurile și la toate nivelurile de orientare și de formare profesională, de perfecționare și schimbare a orientării profesionale, inclusiv acumularea unei experiențe practice; condițiile de angajare și muncă, inclusiv condițiile de concediere și salarizare; afilierea la și angajarea într-o organizație a lucrătorilor sau patronatului, sau orice organizație ai cărei membri exercită o anumită profesie, inclusiv avantajele obținute de acest tip de organizație”.

În ceea ce privește cerințele profesionale, Directiva prevede că există posibilitatea stabilirii unui tratament diferențiat bazat pe o anumită caracteristică aflată în legătură cu unul din criteriile de discriminare precizate anterior, sub condiția ca această caracteristică să constituie „o cerință profesională esențială și determinantă în vederea exercitării unei anumite activități profesionale”^[14].

De asemenea, Directiva conține referiri speciale cu privire la amenajările corespunzătoare persoanelor cu handicap și prevederi referitoare la posibilitatea justificării unui tratament diferențiat pe criteriul vârstei. În acest context, această Directivă^[15] stabilește că „angajatorii trebuie să ia măsurile corespunzătoare pentru a permite și facilita accesul persoanelor cu handicap la un loc de muncă, la promovare, precum și formare profesională, sub condiția ca aceste măsuri să nu antreneze o sarcină disproporționată pentru angajator”.

Trebuie subliniat faptul că Directiva acordă statelor – părți posibilitatea de a considera că „un tratament diferențiat pe criterii de vârstă nu este discriminatoriu în ipoteza în care acesta este justificat în mod obiectiv și rezonabil de scopuri legitime, ce se pot referi, printre altele, la elaborarea politicilor de ocupare a forței de muncă sau de formare profesională^[16]”. Tratamentul diferențiat poate avea ca obiectiv, de pildă, stabilirea unor condiții minime sau maxime de vârstă, de vechime în muncă sau de experiență profesională acumulată pentru a accede la locul de muncă dorit sau pentru a obține anumite avantaje profesionale. De asemenea, este permisă fixarea unei limite maxime de vârstă pentru angajare, care are la bază instruirea necesară pentru postul ce se dorește a fi ocupat, ori instituirea unei perioade de angajare rezonabile înaintea împlinirii vârstei de pensionare.

În continuare, Directiva 2000/43/CE a Consiliului din 29 iunie 2000 de punere în aplicare a principiului egalității de tratament între persoane, fără deosebire de rasă sau origine etnică interzice discriminarea pe motive precum rasa sau originea etnică în domeniul ocupării forței de muncă, dar și al accesului la sistemul de asistență și asigurări sociale, precum și al accesului la bunuri, respectiv la servicii. Această directivă conține prevederi asemănătoare celor din Directiva 2000/78 de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă, extinzând, însă, aria criteriilor de discriminare directă și indirectă. Adoptarea acestei Directive a însemnat o extindere remarcabilă a sferei dreptului la egalitate de tratament la nivelul Uniunii și, astfel, le-a fost recunoscut persoanelor accesul neîngrădit pe piața muncii, în domenii precum accesul la o locuință, sănătatea, sau învățământul.

Potrivit doctrinei^[17] în materie, directivele ante menționate „nu se referă la diferența de tratament bazată pe cetățenie și nu aduc atingere dispozițiilor și condițiilor privind intrarea și rezidența cetățenilor din țări terțe și a persoanelor apatride pe teritoriul statelor membre și orice tratament care izvorăște din statutul legal al cetățenilor din țări terțe și al persoanelor apatride.”