Efectul negativ și pozitiv al autorității de lucru judecat. Invocarea unor motive neîntemeiate (NCPC, NCC, VCC, Constituţia României, L. nr. 10/2001)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SC I) nr. 4100/2018

NCPC: art. 330 alin. (4), art. 431 alin. (2), art. 488 pct. 6, art. 496 alin. (1); L. nr. 10/2001: art. 1 alin. (2); art. 46, VCC: art. 480; NCC: art. 555; Constituția României: art. 16, 20 alin. (2)

Prevalându-se de motivul de nelegalitate înscris în art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurenții reproșează instanței de apel nemotivarea hotărârii prin raportare la motivul de apel vizând pronunțarea tribunalului asupra excepției puterii de lucru judecat a Sentinței civile nr. 661/2012, în Dosarul nr. x/2011, neinvocată în prezentul litigiu. De asemenea, decizia atacată este nelegală și pentru că nu conține argumentele ce au condus la aplicarea dispozițiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., considerându-se, astfel, că excepția este întemeiată.

În strânsă legătură cu aceste critici, recurenții au susținut și încălcarea de către curtea de apel a prevederilor art. 431 alin. (2) și art. 330 alin. (4) C. proc. civ., precum și ale art. 46 din Legea nr. 10/2001, art. 480 și urm., art. 1890 C. civ. de la 1864, art. 555 Noul C. civ., art. 16 și 20 alin. (2) din Constituția României și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 6 din Convenție, aspectele redate putând fi circumscrise ipotezei descrise de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Înainte de a proceda la analiza criticilor evocate, care vor fi examinate împreună, Înalta Curte amintește că, în legea procesual civilă, autoritatea de lucru judecat cunoaște două aspecte. Pe de o parte, există efectul negativ al autorității de lucru judecat, reglementat de art. 431 alin. (1) C. proc. civ., care presupune tripla identitate de părți, obiect și cauză și care instituie un fine de neprimire, orice astfel de acțiune fiind respinsă fără a fi cercetată în fond. Aceasta, întrucât nu poate avea loc o nouă judecată între aceleași părți, cu același obiect și aceeași cauză.

Pe de altă parte, există și efectul pozitiv al lucrului judecat, instituit prin dispozițiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ., potrivit căruia oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă. După cum reiese din aceste prevederi legale, nu este necesar să existe tripla identitate de părți, obiect și cauză, ci este suficient ca în judecata ulterioară să fie adusă în discuție o problemă litigioasă care să aibă legătură cu ceea ce s-a soluționat anterior, așa încât aceasta să nu poată fi contrazisă, indiferent de calitatea soluției anterioare (dacă este sau nu corectă).

În speța de față, instanța constată că efectul pozitiv al lucrului judecat, reprezentat prin hotărârile judecătorești pronunțate în Dosarul nr. x/2011, cu referire la Decizia nr. 2435/22.04.2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, a fost semnalat de pârâtul Municipiul Arad prin Primar, în cadrul întâmpinării depuse în fața primei instanțe de fond. Această parte era îndrituită să invoce excepția, chiar dacă nu a fost parte în dosarul care s-a judecat, în virtutea celor stipulate în art. 431 alin. (2) C. proc. civ. „Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă”.

Contrar susținerilor recurenților, atât tribunalul, cât și curtea de apel au soluționat cauza din perspectiva efectelor puterii de lucru judecat, tranșate jurisdicțional în Dosarul nr. x/2011, prin Sentința civilă nr. 661/14.03.2102 a Tribunalului Arad, rămasă irevocabilă ca urmare a respingerii apelului și recursului, prin Hotărârile nr. 159/2012 și nr. 2435/2013, reținând că cele în mod definitiv dezlegate în acea pricină nu mai pot fi repuse în discuție în prezentul dosar, ci se impun a fi luate în considerare ca atare.

Sub acest aspect, Înalta Curte reține că, în exercitarea controlului judiciar asupra sentinței fondului, instanța de apel a răspuns corect și cuprinzător motivului de apel prin care s-a pretins greșita aplicare a temeiului juridic care fundamentează lucrul judecat, art. 431 alin. (2) C. proc. civ., sens în care a analizat situația din cele două pricini prin prisma obiectului acțiunii și a apreciat că, în prezentul litigiu, reclamanții nu pot beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de legea specială în condițiile dreptului comun – pe calea acțiunii în revendicare, câtă vreme ei nu au urmat procedura reglementată de legea specială, Legea nr. 10/2001 în termenele și condițiile impuse de aceasta. Totodată, este lipsit de relevanță faptul că aceștia au solicitat prin cea de-a doua judecată o altă formă de reparație ca urmare a constatării nevalabilității titlului Statului asupra apartamentelor înstrăinate, anume restituirea prin compensare cu alte imobile sau acțiuni deținute de pârâtul Municipiul Arad prin Primar, până la concurența sumei de 456.180 euro, întrucât în considerarea Deciziilor nr. 33/2008 și 27/2011 date de instanța supremă, acțiunile pornite în materia preluării de imobile în mod abuziv de către Statul Român se soluționează numai pe baza procedurilor instituite de legea specială, Legea nr. 10/2001, cu referire la Legea nr. 247/2005, fiind excluse de la calea dreptului comun.

O altă critică pe care recurenții o supun cenzurii instanței de recurs se referă la puterea de lucru judecat a hotărârilor constând în: Sentința civilă nr. 854/14.12.2010 a Tribunalului Arad, în Dosarul nr. x/2010, Decizia civilă nr. 292/11.12.2008 și nr. 221/21.10.2009, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara. Părțile sunt nemulțumite, deoarece instanța de apel nu a argumentat în ce mod au fost valorificate aceste hotărâri, în condițiile în care s-a invocat, ca motiv de apel, omisiunea tribunalului de a se pronunța pe această excepție. De asemenea, din considerentele deciziei atacate, nu rezultă că s-ar fi săvârșit o judecată de valoare asupra înscrisurilor.

Motivul invocat este neîntemeiat.

Instanța constată, din parcurgerea considerentelor deciziei atacate, că s-a răspuns acestui motiv de apel, Curtea suplinind motivarea tribunalului prin aceea că a reținut ceea ce s-a statuat prin respectivele hotărâri.

Potrivit Sentinței nr. 854/14.12.2010 a Tribunalului Arad, rămasă definitivă și irevocabilă prin neexercitarea căilor de atac, s-a constatat că prin Decizia nr. 292/11.12.2008 a Curții de Apel Timișoara s-a luat act de renunțarea reclamanților A. și B. la judecarea capătului de cerere vizând obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata de despăgubiri pentru apartamentele înstrăinate chiriașilor.

Raportat la statuările sentinței antemenționate, dată în rejudecare, nu a rezultat că, pe parcursul litigiului, finalizat cu această hotărâre, s-a tranșat chestiunea admisibilității acțiunii în despăgubiri inițiată de reclamanți în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, vizând apartamentele înstrăinate, pentru a se pune problema puterii de lucru judecat a vreuneia din hotărârile pronunțate din acel proces.

Chestiunea referitoare la admisibilitatea acțiunii a fost dezlegată doar cu privire la următoarele aspecte: constatarea preluării imobilului fără titlu, constatarea calității reclamanților de moștenitori în cotă de 1/2 ai foștilor proprietari, rectificarea de carte funciară, în sensul radierii dreptului de proprietate al statului pentru apartamentele din imobilul în litigiu.

Înalta Curte reține că litigiul de care se prevalează recurenții și care vizează și cererea de obligare a Statului Român la plata despăgubirilor, a fost pornit la Judecătoria Arad, ulterior fiind declinat în favoarea Tribunalului Arad. Această din urmă instanță, prin Sentința nr. 580/25.06.2008 a respins acțiunea reclamanților, inclusiv sub aspectul despăgubirilor, cu motivarea că părțile trebuiau să uzeze de procedura stabilită de Legea nr. 10/2001. Urmare a soluționării apelului exercitat de reclamanți, prin Decizia nr. 292/11.12.2008, s-a luat act de renunțarea acestora la judecata cererii în despăgubiri împotriva Statului pentru apartamentele vândute chiriașilor și s-a desființat, în rest, hotărârea primei instanțe, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, la tribunal, statuându-se în sensul admisibilității acțiunii. Rezultă, așadar, că prin decizia evocată nu s-a antamat problema admisibilității acțiunii decât cu privire la cererile la care nu s-a renunțat, nefiind în discuție cererea de despăgubiri.

În rejudecare, la prima instanță, în cel de-al doilea ciclu procesual, a fost pronunțată Sentința nr. 255/13.05.2009, prin care s-a admis, în parte, acțiunea precizată, în sensul constatării calității reclamanților de moștenitori ai foștilor proprietari și respingerii capetelor de cerere privind constatarea preluării fără titlu a imobilului, restituirea unora dintre apartamente și rectificarea de carte funciară. În motivare s-a reținut că reclamanții nu au deschisă acțiunea în revendicare de drept comun, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Sentința nr. 255/2009 a fost desființată prin Decizia civilă nr. 221/21.10.2009 a Curții de Apel Timișoara, prin admiterea căii de atac a apelului formulată de reclamanți, cauza fiind trimisă spre rejudecare la Tribunalul Arad, având în vedere încălcarea dispozițiilor instanței de control judiciar, care a reținut admisibilitatea acțiunii.

Chestiunea admisibilității acțiunii în al doilea ciclu procesual a privit cererile cu care prima instanță a rămas învestită, în urma renunțării la judecata cererii de despăgubire.

După trimiterea spre rejudecare, dosarul a mai avut două cicluri procesuale, însă nu s-a mai pus în discuție inadmisibilitatea.

Față de cele reținute, nu rezultă că prin hotărârile pronunțate în litigiul evocat, a fost antamată problema admisibilității cererii în despăgubiri, ce a vizat acel proces, dar cu privire la care reclamanții au renunțat, formând, ulterior, obiect al dosarului nr. x/2011

Prin urmare, nu poate opera puterea de lucru judecat a acestor hotărâri, în aplicarea dispozițiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., criticile în legătură cu acest aspect neputând fi primite.

Pe de altă parte, admisibilitatea acțiunii prin prisma constatării nevalabilității titlului statului, a calității de moștenitor de pe urma foștilor proprietari în favoarea reclamanților, rectificării de carte funciară, nu produce efecte asupra admisibilității acțiunii de față, având ca obiect restituire bunuri prin compensare, verificările privind admisibilitatea fiind diferite raportat la fiecare dintre acțiunile din cele două dosare.

Mai mult, împrejurarea că prin Sentința civilă nr. 854/14.12.2010 a Tribunalului Arad, s-a constatat preluarea fără titlu valabil de către Statul Român a imobilului, nu îndreptățește pe reclamanți la obținerea măsurilor reparatorii, în modalitatea solicitată în litigiul pendinte. Pentru a beneficia de reparația pretinsă, aceasta trebuie să fie permisă de lege în forma solicitată, prin urmare, în mod corect, s-a dat eficiență Deciziei nr. 27/2011, pronunțată în recurs în interesul legii, care a stabilit:, Acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 13 din această convenție, sunt inadmisibile.

Nu pot fi validate susținerile recurenților, în sensul că decizia menționată nu își găsește incidență, întrucât face referire exclusiv la acțiunile în despăgubiri pentru imobilul preluat de stat în mod abuziv, și nu la alte măsuri reparatorii instituite de legea specială, cum este cea care se solicită în prezenta cauză. Or, în această materie, prin Legea nr. 247/2005 au fost aduse o serie de modificări de substanță Legii nr. 10/2001, în special în ceea ce privește natura măsurilor reparatorii ce se cuvin persoanei îndreptățite și procedura de stabilire și acordare a acestora. Astfel, potrivit art. I pct. 1 referitor la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, „măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit acestei legi cu soluționarea notificării (…)”.

Înalta Curte constată că sunt nefondate și criticile privind greșita reținere de către curtea de apel a inexistenței unui bun, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în condițiile în care dreptul de proprietate asupra imobilului le-a fost recunoscut prin hotărârile judecătorești irevocabile, opuse în prezentul litigiu.

Recurenții nu dețin „un bun” în patrimoniul lor, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în ceea ce privește măsurile de reparație pretinse în acest litigiu, neputându-se prevala de protecția conferită de Convenție, în scopul admiterii acțiunii. Nu poate fi vorba nici de un bun actual, respectiv dreptul la despăgubiri sau o altă formă de reparație, în condițiile în care aceștia nu au obținut o hotărâre judecătorească definitivă care să le recunoască acest drept, hotărârea pilot din 12.10.2010 pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Maria Atanasiu contra României fiind relevantă în acest sens. Nu au nici speranță legitimă la despăgubiri, care s-ar justifica doar în cazul în care legea națională aplicabilă unită cu o jurisprudență constantă în acest sens le-ar recunoaște dreptul la despăgubiri pentru imobilul preluat de stat. Or, așa cum a reținut și curtea de apel, și față de dezlegările date prin Decizia nr. 2435/2013, dreptul la măsuri reparatorii pentru imobilele preluate în mod abuziv de stat este institut de Legea nr. 10/2001 ce conține reglementări speciale în materie, neputând fi solicitate despăgubiri bănești sau alte măsuri reparatorii în condițiile dreptului comun, în raport de Decizia nr. 27/2011.

Având în vedere cele expuse, nu i se poate imputa instanței de apel o nemotivare a soluției și o aplicare greșită a prevederilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., incidente în cauză, prin prisma tuturor hotărârilor judecătorești evocate de recurenți în susținerea pretențiilor afirmate, decizia pronunțată respectând, din această perspectivă, și exigențele prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. privitoare la motivare. De asemenea, considerentele privitoare la felul în care se impun efectele autorității de lucru judecat al hotărârilor pronunțate în Dosarul nr. x/2011 sunt de natură să justifice caracterul legal al soluției atacate, fundamentată pe modalitatea de dezlegare a dreptului la măsuri reparatorii al reclamanților în acea cauză.

În consecință, constatând că nu sunt întrunite motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., invocate de recurenți, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul acestora, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

Sursa informației: www.scj.ro.