Drepturile omului sau drepturile oamenilor? Reflecţii asupra vaccinării obligatorii din perspectiva CEDO

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

„Vaccinarea este sacramentul medical corespunzător botezului” − Samuel Butler (romancier și eseist britanic din epoca victoriană)

A. Aspecte preliminare

Odată cu anunțarea apariției primului vaccin^[1] împotriva SARS-CoV-2, discuțiile cu privire la obligativitatea vaccinării s-au înmulțit. Întrucât campaniile anti-vaccinare și știrile false se propagă cu o celeritate feroce, au luat naștere dezbateri publice caustice cu privire la acest subiect.

La fel ca orice alți cetățeni europeni, ne bucurăm de un statut privilegiat, luând în considerare drepturile și libertățile consacrate de domnia legii și a statului de drept, caracteristică pluralismului instituit de legea fundamentală^[2]. Orice imixtiune, orice interferență a statului în membrana teoretico-juridică impenetrabilă, protectoare de drepturi și libertăți consfințite atât de Constituție cât și de Convenția Europeană a Drepturilor Omului compare, astfel, ca indezirabilă pentru cetățeni. În ultimii doi ani însă, în mod eminamente imprevizibil, umanitatea s-a confruntat cu o situație fără precedent în istorie, care a generat adoptarea unor soluții în aceeași paradigmă. Măsurile adoptate de către factorii decidenți au generat, la rândul lor, semne de întrebare din perspectiva legitimității acestora și a compatibilității lor cu jus eminens, dreptul superior (Constituția, reglementările comunitare). Instrumentul creat în acest sens, cu aplicabilitate universală pe teritoriul statelor membre ale Consiliului Europei, este Convenția Europeană a Drepturilor Omului, putând fi asimilată sabiei lui Damocles atârnând asupra statelor care legiferează contrar spiritului comunitar, mult prea restrictiv, cu ingerințe care excedează uneori tiparului democratic.

Dintre principalele drepturi consacrate de Convenție cu care se pretinde că au interferat omisiunile/măsurile impuse de autoritățile naționale în ultimul an, este imperioasă amintirea următoarelor: dreptul la libertate (art. 5), dreptul la un proces echitabil (art. 6), dreptul la respectarea vieții private și de familie (art. 8), libertatea de conștiință, gândire și religie (art. 9), libertatea de întrunire (art. 11), dreptul la căsătorie (art. 12), iar în unele cazuri chiar și dreptul la viață (art. 2) și de a nu fi supus unor tratamente inumane sau degradante (art.3).

Obiectul analizei de față rezidă în raportarea situației expuse, în ceea ce privește vaccinarea, la normele convenționale privind două drepturi dintre cele mai sus-enumerate, respectiv dreptul la respectarea vieții private, din cuprinsul art. 8 din Convenție, intitulat dreptul la respectarea vieții private și de familie, precum și privind libertatea de gândire, conștiință și religie, consfințită de art. 9 din Convenție.

În cazul unui vaccin precum cel împotriva coronavirus, opoziția față de vaccinare depășește însă de multe ori cadrul chestiunii religioase, nepunând întotdeauna în discuție libertatea de religie eo ipso, cât mai degrabă obiecțiuni și argumente științifice bazate pe ineficiența vaccinului și pe insuficienta testare a acestuia pe o perioadă corespunzătoare de timp pentru a se observa atât eficacitatea acestuia, cât și reacțiile adverse posibile.

În general, în ceea ce privește vaccinarea pentru diferite boli, fiecare țară din UE/SEE aplică propriul program de vaccinare. În majoritatea țărilor UE/SEE vaccinările au caracter de recomandare. În 12 țări din UE/SEE vaccinarea copiilor împotriva anumitor boli este obligatorie, deși vaccinurile care sunt obligatorii variază în aceste țări^[3]. Fiecare țară din UE/SEE hotărăște dacă pe teritoriul său vaccinarea este obligatorie sau voluntară. Guvernele naționale țin cont de factori precum sistemele de sănătate, sistemele juridice și normele culturale^[4]. Astfel, țări precum Austria, Cipru, Danemarca, Spania, Estonia, Finlanda, Germania, Irlanda, Lituania, Luxemburg, Norvegia, Olanda, Portugalia, Regatul Unit și Suedia nu impun o obligație de vaccinare^[5]. Pe de altă parte, schema de vaccinare obligatorie în Franța cuprinde 12 vaccinuri. Nu există o abordare unică în ceea ce privește acest aspect. Unele țări, precum Polonia, au rate ridicate de vaccinare; altele, cum ar fi Finlanda, obțin rezultate similare fără a fi impusă obligativitatea vaccinării.

Refuzul vaccinării poate prezenta consecințe diverse, în funcție de legislația fiecărui stat. Spre exemplu, în Franța, doi părinți care au refuzat vaccinarea pentru copiii lor în vârstă de 3, respectiv 15 luni împotriva tetanosului, poliomielitei și difteriei, au fost condamnați la închisoare cu suspendare^[6]. În alte țări, refuzul părinților de a administra vaccinurile obligatorii copiilor lor, poate fi sancționat cu amendă contravențională/administrativă ori cu restricționarea/limitarea desfășurării unor activități de către copiii nevaccinați (spre exemplu, interzicerea dreptului de a înscrie copilul nevaccinat la creșă).

Impactul obligației instituite în țările europene a fost evaluat prin proiectul ASSET^[7] finanțat de UE, care nu a găsit nicio legătură clară între absorbția vaccinului de către populație și vaccinarea obligatorie. Raportul, care a fost citat de Comisia Europeană, afirmă: „Aplicarea vaccinărilor obligatorii nu pare a fi relevantă pentru determinarea ratei imunizării copiilor în țările analizate. Acele [țări] în care vaccinarea este obligatorie nu ajung de obicei la o acoperire mai bună decât țările vecine sau similare în care nu există nicio obligație legală”.

Experții ASSET au susținut, de asemenea că, deși vaccinarea obligatorie ar putea rezolva o problemă pe termen scurt, nu este o soluție pe termen lung. O mai bună organizare a sistemelor de sănătate și strategii puternice de comunicare se pot dovedi mai eficiente.

La nivel național, trenează pe rolul Camerei Deputaților Proiectul de Lege nr. 399/2017 privind vaccinarea persoanelor în România^[8], trimis, la data de 22.02.2021 pentru un raport suplimentar la Comisia specializată pentru sănătate și familie. A existat o opoziție constantă din partea societății civice față de acest proiect de lege, tocmai din cauza caracterului coercitiv și a potențialei intenții de impunere a vaccinării obligatorii a tuturor copiilor și adulților. Totodată, au existat foarte multe amendamente depuse la comisiile din Senatul României, majoritatea respinse. Proiectul a fost adoptat de Senat în 23.10.2017, după care a fost trimis pentru dezbatere Camerei Deputaților, în calitate de for decizional. De precizat că în proiectul de lege nu se menționează explicit vaccinarea împotriva bolii COVID-19 (dat fiind că a fost inițiat în 2017), dar având în vedere situația epidemiologică specială, acel cadru legislativ ar putea permite implementarea unor măsuri privind vaccinarea prin acte normative cu forță juridică inferioară (spre exemplu, hotărâri de guvern, ordine ale ministrului sănătății).

În prezent însă, în ceea ce privește vaccinarea anti-COVID, potrivit capitolului V litera d) din Strategia de Vaccinare împotriva COVID-19 în România, aprobată prin Hotărârea de Guvern nr. 1031 din 2020, publicată în M. Of. Partea I nr. 1171 din 03.12.2020, consimțământul informat al beneficiarului constituie un principiu fundamental pentru aplicarea vaccinului împotriva COVID-19.

În cadrul unei analize preliminare^[9] privind eficiența vaccinării împotriva COVID-19 în România, conform unor date agregate din perioada 01.02.2021-31.05.2021 (perioadă corespunzătoare valului anterior de infecție), s-a concluzionat că vaccinarea cu schemă completă scade de 14 ori riscul de deces în urma maladiei COVID-19, scade de 12 ori riscul de spitalizare și de internare în ATI și scade de 10 ori riscul de infecție cu SARS-CoV-2.

În plan normativ, la data redactării prezentului articol, sunt în vigoare măsurile adoptate prin Hotărârea C.N.S.U. nr. 91 din 22.10.2021 privind stabilirea unor măsuri suplimentare în scopul gestionării riscului de sănătatea publică cauzat de numărul mare de infectări cu virusul SARS-CoV-2, consfințite prin Hotărârea Guvernului nr. 1.161 din 25 octombrie 2021 pentru modificarea și completarea anexelor nr. 2 și 3 la Hotărârea Guvernului nr. 1.090/2021 privind prelungirea stării de alertă pe teritoriul României începând cu data de 10 octombrie 2021, precum și stabilirea măsurilor care se aplică pe durata acesteia pentru prevenirea și combaterea efectelor pandemiei de COVID-19, publicată în M. Of. nr. 1017 din 25 octombrie 2021, actul dispunând, odată cu intrarea în vigoare, restricții adiționale pentru prevenirea extinderii pandemiei de COVID-19, în fapt înăsprindu-se restricțiile pe teritoriul întregii țări (aflându-ne la apogeul valului 4). Noul set de măsuri a fost preîntâmpinat de un val de proteste în capitală^[10]. Astfel de proteste, împotriva restricțiilor și așa-ziselor discriminări față de persoanele nevaccinate, au avut loc și în alte țări europene, precum Belgia^[11], Austria, Italia, Croația^[12] sau Olanda^[13]. Așadar, pandemia pare departe de a-și găsi sfârșitul mult așteptat. În plus, în țară, prin Hotărârea C.N.S.U. nr. 105 din 19.11.2021 privind stabilirea unor măsuri suplimentare necesar a fi aplicate pe durata stării de alertă pentru prevenirea și combaterea efectelor pandemiei de COVID-19, se instituie noi măsuri de relaxare numai pentru persoanele care prezintă un certificat verde.

În prezent, la nivel național, accesul în restaurante, cinema-uri, locuri de divertisment, până la 50% din capacitatea maximă a spațiului, este posibilă doar pentru persoanele vaccinate. Același lucru este valabil și pentru participarea la festivaluri, competiții sportive, ceremonii, cursuri/workshop-uri și conferințe. Mai mult decât atât, certificatul verde este obligatoriu în aproape orice locație, cu excepția magazinelor alimentare și farmaciilor. De menționat că, pentru emiterea certificatului verde, se iau în calcul numai vaccinarea ori trecerea prin boală, iar nu și testarea. În același spirit au fost elaborate normele și în alte țări europene, precum Germania^[14] ori Austria^[15]. În plus, în Austria s-a anunțat deja obligativitatea vaccinării anti-COVID pentru toată populația, începând cu luna februarie 2022^[16].

Până în prezent, în țara noastră au fost vaccinate cu schema completă 7.186.386 persoane^[17]. Însă, potrivit Comitetului Național de Coordonare a Activităților privind Vaccinarea^[18], obiectivul de vaccinare era de 10,4 milioane de persoane vaccinate până în luna septembrie.

Există astfel posibilitatea ca, în eventualitatea unui număr insuficient de persoane vaccinate pentru ca întreaga populație să fie în siguranță, vaccinul să devină obligatoriu sau, respectiv, facultativ, obligația fiind impusă în mod indirect prin restricționarea unor drepturi ale persoanelor nevaccinate?

Cea din urmă întrebare pare să-și fi găsit deja răspunsul, existând deja nenumărate restricții în vigoare adresate persoanelor nevaccinate, fără însă ca nevaccinarea împotriva COVID-19 să constituie o faptă contravențională ori să prezinte alte consecințe sancționatorii.

Totuși, Marea Cameră a Curții Europene a Drepturilor Omului a fost îndrituită să configureze premisele unui răspuns formal chestiunilor în discuție. Pe rolul Marii Camere a fost deferită o cauză, în temeiul art. 8, 9 și altele din Convenție, a cărei decizie a fost mult-așteptată în lumea juridică – cauza Vavricka (cererea nr. 47621/13) și alții (867/14, 73094/14, 19306/15, 19298/15 and 43883/15) contra Republicii Cehe^[19]. Astfel, după o expectativă tumultuoasă, Curtea a trasat principalele coordonate jurisprudențiale, clarificând perspectivele în legătură cu vaccinarea obligatorie și consecințele refuzului unei persoane de a se conforma normelor prevăzute în legislația națională privind obligativitatea vaccinării. Odată pronunțată, decizia Marii Camere constituie un precedent jurisprudențial primordial, fiind obligatorie și opozabilă tuturor statelor membre ale Consiliului Europei, prin prisma efectului erga omnes al hotărârii.

Audierile în cauză au avut loc la data de 01.07.2020^[20], judecătorii adresând nu mai puțin de 18 întrebări în cadrul pledoariilor, ceea ce denotă un caracter aparte, nespecific Curții, aspect ce ar fi putut indica scepticismul unora dintre judecători cu privire la utilitatea obligației de vaccinare. Cauza a ajuns pe rolul Marii Camere în urma desesizării, în temeiul art. 30 din Convenție, a uneia dintre Camerele inițial învestite^[21]. O astfel de desesizare are loc, potrivit articolului ante-referit atunci când un caz ridică o problemă gravă privind interpretarea Convenției sau a Protocoalelor sale, sau dacă soluționarea unei cauze poate conduce la o contradicție cu o hotărâre pronunțată anterior de Curte.

În această pricină, reclamantul Vavricka, tată a doi minori, de 13, respectiv 14 ani, refuzase vaccinarea copiilor săi împotriva poliomielitei, hepatitei B și tetanosului. Neconformându-se obligației de vaccinare, acestuia i-a fost aplicată o sancțiune contravențională, potrivit legii naționale din Republica Cehă. Tatăl a parcurs toate stadiile controlului judiciar autohton, precum și un recurs constituțional în contestarea sancțiunii, invocând dreptul său de a-și educa copiii potrivit propriilor convingeri și valori, precum și libertatea de gândire, de conștiință și religie. În final însă, sancțiunea a fost menținută de instanțele naționale.

Ceilalți reclamanți ale căror cereri au fost conexate refuzaseră de asemenea vaccinarea pentru copiii lor, fie din motive religioase, fie din pricina unor dubii privind eficiența vaccinului ori a altor motive. Numai primul reclamant a fost amendat, celorlalți părinți interzicându-li-se însă dreptul de a-i înscrie pe copiii nevaccinați la grădiniță.

B. Articolul 8 din Convenție. Ingerința măsurii în dreptul la respectarea vieții private, în viziunea CEDO

Anterior cererii Vavricka, în alte cauze cu care a fost învestită, Curtea a abordat, de asemenea, implicațiile art. 8 în privința unor situații care presupun tratamente medicale forțate, statuând principalele criterii imperios a fi analizate atunci când se pretinde încălcarea dreptului la viață privată. Este adevărat însă că, în acele cazuri, nu a fost vorba despre judecarea de către Marea Cameră a Curții.

Potrivit art. 8 par. 2 din Convenție, dreptul la viața privată poate fi îngrădit dacă îngrădirea este prevăzută de lege și dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară, printre altele, pentru protejarea sănătății, individuale sau publice, precum și pentru protejarea drepturilor și libertăților altora.

Trebuie avut în vedere echilibrul just ce trebuie realizat între interesele concurente ale persoanei și cele ale comunității în ansamblu, scopurile prevăzute la art. 8 § 2 având o anumită relevanță^[22].

Cu privire la existența unei ingerințe, conform jurisprudenței Curții, integritatea fizică a unei persoane este inclusă în conceptul de „viață privată”, protejat de articolul 8 al Convenției. „Viața privată” reprezintă un concept care acoperă integritatea fizică și psihologică a unei persoane. Curtea a subliniat că integritatea corporală a unei persoane se referă la cele mai intime aspecte ale vieții private și că intervenția medicală obligatorie, chiar dacă are o importanță minoră, constituie o ingerință în acest drept^[23].

În speța Vavricka, opunându-se vaccinării copiilor săi, reclamantul a explicat că a fost motivat în principal de îngrijorări privind integritatea lor fizică, temându-se că vaccinarea ar putea provoca serioase afecțiuni privind sănătatea lor. Ca atare, vaccinarea obligatorie, ca intervenție medicală involuntară, reprezintă o ingerință în dreptul la respectarea vieții private în sensul articolului 8 din Convenție^[24].

Prin urmare, în cazul administrării unui vaccin, Curtea a statuat deja, în jurisprudența sus-citată, că este vorba despre o „ingerință a unei autorități publice”. O astfel de ingerință ar încălca articolul 8 al Convenției, cu excepția cazului în care își găsește justificarea, respectiv:

I. este „în conformitate cu legea”;

II. urmărește unul dintre obiectivele legitime stabilite în al doilea paragraf al articolului 8;

III. poate fi considerată „necesară într-o societate democratică”^[25].

Așadar, pentru a se stabili dacă vaccinarea obligatorie încalcă dreptul la respectarea vieții private, consfințit de articolul 8, Curtea aplică testul celor trei criterii mai sus-enunțate.

I. Ingerința să fie prevăzută de lege

În ceea ce privește prima condiție, sub imperiul jurisprudenței cristalizate a Curții în privință, este previzibilă constatarea acesteia ca fiind îndeplinită într-o asemenea situație. Cu privire la prevederea ingerinței în lege, legislațiile naționale stabilesc, de regulă, norme care satisfac cerințele de claritate, previzibilitate și accesibilitate în privința caracterului obligatoriu/facultativ al vaccinării. Legislația națională trebuie să fie clară, previzibilă și suficient de accesibilă^[26].

Cerința de claritate se aplică marjei de apreciere exercitate de autoritățile publice. Legislația internă trebuie să indice cu o claritate rezonabilă sfera și modul de exercitare a discreției relevante conferite autorităților publice, astfel încât să li se asigure persoanelor private gradul minim de protecție de care beneficiază în temeiul principiului statului de drept într-o societate democratică^[27].

În reglementarea obligațiilor sale, atunci când un aspect deosebit de important al existenței sau al identității unei persoane se află în joc, marja lăsată statului va fi restrânsă^[28].

Pe de altă parte, marja va fi adesea mai amplă în cazul în care statul trebuie să păstreze un echilibru just între interese private și publice concurente sau între diverse drepturi prevăzute de Convenție^[29].

Curtea a reiterat, în cazul Vavricka, că termenul „lege” așa cum este redat în sintagmele „în conformitate cu legea” și „prevăzute de lege” în conținutul articolelor 8-11 din Convenție, trebuie înțeles în sensul său substanțial, iar nu formal. Prin urmare, include, printre altele, „legea scrisă”, fără a se limita la legislația primară, cuprinzând și acte normative ori alte instrumente de rang inferior. În concluzie, „legea” este prevederea în vigoare, aplicată de instanțele domestice competente în fața cărora contextul factual este deferit^[30].

II. Ingerința să urmărească un scop legitim

Scopul legitim al protecției sănătății publice este în mod incontestabil îndeplinit în situații precum prezenta, de pandemie declarată la nivel global.

În cauza Boffa si alții împotriva San Marino, cererea nr. 26536/95, CEDO a admis că interferența care rezulta din vaccinarea obligatorie a copiilor reclamanților împotriva hepatitei B a fost într-adevăr impusă de unul dintre obiectivele legitime enumerate la articolul 8 alineatul (2) al CEDO, și anume necesitatea de a proteja sănătatea publicului și a persoanelor în cauză (par. 34). În acest sens, Comisia a recunoscut ingerința ca fiind justificată și a continuat să examineze dacă a fost și „necesară într-o societate democratică”.

În același spirit, în cauza Martorilor lui Iehova din Moscova împotriva Rusiei, care se referea la vaccinarea obligatorie în contextul unei epidemii, CEDO a subliniat că „libertatea de a alege și autodeterminarea erau ele însele elemente constitutive fundamentale ale vieții private și că, în absența oricărui indiciu al necesității de a pentru a proteja terții – de exemplu, vaccinarea obligatorie în timpul unei epidemii -, statul trebuie să se abțină de la a interfera cu libertatea individuală de opțiune în sfera asistenței medicale, deoarece o astfel de interferență nu poate decât să diminueze, iar nu să sporească valoarea vieții” (pct. 136). Procedând astfel, Curtea a indicat, în mod indirect, că dreptul la viață privată ar putea fi, în principiu, limitat pentru protecția terților, menționând în mod concret, ca exemplu, impunerea vaccinării în condițiile unei epidemii.

În cazul Vavricka, Curtea a statuat că obiectivul evident din legislația în materie este protecția împotriva bolilor care pot prezenta un risc serios pentru sănătate. Acesta se referă atât la persoanele cărora li se administrează vaccinul, precum și la cei care nu pot fi vaccinați, aflându-se într-o stare de vulnerabilitate, și care se bazează pe atingerea unui nivel ridicat de imunizare în cadrul societății, în general, pentru protecția împotriva bolilor contagioase în discuție. Acest obiectiv corespunde obiectivelor de protecție a sănătății și protecție a drepturilor altora, recunoscute de articolul 8. Având în vedere cele de mai sus, nu este necesar să se decidă dacă alte scopuri recunoscute ca legitime în temeiul articolului 8 § 2 pot fi relevante, dat fiind că Statul ia măsuri de protecție împotriva perturbărilor majore ale societății cauzate de boala gravă și anume interesele siguranței publice, cele economice, bunăstarea țării sau prevenirea altor tulburări^[31].

III. Ingerința să fie necesară într-o societate democratică

Odată constatată îndeplinirea cerințelor anterior expuse, ar rămâne de examinat dacă această ingerință este necesară într-o societate democratică.

Pentru a stabili dacă o anumită încălcare a art. 8 este „necesară într-o societate democratică”, Curtea pune în balanță interesele statului membru și dreptul reclamantului. Într-o hotărâre de referință referitoare la norma în discuție, Curtea a precizat că, în acest context, adjectivul „necesar” nu este la fel de flexibil precum termenii „util”, „rezonabil” sau „oportun”, ci implică existența unei „nevoi sociale imperioase” de a recurge la ingerința în cauză. Autoritățile naționale au obligația de a efectua evaluarea inițială a nevoii sociale imperioase în fiecare caz în parte; așadar, le este lăsată o marjă de apreciere. Cu toate acestea, decizia lor este supusă controlului Curții. O restricție privind un drept prevăzut de Convenție poate fi considerată „necesară într-o societate democratică” — ale cărei semne distinctive sunt toleranța și mentalitatea deschisă — doar în cazul în care, printre altele, aceasta este proporțională cu obiectivul legitim urmărit^[32].

În ceea ce privește măsurile generale adoptate de guvernul național, din jurisprudența Curții reiese că, pentru a stabili proporționalitatea unei măsuri generale, Curtea trebuie să evalueze în principal opțiunile legislative care stau la baza acesteia. În acest sens, calitatea controlului parlamentar și judiciar al necesității măsurii este deosebit de importantă, inclusiv aplicarea marjei de apreciere relevante. Garanțiile procedurale de care dispune persoana particulară sunt deosebit de importante pentru a determina dacă statul pârât și-a depășit sau nu marja de apreciere atunci când a stabilit cadrul de reglementare. Curtea trebuie să examineze, în special, dacă procesul decizional finalizat prin măsuri care constituie o ingerință a fost echitabil și a permis respectarea adecvată a intereselor garantate unei persoane de către art. 8^[33].

În cauza Solomakhin împotriva Ucrainei, nr. 24429/03, hotărârea din 15 martie 2012, pct. 36, Curtea statuează că interferența cu integritatea fizică a solicitantului ar putea fi considerată justificată de considerațiile de sănătate publică și de necesitatea de a controla răspândirea bolilor infecțioase în regiune. Totodată, Curtea a reținut că au fost luate măsurile de precauție necesare pentru a se asigura că intervenția medicală nu va fi în detrimentul solicitantului, respectiv nu perturba echilibrul de interese între integritatea personală a solicitantului și interesul public de protecție a sănătății populației.

În mod similar, în Boffa si alții împotriva San Marino, citată anterior, s-a subliniat că autoritățile interne se bucură de o anumită marjă de apreciere, a cărei măsură depinde nu numai de scopul interferenței, ci și de forma sa (pag. 35). Comisia a declarat, în primul rând, că solicitantul nu a demonstrat o probabilitate ca vaccinul în discuție să provoace probleme grave în cazul particular al copilului său. În al doilea rând, a explicat că măsura luată nu depășește marja de apreciere de care se bucură statul, întrucât o campanie de vaccinare similară, care obligă indivizii să nu pună în pericol sănătatea altora, în cazul în care propria lor viață nu este în pericol, a existat în majoritatea țărilor (pag. 35). Criteriile menționate mai sus (și anume existența unei necesități de sănătate publică și starea adecvată a individului pentru vaccinare) elaborate recent de Curte, par să fie avute în mod regulat în vedere de Curte, consacrându-se o jurisprudență stabilă în acest sens.

În pricina Vavricka, criteriul necesității într-o societate democratică, de altfel, în mod neîndoielnic, cel mai sensibil și apreciativ aspect de analizat, este tratat pe larg, cu minuțiozitate chirurgicală, în cuprinsul paragrafelor 273-312, fiind sub secționat în modalitatea prezentată în cele ce urmează, cu extragerea rezumativă a argumentelor esențiale:

a) Principii generale si marja de apreciere (paragraful 273-275)

Curtea statuase anterior că chestiunile de politică în domeniul sănătății sunt în principiu în marja de apreciere a autorităților interne, care sunt cel mai bine plasate pentru a evalua prioritățile, utilizarea resurselor și nevoile sociale (a se vedea Hristozov și alții împotriva Bulgariei nr. 47039/11 și 358/12, § 119, hotărârea CEDO din 13 noiembrie 2012, cu referințe suplimentare).

În sfârșit, Curtea a reiterat că marja statului pârât de apreciere va fi de obicei largă dacă este necesar să se găsească un echilibru între interese publice și private concurente sau drepturile Convenției (a se vedea, spre exemplu, Evans împotriva Regatului Unit [Marea Cameră], nr. 6339/05, § 77, hotărârea CEDO din 10 aprilie 2007, cu referințe suplimentare).

b) Marja de apreciere în prezenta cauză (paragraful 276-280)

Curtea și-a însușit argumentele Statului pârât, reținând că obligația de vaccinare este încorporată în valoarea solidarității sociale, scopul îndatoririi fiind de a proteja sănătatea a tuturor membrilor societății, în special a celor care sunt deosebit de vulnerabili cu privire la anumite boli și în numele cărora restului populației i se cere să-și asume un risc minim, sub forma vaccinării.

Aplicând principiile sale de jurisprudență bine stabilite, Curtea a opinat că, în situația din speță, care privește în mod specific caracterul obligatoriu al vaccinării copiilor, marja de apreciere a autorităților naționale ar trebui să fie una largă.

c) Nevoia socială presantă (paragraful 281-284)

S-a reținut, cu deosebită importanță, că statele contractante sunt supuse unei obligații pozitive, în temeiul dispozițiilor relevante ale Convenției, în special articolele 2 și 8, să ia măsurile adecvate pentru a proteja viața și sănătatea cetățenilor.

Ținând cont de părerile clare și vehemente ale corpurilor de experți, Curtea a observat că, în Republica Cehă, impunerea obligației de vaccinare pentru copii reprezintă răspunsul autorităților interne la necesitatea socială presantă de a proteja sănătatea individuală și publică împotriva bolilor în cauză și pentru a se proteja de orice tendință descendentă a ratei de vaccinare la copii.

d) Motive relevante si suficiente (paragraful 285-289)

În jurisprudența cristalizată a Curții, s-a statuat cu impetuozitate că, în toate deciziile în ceea ce-i privește pe copii, interesul lor superior este de o importanță capitală, fiind reflectat astfel consensul larg cu privire la această chestiune, exprimat în special prin articolul 3 din Convenția ONU cu privire la drepturile copilului^[34].

Curtea a înțeles că politica de sănătate a statului pârât se bazează pe aceste considerații, în lumina cărora se poate spune că sunt în concordanță cu interesul superior al copiilor, care se află în centrul atenției statului, în procedura de legiferare. Prin urmare, Curtea a admis că alegerea legiuitorului ceh, respectiv abordarea obligatorie a vaccinării este susținută de motive relevante și suficiente. Această constatare se extinde cu privire la interferențele specifice reclamate, respectiv la sancțiunea administrativă aplicată domnului Vavricka și la imposibilitatea copiilor solicitanți de a fi înscriși la grădiniță, consecințe ce decurg direct din aplicarea cadrului statutar.

e) Proporționalitate (paragraful 290-309)

Evaluând proporționalitatea ingerinței reclamate, în lumina scopului urmărit, în timp ce vaccinarea este o obligație legală în statul pârât, Curtea a reiterat că respectarea acesteia nu poate fi impusă direct, în sensul că nu există nicio prevedere care să permită ca vaccinul să fie administrat în mod forțat. Îndatorirea este impusă astfel în mod indirect, prin aplicarea de sancțiuni. În Republica Cehă, sancțiunea poate fi considerată relativ moderată, constând într-o amendă administrativă care poate fi aplicată o singură dată.

Curtea a considerat că nu este disproporționat ca un stat să ceară celor pentru care vaccinarea reprezintă un risc potențial îndepărtat, insignifiant pentru sănătate, să accepte această măsură universală de protecție, ca fiind o îndatorire legală, în numele solidarității sociale, pentru protejarea celorlalți copii vulnerabili, care nu puteau beneficia de vaccinare. În opinia Curții, revenea în mod valid și legitim legiuitorului ceh alegerea acestei opțiuni, care este pe deplin concordantă cu rațiunea de a proteja sănătatea populației. Disponibilitatea unor mijloace mai puțin intruzive pentru atingerea acestui scop, sugerată de reclamanți, nu înlătură această constatare.

În ceea ce privește eficacitatea vaccinării, Curtea a făcut din nou trimitere la consensul general asupra importanței vitale a acestui mijloc de protejare a populației împotriva bolilor care pot avea efecte grave asupra sănătății individuale și care, în cazul unor focare grave, pot perturba în mod grav ordinea și securitatea socială, indicând, ca referință, paragraful 135 al deciziei.

În ceea ce privește siguranța vaccinului, este de necontestat că, deși este în întregime sigur pentru marea majoritate a beneficiarilor, în cazuri rare se poate dovedi ca vaccinarea să fie dăunătoare unei persoane, cauzându-i afecțiuni de sănătate grave și de durată. Având în vedere acest risc foarte rar, dar fără îndoială foarte grav pentru sănătatea unei persoane, organele Convenției au subliniat anterior importanța luării unor măsuri necesare de precauție înainte de vaccinare (e.g. cauza Solomakhin, par. 36). Acest lucru se referă în mod evident la verificarea existenței unor contraindicații pentru fiecare caz în parte. De asemenea, se referă la monitorizarea siguranței vaccinurilor în utilizare. Curtea nu a găsit niciun motiv să pună la îndoială caracterul adecvat al sistemului din Cehia. Vaccinarea se face de către medici profesioniști numai dacă nu există contraindicații, care se verifică în prealabil ca o chestiune de protocol. Vaccinurile sunt supuse înregistrării de către Agenția de Stat pentru Controlul Medicamentelor, beneficiind de asistența experților care au obligația specifică de a raporta orice suspiciune legată de potențiale efecte secundare grave sau neașteptate.

Legat de sancțiune, în cazul domnului Vavricka, în timp ce acesta a susținut că amenda era mare pentru el, având în vedere circumstanțele concrete, Curtea a reținut deja că suma era orientată spre minimul special și nu poate fi considerată ca nejustificat de dură sau oneroasă. De asemenea, nu au existat repercusiuni pentru educația copiilor acestui reclamant, care erau deja adolescenți când i s-a aplicat sancțiunea.

Cu privire la ceilalți reclamanți, Curtea, deși nu a subestimat importanța oportunității educaționale restricționată copiilor acestora (înscrierea lor la creșă fiind refuzată ori, după caz, revocată, din cauza nevaccinării), ei nu au fost lipsiți de orice posibilitate de dezvoltare personală, socială și intelectuală, chiar cu prețul unui efort și cheltuieli suplimentare, și poate considerabile din partea părinților lor. Mai mult, efectele asupra copiilor solicitanților au fost limitate în timp, admiterea lor la școala primară nefiind afectată de statutul lor de persoane vaccinate/nevaccinate.

Pentru aceste considerente, Curtea a reținut că măsurile contestate, apreciate în contextul intern, se află într-o relație rezonabilă de proporționalitate cu scopurile legitime urmărite de statul pârât prin impunerea obligației de vaccinare.

f) Concluzie (paragraful 310-312)

Curtea a clarificat, în cele din urmă, că problema în discuție nu este dacă ar fi putut fi adoptată o politică diferită, mai puțin restrictivă, așa cum s-a făcut în alte state europene, ci dacă, în atingerea unui just echilibru particular urmărit, autoritățile cehe s-au încadrat în limitele marjei lor largi de apreciere în acest domeniu. Astfel, concluzia Curții a fost că nu și-au depășit marja de apreciere, iar măsurile atacate pot fi considerate ca fiind „necesare într-o societate democratică”, constatându-se că nu a existat o încălcare a articolului 8.

Prin urmare, față de considerațiile expuse anterior, dreptul la respectarea vieții private și de familie prevăzut de art. 8 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, invocat de unii contestatari ai conceptului de vaccinare obligatorie nu este un drept absolut, care să nu permită excepții/limitări și nu justifică lezarea dreptului la viață (dreptul de a trăi), consacrat de art. 2 din Convenție, drept ce trebuie recunoscut atât persoanei a cărei vaccinare se refuză, cât și celorlalte persoane din colectivitate, care vor intra, inevitabil, în contact cu cel nevaccinat, în diverse circumstanțe.

C. Interferența măsurii vaccinării cu prevederile art. 9 din Convenție

Un alt pilon al opoziției privind vaccinarea obligatorie este invocarea libertății de gândire, de conștiință și de religie, consacrată de art. 9 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Totuși, la fel ca și în cazul dreptului la viața privată prevăzut de art. 8, nici libertatea de gândire, de conștiință și de religie, instituită prin art. 9, nu are caracter absolut și permite, în anumite condiții, excepții/limitări.

Astfel, par. 2 al art. 9 prevede că libertatea de gândire, de conștiință și de religie poate suporta anumite limitări/îngrădiri, dacă acestea sunt prevăzute de lege și dacă sunt măsuri necesare într-o societate democratică, între altele, pentru protecția sănătății, individuale sau publice ori pentru protejarea drepturilor și libertăților altora. În speță, limitarea acestei libertăți ar fi aparent necesară pentru protejarea sănătății și chiar a vieții persoanei nevaccinate și a celorlalte persoane din colectivitate.

Organele Convenției au reținut că, protejând această sferă personală, articolul 9 din Convenție nu garantează întotdeauna dreptul de a se comporta în sfera publică într-un mod dictat printr-o astfel de credință. Comisia reamintește că termenul de „practicant” nu acoperă și legitimează orice conduită care este motivată sau influențată de o religie sau de un crez^[35].

Comisia a constatat, de asemenea, că obligația de a fi vaccinat, astfel cum este prevăzută în legislația națională din cauză (n.r. San Marino), se aplică tuturor, indiferent de religia sau crezul personal. În consecință, Comisia consideră că nu a existat nicio interferență cu libertatea protejată de articolul 9 alineatul 1 din Convenție^[36].

În ceea ce privește cauza Vavricka^[37], ante-referită, cererea reclamantului sub aspectul pretinsei încălcări a art. 9 a fost declarată inadmisibilă, cele reclamate fiind incompatibile rationae materiae cu art. 9. Prin urmare, raportat la prevederile art. 35 par. 3 lit. a) din Convenție și art. 35 par. 4, a fost respinsă, Curtea reținând, contrar alegațiilor reclamantului, că abordarea instanțelor interne a fost rezonabilă și, într-adevăr, în conformitate cu propria interpretare a articolului 9. Având în vedere concluziile la care a ajuns instanța domestică, și considerând că reclamantul nu a adus niciun argument suplimentar și nu a fundamentat plângerea sa în temeiul articolului 9 în fața Curții, s-a constatat că opinia sa critică cu privire la vaccinare nu este suficientă încât să constituie o convingere sau un crez de suficientă convingere, seriozitate, coeziune și importanță pentru a atrage garanțiile articolului 9. A subliniat importanța consistenței și credibilității pretențiilor persoanei în acest sens și a remarcat lipsa de coerență a domnului Vavricka în cadrul procedurii până în acea etapă, care evidențiase că opoziția față de vaccinare a fost în primul rând legată de sănătate, invocarea libertății de conștiință fiind învederată în mod subsidiar, într-un stadiu întârziat, reclamantul nereușind să prezinte niciun argument concret referitor la credințele sale și intensitatea interferenței vaccinării cu acestea.

Considerații concluzive

Atât în ceea ce privește dreptul la viața privată, cât și libertatea de gândire, conștiință și religie, dacă sunt manifestate printr-un refuz arbitrar, nemotivat și deliberat al vaccinării, exercitarea lor ar putea fi considerată ca fiind abuzivă, în raport de art. 17 din Convenție, deoarece o astfel de exercitare poate pune în pericol grav interesul general al colectivității și implicit dreptul la viață (atât al persoanei nevaccinate, cât și al celorlalte persoane din colectivitate), consfințit de art. 2, prin crearea condițiilor de instalare și proliferare a unor boli cu o contagiozitate sporită, care nu pot fi prevenite decât pe calea vaccinării. În vederea păstrării unui just echilibru însă, ingerința ar fi admisibilă numai în cazul în care vaccinarea ar fi unica, ultima soluție viabilă pentru suprimarea bolii.

Concluzionând, având în vedere referențialul argumentativ expus supra, impunerea obligației de vaccinare, în mod indirect, nu este considerată, în prezent, incompatibilă de plano cu dispozițiile corespunzătoare ale Convenției Europene a Drepturilor Omului, nefiind socotită contrară drepturilor și valorilor ocrotite de aceasta. Aceasta în măsura în care, după cum a fost analizat, este asigurat caracterul adecvat al vaccinării pentru fiecare individ în parte, ca o condiție esențială pentru compatibilitatea acesteia cu Convenția. Cauza Vavricka, menționată anterior, constituie un veritabil magnum opus în materie, fiind cea mai actuală hotărâre de referință, în conținutul căreia CEDO a emis o configurare a principalelor repere pentru a se stabili justețea măsurii, concordanța și caracterul proporțional al acesteia în raport cu drepturile consacrate de Convenție în discuție.