Dreptul subiectiv la propria imagine

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

În condițiile în care se dezvoltă societatea contemporană, însoțită de o utilizare fără precedent a tehnologiilor informaționale, păstrarea secretului vieții private devine tot mai dificilă. În acest context, protecția imaginii personale a fiecăruia dintre noi este o chestiune de o actualitate incontestabilă.

Protecția în cauză, pe lângă mecanisme de ordin tehnic, trebuie asigurată și prin instrumente juridice, unul fiind, în viziunea noastră, recunoașterea și apărarea dreptului subiectiv la propria imagine, care și face obiectul prezentei analize.

1. Aspecte de geneză și evoluție în legislația Republicii Moldova

Până la adoptarea Legii nr. 133/2018 privind modernizarea Codului civil^[1], legislația Republicii Moldova, atât cea din perioada socialistă, cât și ca de după proclamarea independenței, nu conținea prevederi care să consacre expres dreptul subiectiv la propria imagine. Acest fapt, însă, nu împiedica recunoașterea dreptului la propria imagine prin prisma normelor dreptului de autor.

Astfel, conform art. 548 al Codului civil din 1964, valorificarea unei opere de artă plastică, care conține imaginea persoanei, se permite numai cu acordul persoanei reprezentate în imaginea în cauză, iar după decesul acestei persoane, cu acordul copiilor și a soțului supraviețuitor. Ca excepție, consimțământul persoanei reprezentate nu era necesar dacă valorificarea acestei operei se face în interes public sau obștesc, sau dacă persoana reprezentată în imagine a pozat contra unei remunerații^[2]. Norme similare, celei din art. 548 al Codului civil al RSSM din 1964, erau cuprinse în toate codurile civile ale republicilor unionale.

În contextul normei citate, doctrina a ridicat întrebarea rezonabilă: ce este dreptul la propria imagine – doar o limită a dreptului subiectiv de autor sau un drept subiectiv de sine stătător?

Nimeni nu a pus la îndoială faptul că dreptul la propria imagine limitează dreptul subiectiv de autor asupra operei de artă, dar este, totodată, și un drept subiectiv distinct, din categoria drepturilor personale nepatrimoniale, nelegate de cele patrimoniale. Doctrina, însă, dădea interpretări diferite limitelor acestui drept subiectiv nepatrimonial.

Într-o opinie, dreptul persoanei la propria imagine reprezintă doar dreptul de a consimți sau a refuza publicarea, reproducerea și difuzarea operei de artă plastică în care se conține imaginea persoanei în cauză^[3]. Mai mult ca atât, se considera că dreptul persoanei reprezentate de a consimți sau a refuza publicarea, reproducerea și difuzarea operei se limitează doar la operele de artă plastică (tablouri, sculpturi), și nu se extinde asupra operelor fotografice sau audiovizuale^[4]. Alți autori optau pentru o interpretare extensivă a normelor privind dreptul la propria imagine, considerând că acestea urmează să se aplice prin analogie și operelor fotografice, filmelor, emisiunilor televizate și altor asemenea^[5].

După proclamarea independenței, normele Codului civil din 1964 privind dreptul de autor implicit și art. 548, au fost înlocuite prin cele ale Legii nr. 294/1994 privind dreptul de autor și drepturile conexe^[6], care, la art. 16 (în redacția Legii nr. 29/1998^[7]), dispunea că crearea și difuzarea unei opere de artă plastică ce conține un portret se permite cu consimțământul persoanei reprezentate sau al moștenitorilor ei, fără a oferi alte detalii.

Noua reglementare a dreptului de autor prin Legea nr. 139/2010^[8], formulează limitele dreptului la propria imagine în sfera dreptului de autor, similar Codului civil din 1964, cu indicarea cazurilor în care valorificarea operei se poate face fără acordul persoanei reprezentate. Astfel, conform art. 21 al Legii nr. 139/2010, opera fotografică ce conține imaginea persoanei la comanda căreia a fost executată fotografia poate fi publicată, reprodusă și pusă la dispoziția publicului în regim interactiv de către persoana din imagine; crearea, reproducerea, modificarea și distribuirea unei opere fotografice ce conține un portret se permit doar cu consimțământul persoanei reprezentate sau al succesorilor acesteia; consimțământul persoanei reprezentate în opera fotografică nu este necesar: a) daca persoana reprezentată este model de profesie și/sau a primit o remunerație pentru a poza; b) dacă persoana reprezentată este general cunoscută și opera fotografică a fost executată cu prilejul activităților sale publice; c) dacă persoana reprezentată constituie numai un detaliu al unei opere fotografice ce prezintă un peisaj, un grup de persoane sau o manifestare publică.

Până la adoptarea Legii nr. 133/2018, Codul civil al Republicii Moldova^[9] nu conținea reglementări cu privire la dreptul subiectiv care ne interesează. Totuși, trebuie reținut că proiectul inițial al Codului oferea unele detalii asupra dreptului persoanei la propria imagine, suplimentare normelor din Legea nr. 293/1994 și 139/2010 în materia dreptului de autor. Astfel, proiectul Codului civil interzicea captarea și utilizarea imaginii sau vocii unei persoane, dacă aceasta nu se află într-un loc public, precum și utilizarea imaginii, vocii sau asemănării în alt scop decât informarea legitimă a publicului^[10].

Într-un final, Legea nr. 133/2018 completează Codul civil^[11] cu un șir de norme, care reglementează expres dreptul la propria imagine.

Codul enumeră dreptul la propria imagine printre drepturile personalității (art. 43), stabilește că în exercitarea dreptului la propria imagine, persoana poate să interzică ori să împiedice reproducerea, în orice mod, a înfățișării sale fizice ori a vocii sale sau, după caz, utilizarea unei asemenea reproduceri (art. 45), precum și interzice captarea ori utilizarea imaginii sau a vocii unei persoane aflate într-un spațiu privat, fără consimțământul acesteia, dar și utilizarea, cu rea-credință, a imaginii, vocii sau asemănării cu o altă persoană (art. 46).

Astfel, în urma evoluției reglementărilor, dreptul la propria imagine și-a definitivat calitatea un drept subiectiv civil distinct, cu caractere juridice corespunzătoare, cu un conținut și limite proprii, precum și susceptibil de apărare prin mijloacele consacrate de legislația civilă.

2. Caracterele dreptului subiectiv la propria imagine

Se consideră că, din punct de vedere a conținutului său social, dreptul la propria imagine derivă din dreptul la respectarea vieții private^[12]. În aceiași ordine de idei, se precizează că protecția acordată imaginii persoanei ține de sfera privată (intimă) a acesteia, dar, în același timp, reprezintă o continuare și dezvoltare a protecției juridice a onoarei și demnității persoanei^[13]. Într-adevăr, dreptul la respectarea onoarei și demnității, fiind o manifestare a propriei individualități, presupune un câmp de liberate care ar fi fost neglijată, dacă sfera privată a persoanei ar putea în mod nestingherit deveni accesibilă publicului.

La rândul nostru, considerăm că, indiscutabil, dreptul la propria imagine își are originea în reglementările privind respectarea vieții private și jurisprudența relevantă acestui domeniu, însă datorită progresului tehnologic și importanței crescânde a protecției elementelor legate de aspectul fizic individual, acest drept subiectiv dobândește un caracter autonom.

Legiuitorul moldav a pornit de la aceleași premise și a reglementat dreptul subiectiv la propria imagine în mod autonom în șirul drepturilor personalității, fiind indisolubil legat de ființa umană. Are ca obiect individualitatea fizică a persoanei fizice, care este unică la fiecare individ.

Pornind de la clasificarea drepturilor personale nepatrimoniale, în drepturi conexe și neconexe cu drepturi patrimoniale, dreptul la propria imagine este un drept personal nepatrimonial nelegat cu cele patrimoniale. Și ca și toate drepturile personale nepatrimoniale, dreptul la propria imagine este absolut, fiind opozabil unui cerc nedeterminat de persoane, care urmează să se abțină de la săvârșirea acțiunilor prin care să utilizeze imaginea persoanei sau să-i aducă atingere în orice mod. Fiind indisolubil legat de individ, dreptul la propria imagine este inalienabil și insesizabil.

3. Subiecții dreptului la propria imagine

Este evident că dreptul la propria imagine se recunoaște oricărei ființe umane în virtutea legii, indiferent de sex, vârstă, capacitate juridică ș.a., pe durata vieții. Datorită naturii sale inseparabile de titular, dreptul la propria imagine se stinge odată cu decesul persoanei.

De la concluzia în cauză se impune o excepție, în ceea ce privește imaginea persoanei reproduse într-o operă fotografică, odată ce, conform art. 21 alin. (3) din Legea nr. 139/2010 privind dreptul de autor și drepturile conexe, valorificarea unei opere fotografice ce conține portretul unei persoane se face cu consimțământul persoanei reprezentate sau al succesorilor acesteia.

În așa fel, dreptul la imaginea incorporată într-o operă fotografică „supraviețuiește” titularului.

Semnalăm aici o diferență substanțială în ceea ce privește întinderea în timp a dreptului la imaginea inclusă în operă în reglementarea actuală a Legii privind dreptul de autor și drepturile conexe, față de reglementarea din Codul civil vechi.

După cum s-a menționat anterior, art. 548 al Codului civil din 1964 prevedea necesitatea consimțământului copiilor și a soțului supraviețuitor pentru valorificarea unei opere de artă plastică, ce conține imaginea unei persoane deja decedate. Respectiv, în cazul absenței copiilor sau a soțului supraviețuitor, precum și după decesul acestora, imaginea persoanei reproduse în operă intra în „domeniul public”, iar valorificarea operei în cauză nu mai necesita consimțământul rudelor sau persoanelor apropiate ale persoanei reprezentate.

La rândul său, Legea nr. 139/2010 vorbește la general despre succesori și nu instituie nici un termen în cadrul căruia succesorii ar fi limitați în exercitarea dreptului de a consimți la valorificarea operei fotografice cu reprezentarea defunctului.

Observăm, deci, că după regula generală, dreptul la propria imagine se stinge la decesul titularului, însă dreptul de a consimți la valorificarea imaginii conținute într-o operă fotografică nu este limitat în timp și se exercită de succesori.

Totodată, trebuie reținut că și imaginea unei persoane neincluse într-o operă nu rămâne fără protecție după decesul acesteia. O astfel de imagine nu poate fi utilizată într-un mod care ar știrbi onoarea, demnitatea sau reputația persoanei în cauză. Succesorii acesteia vor avea dreptul la acțiune împotriva făptașului, doar că deja nu în ordinea apărării dreptului la imagine, ci a respectului datorat persoanei decedate (art. 49 Cod civil).

Autorul unei opere, indiferent de faptul dacă aceasta este o operă de artă plastică, fotografică, audiovizuală sau chiar literară, care conține reprezentarea sau descrierea înfățișării unei persoane într-un mod care permite identificarea ei, nu este în nici un fel titular al dreptului la imaginea persoanei reprezentate.

4. Conținutul și limitele dreptului la propria imagine

Din punct de vedere a conținutului, drepturile personale nepatrimoniale, neconexe celor patrimoniale, per general se caracterizează de doctrină ca fiind drepturi lipsite de elemente active, prin care s-ar recunoaște titularului posibilitatea de săvârși anumite acțiuni de utilizare a acelor valori care formează obiectul acestor drepturi subiective. În acest sens, legea se limitează doar la consacrarea inviolabilității acestor valori^[14]. Am putea spune că aceste drepturi subiective sunt lipsite de conținut pozitiv sau, în același sens, sunt drepturi cu un conținut negativ.

La fel se procedează și în privința dreptului subiectiv la propria imagine, odată ce legea interzice captarea sau utilizarea imaginii sau vocii persoanei fără consimțământul acestea, iar titularul dreptului la propria imagine este în drept să interzică sau să împiedice reproducerea înfățișării și vocii sale, precum și utilizarea unor astfel de reproduceri.

În opinia altor doctrinari, drepturilor personale nepatrimoniale, nelegate de cele patrimoniale, urmează să li se recunoască un conținut pozitiv^[15]. Cu referire specială la dreptul la propria imagine, același autor determină conținutul pozitiv al acestuia prin posibilitatea titularului de a determina și utiliza de sine stătător propria înfățișare și de a dispune de ea în limitele legii^[16]. Mai mult ca atât, se consideră că dreptul la imagine are și o conotație patrimonială, odată ce persoana poate încheia contracte prin care să-și tragă foloase din difuzarea propriei imagini^[17].

La rândul nostru, raliem la ideea că dreptul la propria imagine este, de rând cu alte drepturi personale nepatrimoniale, nelegate de cele patrimoniale, un drept absolut cu un conținut specific, în care lipsește prerogativa titularului la propriile acțiuni^[18]. Titularul dreptului la propria imagine, când își individualizează înfățișarea prin intermediul diferitor procedee (cosmetologice, medicale etc.), săvârșește acțiuni, însă acestea se realizează fie într-un cadru extrajuridic, fie într-un cadru juridic, dar care depășește sfera de reglementare a dreptului civil sau este irelevant pentru domeniul drepturilor personalității.

În ceea ce privește posibilitatea persoanei de a încheia contracte prin care să dispună de propria înfățișare, considerăm că această posibilitate nu se datorează calității persoanei de a fi titular al propriei imagini, ci este rezultanta înzestrării persoanei cu capacitate juridică civilă, care îi permite să încheie orice contracte în limitele legii.

În consecință, dreptul subiectiv la propria imagine conferă titularului său posibilitatea de a cere unui cerc nedeterminat de subiecți pasivi să se abțină de la reproducerea și difuzarea înfățișării și vocii sale.

La origine, limitele dreptului subiectiv la propria imagine se identificau prin situațiile în care utilizarea imaginii titularului, reprezentată într-o operă, era scutită de necesitatea de a cere consimțământul acestuia. Situațiile respective s-au diversificat de la o reglementare la alta^[19]. Legea nr. 133/2018 privind modernizarea Codului civil generalizează limitele dreptului subiectiv la propria imagine indiferent de faptul, dacă înfățișarea este parte componentă a unei opere (de artă plastică, fotografică etc.) sau este captată într-un alt mod sau pentru un alt scop.

Întâi de toate, Codul civil instituie o prezumție de consimțământ pentru reproducerea și difuzarea înfățișării sau vocii din partea titularului dreptului la propria imagine, care consimte ca imaginea sa să fie captată în circumstanțe din care rezultă în mod evident că imaginea va fi difuzată [art. 45 alin. (2) Cod civil]. Această prezumție acoperă atât situația prevăzută de Legea privind dreptul de autor și drepturile conexe, conform căreia se admite difuzarea imaginii fotografice a persoanei care este model și/sau a primit o remunerație pentru a poza [art. 21 alin. (4) lit. a) din Legea nr. 139/2010], cât și situațiile în care imaginea este valorificată într-un alt mod decât ca element al operei fotografice, dar din circumstanțele cărora rezultă că persoana conștientizează posibilitatea difuzării imaginii.

În al doilea rând, Codul civil scutește utilizatorul imaginii de necesitatea obținerii consimțământului titularului dreptului la propria imagine dacă imaginea este făcută sau folosită pentru a exercita sau a proteja alte drepturi sau alte interese protejate de lege, precum și dacă imaginea se face sau este folosită în baza legii în scopuri oficiale ori în cazul în care cineva execută un act public în interes public [art. 48 alin. (4) și (5) Cod civil]. Putem exemplifica, aici, prin cazurile de utilizare a imaginilor infractorilor aflați în căutare sau a persoanelor publice, imaginea cărora este captată cu prilejul activităților publice. Trebuie menționat, aici, că utilizarea imaginii fără consimțământul persoanei, în cazurile avute aici în vedere, trebuie să se facă exclusiv în considerarea scopului determinat de lege sau pentru informarea publicului despre persoana vizată. Utilizarea imaginii în alt scop necesită, în toate cazurile, consimțământul persoanei. De exemplu, difuzarea unei imagini foto a unei persoanei publice se poate face fără consimțământul acesteia doar cu scopul informării publicului despre activitățile sale publice, nu și cu scopul de a pune în valoare trăsăturile estetice ale fotografiei ca și operă^[20].

În fine, consimțământul persoanei nu este necesar pentru înregistrarea imaginii și pentru utilizarea acestei înregistrări, atunci când aceasta este făcută în mulțime sau în timpul unui eveniment public [art. 48 alin. (6) Cod civil]. Se justifică acesta prin faptul că înfățișarea persoanei, în atare caz, reprezintă doar un detaliu al manifestării publice sau altui eveniment public, care a fost surprins întâmplător.

Dacă înregistrarea sau utilizarea înfățișării sau vocii nu se încadrează la excepțiile expuse mai sus, se impune imperativ obținerea consimțământului persoanei vizate. Totodată, trebuie reținut că acest consimțământ este revocabil. Astfel, persoana care a consimțit la utilizarea imaginii poate retrage consimțământul, chiar și în cazul în care acesta a fost acordat pentru o perioadă determinată [art. 48 alin. (2) Cod civil].

Două precizări urmează a fi făcute cu referire la imaginea persoanei ca obiect al unei opere fotografice. Așa cum am reținut mai sus, dreptul de a consimți la valorificarea imaginii conținute într-o operă fotografică nu este limitat în timp și poate fi exercitat și de succesori. Considerăm, însă, că dacă persoana reprezentată și-a dat consimțământul necondiționat pentru reproducerea și distribuirea operei, care conține imaginea sa, acest consimțământ nu poate fi retras de succesori după decesul persoanei în cauză^[21]. Într-o altă ordine de idei, cerința consimțământului pentru valorificarea operei în care este reprezentată persoana incumbă nu doar autorului operei, dar și persoanelor în beneficiul cărora a trecut dreptul de proprietate asupra operei^[22].

5. Apărarea dreptului la propria imagine

Din șirul metodelor de apărare a drepturilor civile, care prezintă un caracter aparte în cazul drepturilor personale nepatrimoniale^[23], cele mai relevante pentru dreptul subiectiv la propria imagine le considerăm restabilirea situației anterioare încălcării dreptului subiectiv și suprimarea acțiunilor prin care se încalcă dreptul sau se creează pericolul încălcării lui, precum și repararea prejudiciului nepatrimonial.

Restabilirea situației anterioare încălcării dreptului subiectiv la propria imagine presupune, ca premisă necesară, încălcarea acestui drept prin captarea sau difuzarea înfățișării persoanei fără consimțământul acesteia sau în circumstanțe pentru care persoana vizată nu și-a dat consimțământul, și are ca finalitate nimicirea înregistrărilor și/sau retractarea acestora din circuit.

Repararea prejudiciului nepatrimonial pentru încălcarea dreptului subiectiv la propria imagine se justifică prin faptul că o astfel de încălcare reprezintă o ingerință în dreptul la respectarea vieții private, ce poate provoca suferințe fizice sau psihice titularului în cauză. În același timp, nu credem că pentru acordarea reparației prejudiciului moral este necesar ca difuzarea imaginii se aibă un efect ofensator sau jignitor^[24]. Dacă totuși, difuzarea imaginii are un astfel de efect, răspunderea pentru încălcarea dreptului la propria imagine poate fi cumulată cu cea pentru încălcarea dreptului la respectarea onoarei, demnității și reputației profesionale.