Drepturi salariale restante. Competenţa teritorială de soluționare a litigiilor (NCPC, L. nr. 62/2011, C. muncii)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SC II) nr. 679/2020

C. muncii: art. 269 alin. (2); L. nr. 62/2011: art. 210; NCPC: art. 135 alin. (4)

Prin cererea de chemare în judecată reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului Ministerul Apărării Naționale la plata unor drepturi salariale restante.

Dispozițiile care reglementează, din punct de vedere teritorial, competența de soluționare a acestor litigii sunt cele instituite de art. 269 alin. (2) din Codul muncii, care stipulează:

„Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul” și de art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011 conform cărora „Cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul”.

Din interpretarea sistematică a prevederilor art. 269 din Codul muncii și a dispozițiilor art. 210 din Legea nr. 62/2011, rezultă că, în cazul cererilor de chemare în judecată având ca obiect conflicte de muncă, competența teritorială este una alternativă, (fie cea de la locul unde își are domiciliul reclamantul, fie cea de la locul de muncă al acestuia), reclamantul fiind cel care face alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente.

În cauza de față, domiciliul reclamantului este în Galați, str. x conform mențiunilor din înscrisul aflat la pagina 39 dosar Tribunalul Galați, iar locul de derulare a raporturilor de muncă se afla în București. Reiese deci că, atât Tribunalul Galați, cât și Tribunalul București, erau deopotrivă instanțe competente în soluționarea cauzei, reclamantul având alegerea între acestea două.

Or, reclamantul, prin depunerea cererii de chemare în judecată la Tribunalul Galați a învestit în mod legal această instanță, fixând în mod definitiv competența în favoarea acesteia, neputându-se ulterior pune în discuție o altă competență teritorială prin luarea în considerare a altui criteriu de stabilire al competenței, care nu este de ordine publică.

Prin prevederile sale art. 269 Codul muncii derogă de la dreptul comun, conferind un beneficiu reclamantului.

Astfel cum deja s-a arătat, opțiunea reclamantului între instanțele deopotrivă competente teritorial indicate de art. 210 din Legea nr. 62/2011 poate fi exercitată la momentul sesizării instanței de judecată, ceea ce, în speță, s-a și întâmplat.

Așa fiind, în raport de considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Galați, secția I civilă, căruia i se va trimite dosarul pentru continuarea judecății.

Sursa informației: www.scj.ro.