Dreptul și noua ordine juridică – între acceptare și toleranță

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Politicile de liberalizare inițiate la mijlocul anilor ’80, au deschis calea unui capitalism nestăpânit, fiind chiar sursa unor abuzuri din partea firmelor naționale sau multinaționale. Acest fenomen de liberalizare a piețelor naționale, produselor, opiniilor, ideilor sau a altor aspecte ale culturii la nivel mondial, a creat ceea ce cunoaștem cu toții în acest moment, fenomenul de globalizare sau de mondializare. De asemenea, dezvoltarea internetului este o expresie a globalizării, un factor evident de interdependență  a activităților culturale și economice a statelor.

Apariția globalizării a dus și la impunerea unor reguli economice de către societățile multinaționale, pe alocuri destul de agresive, reguli care nu de puține ori au dat naștere unor serii de controverse în țările în care respectivele societăți își desfășoară activitatea. Chiar dacă la prima vedere, această circumstanță creează un isomorfism între științele economice (care au dezvoltat fenomenul de globalizare) și cele juridice, în esență acestea pot intra într-un conflict evident, pentru că primele își doresc crearea unor privilegii legislative și de ce nu, o abstractizare a dreptului în fața intereselor economice. Acest fenomen de globalizare, s-a dezvoltat pe pilonii unei teorii novatoare, denumită teoria neo-instituțională.

Neo-instituționalismul, denumit și „nou instituționalism”, reprezintă o abordare metodologică asupra științelor politice, economice sau a comportamentului organizațional și sociologic recunoscută pentru prima dată în Statele Unite ale Americii. Creatorii acestei teorii sunt doi sociologi de renume, John Meyer și Brian Rowan, primul, profesor al Universității Standford, iar cel de-al doilea, la aceea vreme, doctorandul său, iar în prezent, fiind un respectat profesor al Universității Michigan din S.U.A. O astfel de teorie a devenit proeminentă în anii 1980, chiar dacă ea a fost promovată cu câțiva ani înainte de renumiții profesori în prima lor lucrare științifică comună, pe această temă^[1].

Această teorie explorează modul în care structurile instituționale, regulile interne ale acestora, normele și culturile pot constrânge alegerile și acțiunile indivizilor, atunci când fac parte dintr-o instituție politică sau din orice alt tip de instituție care impune un comportament organizațional riguros. Cu alte cuvinte, neo-instituționalismul se concentrează pe efectele constrângătoare, care permit reguli formale și informale asupra comportamentului indivizilor și grupurilor care fac parte dintr-o instituție, încercând să creeze o superioritate asupra anumitor norme juridice sau chiar de a le modifica în sensul protejării interesului economic promovat. Practic, globalizarea și interesul național pot fi paradigme opuse, iar încercarea de adaptare a dreptului pozitiv la interesul economic, chiar și idealitatea promovată de adepții teoriei dreptului natural ar rămâne una iluzorie.

Lex naturalis sau dreptul natural, a promovat ideea ordinii universale care guvernează toți indivizii, dar și teoria drepturilor inalienabile, imuabile ale persoanei. Dreptul natural este constituit pe reguli morale și subiective. Spre exemplu, în Grecia antică era relevat caracterul sacru al legilor și se făcea distincție între legea naturală și legea scrisă. Din punctul de vedere al lui Aristotel, promovat în Constituția Atenienilor, echitatea era superioară legilor pozitive, a celor scrise, iar „nedreptăților și tiraniei le erau opuse norme eterne, imuabile”^[2]. De aceea, opțiunea epistemologică a lui Aristotel, excedă contemporaneității și am putea înțelege că această separație istorică între dreptul natural și cel pozitiv s-a datorat dinamicii  perpetue din jurul drepturilor omului.

Dreptul pozitiv, reprezintă legea aplicabilă la un moment dat de normele de drept în vigoare. Pentru pozitiviști, de fapt, drepturile omului, ca de altfel toate drepturile subiective, devin drepturi doar dacă sunt recunoscute de ordinea juridică pozitivă, adică de „organele dreptului”, de stat, fiind sigurul autorizat în acest sens de Constituție. El este interesat de știința dreptului doar de sfera dreptului pozitiv. Un stat preocupat mai mult de interesele sale economice, fără să păstreze proporționalitatea între eficiența normelor de drept care asigură o protecție juridică efectivă oricărei persoane și dezvoltarea economică, poate avea carențe în sfera bunei administrări a justiției. Dreptul pozitiv este specific organizării unei orânduiri naționale și recunoaște o superioritate juridică textelor constituționale.

Se poate observa, fără îndoială, că anumite constituții, astăzi, majoritatea, conțin liste de drepturi și libertăți ale omului și instituie mecanisme de garanții, dar, în ochii pozitiviștilor, aceste drepturi nu diferă prin natură de alte drepturi subiective decât prin solemnitatea proclamării sau datorită conținutului lor. Or, cu toate acestea, teoria generală a dreptului pozitivist are un interes redus pentru conținut și asta din cel puțin două motive. Primul rezultă din faptul că substanța normelor de drept este produsul preferințelor politice sau morale ale celor care le-au adoptat, fără ca aceste preferințe să aibă cel mai mic impact asupra calității lor de normă juridică, adică privitor la valabilitatea și caracterul lor obligatoriu. Al doilea motiv, face dintr-o prescripție ascunsă în spatele unei proceduri prevăzute de un simplu regulament, o normă legală și ea trebuie respectată ca normă juridică, fără să depindă de un conținut juridic evident, adică de ceea ce ar dispune, interzice sau permite.

Dacă dreptul natural, a avut în vedere stabilirea unui sistem juridic corespunzător perioadei în care s-a aplicat, dreptul pozitiv dăinuie, în ciuda provocărilor contemporane. Dreptul pozitiv este singurul care poate face un sistem de drept sustenabil și este singurul care poate oferi răspunsuri valide la coeziunea grupului social însă, trebuie să împrumute și să se adapteze resurgențele și cerințele valorilor jus naturale.

În ultima perioadă de timp, tehnologia digitală rămâne preocuparea majoră a profesioniștilor din domeniul juridic. O lume globală, interconectată la internet, poate genera o serie de provocări în sfera dreptului, pentru că în mod indirect, creează o nouă ordine juridică. Această nouă ordine juridică, intră în concurs cu cea națională și în consecință trebuie păstrat un echilibru pentru ca primă să fie acceptată și integrată de cea de-a doua.

Dreptul digital reprezintă un concept nou, care în mod firesc trebuie să aibă în vedere posibilitatea de a face justiția mai accesibilă și mai rapidă, cu respectarea drepturilor fundamentale ale omului. Raporturile juridice digitale impun asigurarea unor legi cât mai atractive, dar în primul rând eficiente, cu respectarea datelor cu caracter personal a tuturor subiecților de drept implicați. Metamorfoza dreptului trebuie să țină cont de tranziția care urmează să se realizeze, de la reglementarea raporturilor tradiționale de drept, la cele noi, digitale. În egală măsură, valorile perene ale dreptului vor fi păstrate deoarece, nu toate raporturile juridice vor intra în sfera digitalizării, dreptul este obligat să accepte evoluția însă, trebuie să protejeze în mod eficient: suveranitatea, proprietatea, personalitatea și responsabilitatea.

Această nouă ordine juridică, care se conturează la începutul secolului XXI, necesită o abordare diferită asupra dreptului. Societatea de astăzi este una a tehnoștiinței, în care legile se schimbă într-un ritm amețitor. De multe ori se creează aparența unei disproporții variabile și imprevizibile, greu de înțeles, iar statul de drept pare pus în pericol!

Acceptarea și toleranța nu sunt cuvinte sinonime, iar în cazul de față, acceptarea noii ordini juridice înseamnă integrare, iar toleranța, păstrarea unei distanțe care practic reprezintă, rămânerea în afara sistemului creat de noua ordine juridică.  Astfel, odată cu destrămarea ordinii juridice tradiționale și apariția celei noi, aceasta din urmă este fundamentată pe noua structură comunitară sau internațională, iar izvoarele dreptului, chiar dacă rămân esențiale în reglementarea relațiilor comunitare sau internaționale, sunt din ce în ce mai neconforme cu noile cerințe de rapiditate, suplețe și adaptabilitate cerute de cooperarea comunitară sau internațională, în noul context de globalizare.

Valorile universale promovate în conținutul Declarației Universale a Drepturilor Omului sau de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dar și actele juridice unionale europene obligatorii au fost acceptate de majoritatea sistemelor de drept din țările democratice europene și ca atare, fundamentează această nouă ordine juridică. Ea vine în contextul globalizării și al digitalizării, fapt pentru care, dreptul își poate revizui standardele impuse de aceasta sau chiar anumite izvoare ale sale însă, nu și valorile sale tradiționale, tocmai pentru a nu pune în discuțiile următoare, obscuritatea sa în fața intereselor economice.

* Acest articol a fost publicat în revista Palatul de Justiție nr. 2/2021.

^[1] Meyer J., Rowan B., Organizații instituționale: Structura formală între mit și ceremonie, American Journal of Sociology, 1977.

^[2] Aristotel, Etica Nicomahică, Petecel – introducere, traducere și comentarii, ed. a II-a, Editura IRI, București, 1998, p. 305.