Dreptul şi morala: între principii fundamentale şi provocări contemporane

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

În mod ideal, drepturile omului ar trebui să fie fundamentate pe principii morale universale care asigură coeziunea și stabilitatea societății. Morala oferă un cadru în care drepturile nu sunt doar proclamații abstracte, ci manifestări ale unei ordini justificate și acceptabile social. Această abordare implică integrarea valorilor morale în structura juridică pentru a asigura că drepturile nu sunt doar formal recunoscute, ci și efectiv aplicate și respectate în practică[1]. Problema fundamentală ridicată este echilibrul între ordine și drepturi, între reglementarea morală și libertatea individuală. Punerea în prim‑plan a ordinii poate conduce la despotism, unde drepturile individuale sunt suprimate, iar libertatea este restrânsă. Pe de altă parte, accentul excesiv pe drepturile individuale poate duce la atomizarea societății și erodarea coeziunii sociale. De aceea, găsirea unui echilibru între aceste două principii este crucială pentru realizarea unei societăți juste și funcționale[2]. Antichitatea și modernitatea oferă perspective diferite asupra raportului între drept și morală. În Antichitate, gânditorii precum Aristotel vedeau justiția ca o virtute fundamentală, integrată într‑un cadru moral care asigura ordinea socială. Modernitatea, pe de altă parte, a accentuat drepturile individuale ca fundament al ordinii, adesea punând în discuție compatibilitatea acestora cu coeziunea socială[3]. Practic, integrarea principiilor morale în cadrul dreptului este esențială pentru asigurarea unei ordini sociale care să sprijine și să protejeze drepturile omului. Fără o fundamentare morală adecvată, drepturile pot deveni instrumente de manipulare politică, iar ordinea socială poate deveni ineficientă sau injustă. Este necesară o reflecție profundă asupra modului în care drepturile și moralitatea pot fi armonizate pentru a construi o societate justă și echitabilă[4].

Faptul că drepturile omului sunt adesea subiect de discuție în mass‑media, incluzând presa, televiziunea și radioul, duce adesea la o stare generală de confuzie. Această confuzie provine din proliferarea opiniilor diverselor persoane care pot avea niveluri variabile de cunoștințe și înțelegere despre subiect, contribuind astfel la un amestec de informații și interpretări. Această situație este amplificată de caracterul adesea senzaționalist și superficial al relatărilor mediatice, care pot favoriza retorica în detrimentul unei analize fundamentate și complexe. Mass‑media, prin natura sa, are tendința de a simplifica și dramatiza subiectele pentru a atrage atenția publicului. În cazul drepturilor omului, aceasta poate duce la o prezentare distorsionată a realității, în care complexitatea și nuanțele sunt pierdute. Prin expunerea constantă la diferite perspective și interpretări, publicul se poate confrunta cu o confuzie crescută despre ceea ce înseamnă cu adevărat drepturile omului și despre cum ar trebui acestea aplicate și protejate[5]. Afirmația conform căreia „se poate în final vorbi de o retorică a drepturilor omului provenind din sectorul politic departe de idealul moral și ultim care fundamentează aceste drepturi”[6] reflectă preocuparea că drepturile omului sunt adesea folosite în scopuri politice, mai degrabă decât fiind fundamentate pe idealuri morale profunde. Politicienii și grupurile de interese pot adesea să adapteze și să interpreteze drepturile omului pentru a‑și susține agendele, ceea ce poate duce la o distorsionare a principiilor fundamentale care stau la baza acestora[7]. Într‑o democrație funcțională, este important ca dezbaterea despre drepturile omului să fie fundamentată pe principii morale solide și nu doar pe retorica politică. Retorica poate fi utilă pentru atragerea atenției asupra problemelor, dar nu ar trebui să substituie o discuție serioasă și informată despre drepturile fundamentale și despre modalitățile prin care acestea pot fi protejate și promovate[8]. Pentru a evita confuzia și distorsionarea, este esențial să existe o fundamentare solidă și consistentă a drepturilor omului, bazată pe principii morale universale și nu doar pe discursuri politice efemere. În acest sens, educația și analiza critică sunt cruciale pentru a asigura că drepturile omului sunt înțelese și aplicate corect[9].

În discuția despre morală și drept, este important să observăm că morala nu reprezintă un ideal abstract, ci o realitate ce trebuie descoperită și înțeleasă. Morala devine ideal doar atunci când sunt adăugate straturi de deviere de la ceea ce este just, distorsionându‑se astfel percepția originală a justului. Morala, în esența sa, este mai degrabă o realitate decât un ideal. Ea reflectă principiile fundamentale ale dreptății și ale comportamentului corect care există în mod spontan și sunt integrate în natura umană. Idealul moral apare atunci când devierile de la această realitate sunt evidențiate și combinate cu diverse concepte și idei care nu se aliniază perfect cu justul[10]. Conceptul grecesc de dikaiosūne (justiția) este esențial pentru înțelegerea intersecției dintre morală și drept. Acest termen nu se referă doar la norme de drept sau la reguli morale, ci la o datorie fundamentală față de ceilalți, care este integrată atât în norme morale, cât și în norme de drept. Dikaiosūne este un concept care transcende intenția rațională individuală și apare în mod spontan din interacțiunile umane și din nevoia de coexistență armonioasă[11]. Dikaiosūne, ca un concept central în gândirea antică, combină atât dimensiunea morală, cât și pe cea juridică. În acest sens, morala și dreptul nu sunt complet separate, ci sunt interconectate prin datoria față de celălalt. Această interconexiune sugerează că normele morale și cele juridice nu sunt doar creații raționale ale societății, ci reflecții spontane ale unui principiu mai profund de justiție și echitate[12]. Dikaiosūne apare nu doar dintr‑o intenție rațională, ci dintr‑o înțelegere spontană și intuitivă a ceea ce este just. Această spontaneitate în aplicarea principiilor morale și juridice sugerează că regulile și normele se nasc dintr‑o observare naturală a justului, nu dintr‑o creație deliberată și rațională[13].

Justiția, în calitatea sa de datorie față de celălalt, se leagă profund de conceptul de virtute personală. Această corelație reflectă modul în care datoria față de ceilalți și virtutea individuală sunt interconectate, fiecare având rolul său esențial în menținerea unei societăți echitabile și armonioase[14]. Justiția ca datorie față de celălalt (dikaiosūne) implică responsabilitatea de a acționa în mod corect și echitabil față de ceilalți membri ai societății. Această formă de justiție este o virtute socială care subliniază importanța relațiilor interumane și contribuie la binele comun[15]. Pe de altă parte, virtutea individuală se referă la calitățile personale și comportamentele care reflectă caracterul moral al unei persoane. Aceasta include trăsături precum onestitatea, curajul și temperanța, care sunt importante pentru integritatea personală și pentru împlinirea individuală[16]. Aspectul general juridic (justiția socială) și aspectul individual (virtutea personală) sunt interdependente și se presupun reciproc. Dreptatea, ca virtute socială, necesită o bază de virtute personală, iar virtutea personală este întărită de responsabilitatea față de ceilalți[17]. Deși dreptatea socială (datoria față de ceilalți) și virtutea personală sunt interconectate, esența lor diferă. Dreptatea se ocupă de relațiile și responsabilitățile sociale, în timp ce virtutea personală se concentrează pe caracterul și comportamentul individual. Ambele sunt esențiale pentru construirea unei societăți corecte și echitabile[18].

Justiția și virtutea sunt concepte interconectate care pot fi înțelese mai bine prin rapor­tarea lor la dimensiunile interioare și exterioare ale experienței umane. Această abordare subliniază importanța conștiinței de sine în realizarea unei justiții autentice și a unei virtuți personale. Justiția ca datorie față de ceilalți și virtutea personală sunt strâns legate de interioritatea fiecărei persoane. Conștiința de sine morală este fundamentală pentru a înțelege și a practica justiția într‑un mod autentic. Aceasta implică o reflecție profundă asupra propriilor valori, motivații și acțiuni[19]. Justiția ca virtute socială se manifestă în raportarea noastră la ceilalți și în modul în care acțiunile noastre contribuie la binele comun. Justiția nu este doar o regulă impusă, ci rezultatul unei înțelegeri interioare a responsabili­tăților și obligațiilor față de ceilalți[20]. Pentru a realiza justiția socială, este esențial să existe o conștiință de sine morală. Această conștiință implică recunoașterea responsabilităților individuale și înțelegerea rolului personal în contextul social mai larg. Fără o astfel de conștiință, justiția socială nu poate fi practicată eficient, deoarece acțiunile și deciziile fiecărei persoane nu ar reflecta un angajament autentic față de binele comun[21]. Justiția, ca datorie față de ceilalți, este o manifestare a unei conștiințe interioare care se reflectă în comportamentul social. Practicarea justiției nu este un act deliberat impus de reguli externe, ci o expresie a unei virtuți interne care se manifestă în raportul nostru cu ceilalți. Această virtute socială este profund legată de conștiința personală și de integritatea morală[22].

Conștiința de sine morală este esențială pentru înțelegerea și aplicarea justiției, cunoscută și sub numele de dikaiosūne. Aceasta reflectă o legătură profundă între drept și morală, legătură care este adesea ignorată în practică. Teoretic, dreptul și morala pot fi studiate separat, dar în realitate, ele sunt interdependente[23]. În societatea modernă, observăm o tendință de disociere între dimensiunea individuală a virtuții și dimensiunea socială a justiției. Virtutea personală, ce se referă la dezvoltarea caracterului și a responsabilităților individuale, se separă adesea de responsabilitățile sociale. În același timp, drepturile individuale sunt adesea promovate fără a ține cont de datoria față de ceilalți. Acest fenomen duce la o distorsiune a echilibrului între drept și justiție[24]. Pozitivismul juridic a avut tendința de a pătrunde în sfera intimă a individului, impunând reguli și norme care se bazează pe voința politică mai degrabă decât pe principii morale fundamentale. Această abordare creează un control stringent asupra interiorității morale a individului, reducând importanța conștiinței de sine și a responsabilităților personale[25]. Într‑un context pozitivist, grija față de ceilalți, care ar trebui să provină dintr‑o conștiință morală interioară, se transformă într‑o obligație impusă de norme și reguli politice. Aceasta reduce importanța conștiinței de sine individuale și transformă datoria față de ceilalți într‑un element procedural al sistemului juridic, fără a reflecta valorile morale fundamentale[26].

Aderarea spontană a conștiinței individuale la justiția socială este esențială pentru funcționarea sa adecvată. În absența acestui angajament personal, sistemul de reguli și norme nu poate realiza obiectivele de echitate și coeziune socială pe care le promovează. Conștiința de sine morală joacă un rol crucial în implementarea și menținerea justiției sociale. Atunci când individul se angajează dintr‑o motivație personală și sinceră în respectarea principiilor de justiție, sistemul politic și juridic beneficiază de o bază de sprijin solid care facilitează respectarea legii și corectitudinea socială[27]. Spontaneitatea în aderarea la justiția socială se referă la acceptarea și aplicarea normelor morale fără a fi impuse de forțe externe. Aceasta implică o integritate morală care transcende cerințele legale și este fundamentată în valori personale adânci. Când oamenii acționează conform principiilor de justiție dintr‑o conștiință morală autentică, nu doar din conformism sau teama de sancțiuni, se creează un cadru mai solid pentru justiția socială[28]. Fără un angajament moral individual, sistemul politico‑juridic poate deveni ineficace sau chiar corupt. Normele și regulile pot fi respectate doar formal, fără a reflecta adevăratele valori de justiție. Aceasta poate duce la o distorsionare a principiilor de justiție și la creșterea sentimentului de injustiție și de alienare în rândul populației[29]. Pentru a asigura o justiție socială eficientă, trebuie să existe o legătură strânsă între drept și morală. Dreptul nu trebuie doar să reglementeze comportamentele, ci să reflecte valori morale fundamentale. Conștiința morală individuală ajută la consolidarea acestei legături, făcând ca aplicarea legii să fie nu doar o obligație legală, ci și una etică[30].

În cazul unui individ condamnat, motivul pentru care acesta continuă să încalce regulile sociale chiar și după eliberare poate fi atribuit lipsei unei conștiințe morale interne. Aici, conștiința morală se referă la acea voce interioară care evaluează și ghidează compor­tamentul unei persoane în conformitate cu principiile etice și morale. În lipsa acestei conștiințe, individul tinde să se comporte egoist și să ignore impactul acțiunilor sale asupra altora[31]. Virtutea socială se referă la respectul pentru normele și valorile care facilitează coeziunea și armonia într‑o societate. Aceasta presupune nu doar respectarea regulilor externe, ci și integrarea lor în conștiința personală. Atunci când un individ nu își interna­lizează aceste norme și valori, efectul asupra societății este negativ. Justiția socială și coeziunea socială sunt compromise în absența unei conștiințe morale care să sprijine respectarea legilor și regulilor[32]. Lipsa conștiinței morale nu doar că deteriorează justiția socială, dar are și un impact negativ asupra individului însuși. Fără un tribunal interior care să judece acțiunile proprii, individul ajunge să nu mai fie capabil să ducă o viață normală și armonioasă în cadrul societății. Comportamentele deviante devin o normă pentru el, iar integrarea socială, tot mai dificilă[33]. Societatea poate încerca să readucă individul pe „calea cea dreaptă” prin diverse măsuri, cum ar fi programele de reabilitare și consiliere. Totuși, aceste eforturi sunt adesea limitate dacă individul nu dezvoltă o conștiință morală proprie care să sprijine respectarea normelor sociale. Este esențial ca reabilitarea să nu se con­centreze doar pe aspectele externe ale comportamentului, ci și pe formarea unei conștiințe morale interne[34].

Comportamentul deviant, lipsit de conștiință morală, este adesea izolat și reprezintă o excepție. Majoritatea oamenilor, în mod natural, integrează normele și valorile sociale în conștiința lor morală și acționează conform acestora, fără a necesita intervenția constantă a unor autorități externe. Acești indivizi manifestă un raport armonios între interioritatea conștiinței personale și normele sociale externe. Această integrare spontană reflectă o înțelegere profundă a justiției și a responsabilității față de ceilalți[35]. Aceasta înseamnă că individul nu doar respectă regulile sociale, dar le și internalizează, astfel încât comporta­mentul său este în mod natural conform cu normele colective[36]. Aderarea neintenționată și naturală la justiția socială sugerează că respectarea normelor nu trebuie să fie rezultatul unei presiuni externe sau al unei constrângeri, ci poate fi o manifestare spontană a conștiinței și responsabilității individuale. Acest comportament reflectă un angajament autentic față de binele comun[37]. Educația morală joacă un rol crucial în dezvoltarea conștiinței personale și în integrarea normelor sociale. O educație care promovează conștiința de sine și înțelegerea valorilor sociale poate contribui la formarea unei societăți în care majoritatea indivizilor se comportă conform justiției sociale, fără necesitatea unei supravegheri externe[38].

Modernitatea a adus cu sine o reconfigurare semnificativă a raportului dintre drept și morală, cu efecte profunde asupra conștiinței individuale și colective. Această ruptură a influențat modul în care dreptul și morala sunt percepute și aplicate în societate. Modernitatea a favorizat o concentrare asupra individului, punând accentul pe autonomia personală și drepturile individuale. Aceasta a condus la o percepție a dreptului care se axează predominant pe drepturile individuale, adesea în detrimentul datoriilor față de ceilalți. Dreptul modern se centrează pe protejarea libertății individuale, în care fiecare persoană este văzută ca un agent autonom cu drepturi fundamentale. Acest lucru a condus la o accentuare a drepturilor personale în detrimentul responsabilităților colective[39]. Dreptul modern tinde să individualizeze normele și să le adapteze la particularitățile fiecărei persoane, punând accent pe drepturile individuale în locul responsabilităților sociale. Acest lucru reflectă o transformare dintr‑o viziune comunitară într‑o abordare centrată pe individ[40]. În această reconfigurare, dimensiunea morală a dreptului a fost afectată, atât la nivel individual, cât și social. În loc să fie un instrument al justiției sociale și al grijii reciproce, dreptul a devenit adesea un mecanism pentru protejarea drepturilor individuale, fără o preocupare echivalentă pentru datoriile față de ceilalți. Trecerea accentului de la datoriile sociale către drepturile individuale a slăbit coeziunea socială și a amplificat individualismul. Drepturile sunt adesea promovate fără o corectă echilibrare cu responsabilitățile și grijile față de comunitate[41]. În contrast cu accentul pus pe drepturile individuale, datoriile față de ceilalți sunt adesea marginalizate. Acest lucru reflectă o distanțare de idealurile morale fundamentale care promovează echilibrul și responsabilitatea reciprocă[42]. Ruptura dintre drept și morală în modernitate are implicații importante pentru modul în care dreptul este aplicat și înțeles. Dreptul a devenit mai mult o chestiune de reglementare a relațiilor dintre indivizi decât un instrument pentru promovarea justiției sociale și a responsabilităților reciproce. Punând accentul pe protejarea drepturilor personale, adesea în detrimentul responsabilităților sociale, prioritizează libertatea individuală în detrimentul coeziunii colective[43]. Pentru a restabili o relație sănătoasă între drept și morală, este esențial să se regândească modul în care drepturile individuale sunt echilibrate cu responsabilitățile sociale. O viziune integrată care consideră atât drepturile, cât și datoriile ar putea promova o societate mai echitabilă și mai unită[44].

„Omul este apărat, în mod real însă, în raport cu puterea, nu promovând drepturile, ci conștiința datoriei (grijii) pentru celălalt.”[45] Conștiința datoriei față de ceilalți promovează un sistem în care responsabilitatea socială și grija sunt priorități fundamentale. Aceasta înseamnă că fiecare individ nu doar își protejează drepturile, dar își asumă și responsabilitatea de a contribui la binele comun și de a se comporta etic față de ceilalți[46]. Drepturile individuale, deși esențiale pentru protecția libertății personale, nu garantează întotdeauna o responsabilitate adecvată față de ceilalți. Focalizarea exclusivă pe drepturi poate conduce la egoism și la neglijarea responsabilităților sociale[47]. Într‑o societate, responsabilitățile față de ceilalți cresc în funcție de poziția socială și influența pe care o persoană o are. Persoanele cu mai multă putere și resurse au datoria de a contribui în mod semnificativ la binele comun și de a evita abuzurile de putere[48]. O conștiință profundă a datoriei față de ceilalți poate preveni tendințele dictatoriale. Atunci când liderii și cei aflați în poziții de putere sunt conștienți de responsabilitatea lor față de binele comun, abuzurile și dictatura sunt mai puțin probabile[49]. Promovarea unei educații care pune accentul pe responsabilitatea socială și conștiința datoriei față de ceilalți poate contribui la crearea unei societăți mai echitabile și mai responsabile[50]. Crearea unei culturi care valorizează responsa­bilitatea față de ceilalți poate ajuta la consolidarea legăturilor sociale și la prevenirea comportamentului egoist și a abuzurilor de putere[51]. Instituțiile și politicile publice ar trebui să reflecte conștiința datoriei față de ceilalți, asigurând că drepturile sunt protejate într‑un context de responsabilitate socială și etică[52]. Implementarea mecanismelor de transparență și responsabilitate în conducerea instituțiilor poate preveni abuzurile și proteja drepturile, contribuind la promovarea unei culturi etice și a unui angajament social mai solid[53].

În viziunea lui Aristotel, justiția este profund legată de conceptul de altruism și de responsabilitatea față de ceilalți, mai degrabă decât de simple drepturi individuale. Această abordare subliniază că adevărata justiție nu este doar o chestiune de respectare a drepturilor, ci și de îndeplinire a datoriilor față de ceilalți, reflectând o armonie între interesele individuale și binele comun. Aristotel definește justiția (dikaiosūne) ca fiind virtutea care se manifestă în relațiile interumane, având în vedere binele comun. Este o formă de virtute exercitată nu doar pentru beneficiul personal, ci și în favoarea altora. Justiția, în această viziune, este despre echilibru și proporționalitate, asigurând că drepturile și datoriile sunt distribuite corect și echitabil în cadrul comunității[54]. În viziunea aristotelică, virtutea, inclusiv justiția, este strâns legată de conștiința morală și de integritatea personală. Fără o conștiință de sine morală, nu poate exista o justiție reală, deoarece acțiunile unei persoane nu reflectă responsabilitatea față de ceilalți[55]. Aristotel consideră că justiția este o manifestare a dreptului natural, care se bazează pe datoria față de ceilalți și pe recunoașterea unui standard universal de dreptate care transcende legislația pozitivă. În această viziune, dreptul natural este înrădăcinat în natura umană și în interacțiunile umane fundamentale, reflectând un sens profund de responsabilitate și respect reciproc[56].

În tradiția filosofică aristotelică, drepturile și datoriile nu sunt concepute ca entități separate, ci ca părți integrale ale unui sistem coerent care promovează atât echilibrul social, cât și bunăstarea individuală. Această abordare recunoaște că adevărata libertate nu poate fi separată de responsabilitatea față de ceilalți și că justiția socială nu poate fi realizată fără un echilibru între libertatea individuală și datoria socială. În loc să se concentreze exclusiv pe drepturi subiective, această viziune pune accentul pe datoria spontană a fiecărei persoane față de ceilalți. Drepturile nu sunt concepute ca entități autonome, ci ca rezultat natural al respectării datoriilor reciproce. Astfel, dreptul fiecărei persoane este văzut ca derivând din datoria morală pe care ceilalți o au față de ea[57]. Libertatea adevărată, conform acestei perspective, este profund legată de responsabilitatea față de ceilalți. O libertate care se bazează pe respectul și datoria față de ceilalți întărește comunitatea și contribuie la stabilitate socială. Această viziune sugerează că libertatea nu slăbește coeziunea socială, ci o întărește printr‑o relație de interdependență[58]. Justiția socială rezultă dintr‑o libertate care respectă și promovează datoria față de ceilalți, iar libertatea își găsește sprijin în justiția socială. Separarea acestor două principii fundamentale duce la dezechilibre și probleme pe termen lung, afectând atât individul, cât și comunitatea[59]. Problemele apar atunci când libertatea individuală este înțeleasă fără responsabilitate față de ceilalți sau când justiția socială este aplicată fără a ține cont de libertățile individuale. Aceste dezechilibre pot avea efecte devastatoare asupra coeziunii sociale și a bunăstării individuale[60].

Ronald Dworkin abordează problema drepturilor individuale și a binelui comunității dintr‑o perspectivă care contrazice ideea că liberalismul presupune o separare strictă între aceste două concepte. Dworkin argumentează că binele personal și binele comunității nu sunt doar interconectate, ci sunt profund integrate[61]. Dworkin observă că liberalismul este adesea criticat pentru că ar separa strict binele personal de binele comunității. Această critică sugerează că liberalismul nu reușește să recunoască legătura dintre individ și comunitate, tratându‑le ca entități distincte. Dworkin consideră că această viziune este eronată și că, de fapt, cele două aspecte sunt profund interconectate. Dworkin argumentează că viața fiecărei persoane individuale este legată de binele comunității. Reușita individuală este văzută ca un aspect al bunăstării comunității în întregul său, iar comunitatea depinde de succesul și bunăstarea fiecărei persoane. Aceasta înseamnă că bunăstarea fiecărei vieți individuale contribuie la binele comunității. În acest sens, bunăstarea individuală nu este doar o preocupare personală, ci un aspect esențial al bunăstării colective. Fiecare individ influențează și este influențat de starea generală a comunității. Această viziune sugerează că atât comunitatea, cât și indivizii nu pot fi considerați separați în termeni de bine și succes. Bunăstarea comunității depinde de succesul individual, fiecare individ având un rol crucial în realizarea și menținerea bunăstării colective. Conceptul lui Dworkin de integrare implică faptul că drepturile individuale și responsabilitățile față de comunitate nu sunt excluzive, ci sunt interdependente. Succesul și împlinirea drepturilor individuale sunt profund legate de datoriile și contribuțiile fiecărei persoane la comunitate. Aceasta sugerează că este esențial un echilibru între libertățile personale și responsabilitățile sociale pentru bunăstarea atât a indivizilor, cât și a comunității. Dworkin contestă abordarea pozitivistă care domină adesea teoriile juridice și politice moderne, care tratează drepturile și responsabilitățile ca entități separate. Prin sublinierea integrării bunăstării personale și a celei colective, el pledează pentru o înțelegere mai nuanțată a modului în care legile și drepturile funcționează într‑o societate unită și interdependentă[62].

Problema pe care o pune Ronald Dworkin este dacă o comunitate politică ar trebui să folosească dreptul penal pentru a‑și forța membrii să ducă o viață pe care majoritatea o consideră bună sau dacă ar trebui să folosească dreptul pentru a‑i obliga să se comporte cu justiție față de ceilalți[63]. El analizează cum tratează liberalismul relația dintre individ și comunitate. Liberalismul modern tinde să prioritizeze autonomia individuală și să fie reticent în a impune norme de viață, considerând că statul nu ar trebui să se amestece în deciziile personale ale indivizilor, atâta timp cât acestea nu‑i afectează direct pe alții. Dworkin analizează, de asemenea, posibilitatea ca dreptul să fie utilizat pentru a garanta că membrii comunității acționează cu justiție unii față de alții[64]. Aici, accentul este pus pe responsabilitatea socială și pe modul în care legea poate contribui la menținerea unei relații echitabile între indivizi. Dworkin consideră că fundamentul comunității ar trebui să fie altruismul. El sugerează că o comunitate bine organizată este una în care membrii se angajează activ în promovarea bunăstării celorlalți, nu doar în urmărirea intereselor personale egoiste. Cu toate că încearcă să îmbunătățească liberalismul prin integrarea conceptului de altruism, el nu reușește să se desprindă esențial de premisele liberalismului tradițional. Liberalismul, în forma sa clasică, subliniază drepturile individuale și libertatea personală, iar Dworkin încearcă să echilibreze acest lucru cu preocuparea pentru justiția socială, dar se confruntă cu dificultăți în a concilia interesele personale cu cele ale comunității, fără a compromite fundamentul altruismului. El sugerează că altruismul nu poate rezulta dintr‑o căutare egoistă a intereselor personale, ci trebuie să se bazeze pe o dăruire dezinteresată față de ceilalți. Dacă interesul personal domină fără a fi în concordanță cu interesul general, care ar trebui să fie bazat pe altruism, comunitatea riscă să slăbească. Acest lucru sugerează că o comunitate sănătoasă trebuie să găsească un echilibru între promovarea drepturilor individuale și responsabilitatea față de ceilalți. Altruismul nu poate rezulta din urmărirea intereselor particulare egoiste. Datoria față de ceilalți trebuie să fie dezinteresată, și nu derivată dintr‑o căutare egoistă a beneficiilor personale[65].

Aristotel, în lucrarea sa Politica, sublinia că niciuna dintre formele de guvernământ – monarhia, aristocrația sau democrația – nu este considerată ideală dacă interesul personal prevalează asupra interesului comun. Această observație reflectă o înțelegere profundă a echilibrului necesar între interesele individuale și binele colectiv. Deși democrațiile moderne au realizat progrese semnificative în promovarea drepturilor individuale, se observă o tendință de predominare a interesului personal asupra binelui comun, ceea ce duce adesea la o corupție generalizată care paralizează viața comunitară. Aristotel a identificat acest pericol, avertizând că interesul personal necontrolat poate submina integritatea și funcționalitatea societății. Altruismul, conform perspectivei discutate, nu este echivalent cu o renunțare completă la sine în favoarea altora, ci se referă la o datorie față de ceilalți care se armonizează cu grija față de sine. Altruismul implică găsirea unui echilibru între risipă (care ar putea conduce la pierzanie) și avariție (care ar putea duce la pierderea preocupării pentru ceilalți). Justiția se situează la mijlocul acestui spectru, între egoismul excesiv și altruismul extrem. Grija față de celălalt nu exclude interesul personal, dar necesită un echilibru corect între acestea pentru a promova o societate sănătoasă și echitabilă. Într‑o societate ideală, grija față de ceilalți ar trebui să fie însoțită de un interes personal echilibrat. Aceasta înseamnă că factorii politici ar trebui să promoveze politici care nu doar să protejeze drepturile individuale, ci să și încurajeze responsabilitatea și datoria față de comunitate. Prin integrarea conceptului de altruism echilibrat, se pot reduce riscurile corupției și ale paralizării vieții comunității. Justiția, ca virtute socială, ar trebui să funcțio­neze ca un principiu de orientare pentru elaborarea și implementarea legilor și politicilor care să promoveze atât bunăstarea individuală, cât și binele comun. Reflectând asupra gândirii lui Aristotel și a conceptului de altruism, este clar că idealul unei societăți echitabile și funcționale implică o îmbinare armonioasă a interesului personal cu datoria față de ceilalți. Justiția trebuie să ocupe un loc central, asigurându‑se că grija față de ceilalți nu se face în detrimentul propriului bine, și invers. În acest mod, se poate construi o comunitate mai solidă, mai echitabilă și mai funcțională, care să prevină efectele negative ale corupției și egoismului excesiv.

În analiza relației dintre drept și etică, se ridică întrebări esențiale despre funcția și limitele dreptului în reglementarea comportamentului uman. Această discuție se concen­trează pe două întrebări fundamentale: 1. Poate dreptul să forțeze conduita dreaptă în raport cu ceilalți? 2. Care este obiectul specific al dreptului natural în raport cu morala? Dreptul are un rol definitoriu în structurarea și reglementarea relațiilor dintre indivizi, dar întrebarea dacă dreptul poate sau ar trebui să forțeze conduita dreaptă este complexă. Dreptul este adesea văzut ca un instrument de reglementare socială care stabilește norme și reguli pentru a asigura coeziunea și funcționarea armonioasă a societății. În această funcție, dreptul poate impune sancțiuni pentru comportamentele care încalcă normele acceptate, dar nu poate forța întotdeauna comportamente etice sau morale „spontane”. Deși dreptul poate impune conformitatea cu regulile și poate sancționa încălcările acestora, nu poate forța întotdeauna un individ să dezvolte o conștiință morală sau să adopte un comportament etic. Conduita morală provine adesea dintr‑o conștientizare interioară și din valori personale, care nu sunt complet accesibile pentru reglementarea juridică[66]. În teoria clasică a dreptului natural, dreptul nu este văzut ca un creator de norme, ci mai degrabă ca un descoperitor al acestora. Această perspectivă sugerează că dreptul natural reflectă și se conformează principiilor morale universale care sunt considerate a fi deja în vigoare și recunoscute de comunitate[67]. Dreptul nu creează aceste norme, ci le descoperă și le aplică în contextul legilor și reglementărilor. Obiectul dreptului natural este de a reflecta și de a implementa principiile de justiție care sunt considerate a fi inerente naturii umane și coeziunii sociale[68]. Dreptatea (dikaiosūne) este conceptul care îmbină atât etica, cât și dreptul[69]. Ambele, atât morala individuală, cât și reglementările legale, sunt interconectate în scopul promovării unui comportament corect și echitabil în societate. Într‑o societate ideală, morala se ocupă de reglementarea conduitelor personale și interioare, influențând motivațiile și valorile individului. Dreptul, pe de altă parte, reglementează comportamentele exterioare și relațiile dintre indivizi, asigurând conformitatea cu normele colective[70]. O integrare armonioasă între drept și morală este esențială pentru funcționarea unei societăți juste[71]. Dreptul nu poate forța întotdeauna conduita morală, dar poate reflecta și susține principiile morale prin legi și reglementări care promovează justiția socială.

* Articol extras din lucrarea Diana Dănișor, Gheorghe Dănișor, Filosofia drepturilor omului. O critică a modernității, Ed. Universul Juridic, București, 2024.

[1] I. Kant, în Întemeierea metafizicii moravurilor, Ed. Humanitas, București, 2007, explorează ideea că drepturile și moralitatea sunt fundamentate pe principiul universalizării, care poate oferi o bază solidă pentru drepturile omului în cadrul unei ordini sociale justificate moral.

[2] J.S. Mill, în On Liberty, The Walter Scott Publishing Co., Ltd., Londra, și Felling-on-Tyne, New York și Melbourne, https://www.gutenberg.org/files/34901/34901-h/34901-h.htm, discută despre limitele libertății individuale și rolul ordinii sociale în protejarea drepturilor și libertăților personale, argumentând pentru un echilibru între libertate și control social.

[3] Aristotel, în Etica Nicomahică, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1988, oferă o viziune asupra dreptății ca virtute socială și morală, subliniind importanța echilibrului și a ordinii pentru realizarea unei societăți juste. G.W.F. Hegel, în Principiile filosofiei dreptului, Ed. Univers Enciclopedic, București, 2015, discută despre drepturi și ordine în contextul dezvoltării istorice și sociale, argumentând că drepturile individuale trebuie să fie integrate într-un sistem social coeziv și rațional.

[4] C. Taylor, în Sources of the Self: The Making of the Modern Identity, Harvard University Press, Cambridge, 1989, explorează cum identitatea și valorile morale influențează concepția despre drepturi și ordinea socială, oferind o perspectivă asupra integrației acestor elemente în contextul modern.

[5] N. Chomsky, în Manufacturing Consent: The Political Economy of the Mass Media, Pantheon Books, New York, 1988, analizează modul în care mass-media influențează percepția publicului despre subiecte importante, inclusiv drepturile omului, prin selecția și prezentarea informațiilor.

[6] G. Peces‑Barba Martinez, Teoría General de los Derechos Fundamentales, Ed. Debolsillo, Madrid, 2003, p. 21.

[7] M. Ignatieff, în The Rights Revolution, House of Anansi Press, Toronto, 2000, discută despre modul în care drepturile omului au fost adoptate și adaptate în diferite contexte politice și despre impactul acestei adaptări asupra idealurilor morale originale.

[8] J. Habermas, în The Theory of Communicative Action, Beacon Press, Boston, 1984, explorează cum comunicarea și discursul public pot contribui la construirea unei societăți justificate moral și democratic, subliniind importanța unui dialog rațional și fundamentat.

[9] A. Sen, în The Idea of Justice, Harvard University Press, 2009, abordează conceptul de justiție dintr-o perspectivă filosofică și practică, oferind o bază solidă pentru înțelegerea și aplicarea drepturilor omului în mod echitabil și just.

[10] B. Williams, în Morality: An Introduction to Ethics, Cambridge University Press, Cambridge, 1985, discută despre natura moralității ca fiind mai complexă și adesea influențată de idealuri și devieri, în contrast cu realitatea sa fundamentală.

[11] Aristotel, în Etica Nicomahică, op. cit., analizează conceptul de justiție și datoria față de ceilalți, subliniind cum justiția îmbină atât dimensiunile morale, cât și cele juridice.

[12] Platon, în Republica, explorează conceptul de justiție și cum se aplică acesta atât în contextul moral, cât și în cel juridic, subliniind integrarea celor două dimensiuni.

[13] J. Rawls, A Theory of Justice, Harvard University Press, Cambridge, 1971, discută despre justiție ca o teorie rațională, dar și despre cum principii fundamentale de echitate sunt înrădăcinate în conștiința umană și în societate.

[14] Gh. Dănișor, Justice. Philosophie aspirationnelle, L’Harmattan, Paris, 2024.

[15] Aristotel, în Etica Nicomahică, op. cit., explorează modul în care justiția (dikaiosūne) este legată de virtutea individuală și responsabilitatea față de ceilalți.

[16] T. Nagel, în The View From Nowhere, Oxford University Press, New York, 1986, analizează cum virtutea personală contribuie la caracterul și acțiunile individuale, oferind o bază pentru justiția personală și socială.

[17] J. Rawls, în A Theory of Justice, op. cit., argumentează că principiile de justiție socială trebuie să fie în acord cu valorile și virtuțile individuale, creând astfel un cadru echitabil și moral pentru toți membrii societății.

[18] R. Nozick, în Anarchy, State, and Utopia, Basic Books, New York, 1974, discută despre modul în care dreptatea socială și virtutea individuală contribuie la formarea unui stat echitabil și la relațiile dintre indivizi.

[19] S. Kierkegaard, în Either/Or, Princeton University Press, Princeton, 1987, explorează conceptul de conștiință de sine și importanța alegerii morale individuale în conturarea caracterului și comportamentului.

[20] J.S. Mill, în On Liberty, The Walter Scott Publishing Co., Ltd., Londra, și Felling-on-Tyne, New York și Melbourne, https://www.gutenberg.org/files/34901/34901-h/34901-h.htm, discută despre importanța echilibrului dintre libertatea individuală și responsabilitatea socială, subliniind necesitatea unei conștiințe etice în raport cu ceilalți.

[21] I. Kant, în Întemeierea metafizicii moravurilor, op. cit., argumentează că moralitatea și datoria sunt fundamentale pentru acțiunile umane și că înțelegerea morală interioară este crucială pentru respectarea legii și dreptului.

[22] Aristotel, în Etica Nicomahică, op. cit., discută despre modul în care virtutea și justiția sunt integrate în caracterul individual și cum aceste trăsături interioare se reflectă în relațiile externe și în structura societății.

[23] G.W.F. Hegel, în Principiile filosofiei dreptului, op. cit., discută despre interdependența dintre drept și moralitate, subliniind că dreptul nu poate fi complet înțeles fără a lua în considerare fundamentele sale morale.

[24] A. MacIntyre, în After Virtue: A Study in Moral Theory, University of Notre Dame Press, 1981, analizează cum schimbările în conceptele de virtute și moralitate au influențat relația dintre drept și justiție, subliniind impactul negativ al disocierii dintre acestea.

[25] R. Dworkin, în Law’s Empire, Harvard University Press, 1986, explorează impactul pozitivismului asupra interpretării dreptului și asupra relației dintre drept și moralitate, argumentând că o viziune strict pozitivistă limitează dimensiunea morală a dreptului.

[26] C. Taylor, în Sources of the Self: The Making of the Modern Identity, op. cit., discută despre impactul modernității asupra identității și moralității individuale, evidențiind cum norme și reguli impuse pot înlocui valorile morale interne.

[27] J. Rawls, în A Theory of Justice, op. cit., explorează cum principiile de justiție pot fi internalizate de indivizi pentru a susține un sistem social echitabil.

[28] I. Kant, în Întemeierea metafizicii moravurilor, op. cit., discută despre importanța motivației morale interne pentru respectarea principiilor etice și legale.

[29] M. Foucault, în Surveiller et punir: Naissance de la prison, Ed. Gallimard, Paris, 1975, analizează impactul sistemelor de control și reglementare asupra comportamentului și conformității individuale. Vezi și D. Dănișor, E. Oancea, Fundamentele kantiene ale dreptului de a pedepsi, Ed. C.H. Beck, București, 2024

[30] R. Dworkin, în Taking Rights Seriously, Harvard University Press, 1978, argumentează pentru integrarea principiilor morale în interpretarea și aplicarea dreptului.

[31] S. Freud, în Civilization and Its Discontents, Ed. W.W. Norton & Company, New York, 1961, discută despre conflictul dintre impulsurile individuale și normele societății, sugerând că lipsa unei conștiințe morale interioare poate conduce la comportamente deviante.

[32] Aristotel, în Etica Nicomahică, op. cit., subliniază importanța integrării virtuții în caracterul personal și relația acesteia cu justiția socială.

[33] H. Arendt, în The Origins of Totalitarianism, Harcourt Brace, 1951, discută despre impactul absenței conștiinței morale și despre cum poate aceasta conduce la comportamente antisociale și la dificultăți în integrarea socială.

[34] M. Foucault, în The Birth of Biopolitics: Michel Foucault’s Lecture at the Collège de France on Neo-liberal Governmentality, Palgrave Macmillan, New York, 2008, explorează modul cum structurile sociale și instituțiile pot influența comportamentele individului și conștiința morală.

[35] J. Rawls, în A Theory of Justice, op. cit., explorează conceptul de justiție ca echitate și modul în care principiile de justiție sunt integrate în conștiința socială.

[36] C. Taylor, în Sources of the Self: The Making of the Modern Identity, op. cit., discută despre modul cum identitatea personală și conștiința morală se formează și interacționează cu normele sociale.

[37] A. MacIntyre, în After Virtue: A Study in Moral Theory, op. cit., argumentează că virtutea și comportamentul etic sunt integrate în mod natural în viața umană.

[38] N. Noddings, în Caring: A Feminine Approach to Ethics and Moral Education, University of California Press, Berkeley, 1984, explorează importanța educației morale și a empatiei în dezvoltarea conștiinței etice.

[39] I. Berlin, în Two Concept of Liberty, Oxford University Press, 1958, discută despre diferențele dintre libertatea pozitivă și negativă și modul cum influențează acestea percepția dreptului.

[40] R. Nozick, în Anarchy, State, and Utopia, op. cit., argumentează pentru un model de stat minimal care protejează drepturile individuale.

[41] M. Sandel, în Justice: What’s the Right Thing to Do?, Farrar, Straus and Giroux, 2009, examinează cum conceptele de justiție și moralitate influențează legislația și viața socială.

[42] A. MacIntyre, în After Virtue, op. cit., analizează cum virtuțile și responsabilitățile morale au fost înlocuite de o etică a drepturilor individuale.

[43] J. Habermas, în Between Facts and Norms: Contributions to a Discourse Theory of Law and Democracy, MIT Press, 1996, explorează interacțiunea între drept, moralitate și democrație în contextul modern.

[44] J. Rawls, în Political Liberalism, Columbia University Press, 1993, discută despre modul cum principiile de justiție pot fi aplicate pentru a reglementa atât drepturile individuale, cât și responsabilitățile sociale.

[45] Gh. Dănișor, Filosofia drepturilor omului, op. cit., p. 144.

[46] E. Levinas, în Totality and Infinity: An Essay on Exteriority, Duquesne University Press, Pittsburgh, 1969, explorează importanța eticii față de ceilalți și responsabilitatea individuală ca fundament pentru justiție.

[47] A. MacIntyre, în After Virtue, op. cit., argumentează că o etică bazată pe virtuți și responsabilitate socială este esențială pentru o comunitate funcțională.

[48] J. Rawls, în A Theory of Justice, op. cit., discută despre principiile de justiție și responsabilitatea celor cu mai multă influență în societate.

[49] A. de Tocqueville, în Democracy in America, Knopf, New York, 1835-1840, http://seas3.elte.hu/course material/LojkoMiklos/Alexis-de-Tocqueville-Democracy-in-America.pdf, analizează impactul responsabilității sociale și al participării civice asupra stabilității democratice.

[50] M. Nussbaum, în Creating Capabilities: The Human Development Approach, Harvard University Press, 2011, discută despre importanța dezvoltării capacităților umane și responsabilitatea socială în educație.

[51] R. Bellah et al., în Habits of the Heart: Individualism and Commitment in American Life, University of California Press, Berkeley, 1985, explorează impactul individualismului și al responsabilității sociale asupra vieții comunității.

[52] A. Sen, în Development as Freedom, Oxford University Press, 1999, argumentează că dezvoltarea și libertatea sunt interdependente și că responsabilitatea socială trebuie integrată în politicile publice.

[53] D.C. North, în Institutions, Institutional Change and Economic Performance, Cambridge University Press, Cambridge, 1990, analizează importanța instituțiilor în promovarea responsabilității și bunăstării economice și sociale.

[54] Aristotel, în Etica Nicomahică, op. cit., cartea V, capitolele 1-4, explorează natura justiției, accentuând faptul că aceasta implică un sens de echitate și responsabilitate față de ceilalți.

[55] Aristotel, în Etica Nicomahică, op. cit., cartea VI, analizează natura virtuților morale și importanța conștiinței de sine în dezvoltarea caracterului virtuos.

[56] Aristotel, în Etica Nicomahică, op. cit., cartea I, capitolul 7, despre natura dreptului natural și despre modul cum principiile fundamentale ale justiției sunt integrate în concepția sa despre binele comun.

[57] Aristotel, în Etica Nicomahică, op. cit., cartea V, capitolul 7, explorează modul cum justiția și dreptatea se manifestă prin echilibrul între drepturi și datoriile reciproce.

[58] Aristotel, în Etica Nicomahică, op. cit., cartea VIII, capitolul 7, analizează diferitele forme de prietenie și rolul său în viața etică. Aristotel discută despre modul cum virtutea și responsabilitatea în relațiile de prietenie contribuie la binele comun, dar nu în termenii echilibrului între drepturi și datoriile individuale.

[59] Aristotel, în Etica Nicomahică, op. cit., cartea V, abordează conceptul de justiție ca un echilibru între drepturile și datoriile individuale, subliniind importanța armoniei între aceste principii.

[60] Aristotel, în Etica Nicomahică, op. cit., cartea IX, capitolul 4, discută despre echilibrul între drepturi și datoriile sociale în contextul reparării inechităților.

[61] R. Dworkin, Libéraux et communautariens, texte reunite și prezentate de André Berten, Pablo da Silveira și Hervé Pourtois, PUF, Paris, p. 339.

[62] Extras din lucrarea menționată în Libéraux et communautariens, texte reunite și prezentate de A. Berten, P. da Silveira și H. Pourtois, op. cit., p. 340.

[63] D. Dănișor, E. Oancea, Fundamentele kantiene ale dreptului de a pedepsi, Ed. C.H. Beck, București, 2024.

[64] Extras din lucrarea menționată în Libéraux et communautariens, texte reunite și prezerntate de A. Berten, P. da Silveira și H. Pourtois, op. cit., pp. 337-340.

[65] Ibidem, p. 337.

[66] M.J. Sandel, Justice: What’s the Right Thing to Do?, op. cit.; M.C. Nussbaum, Creating Capabilities: The Human Development Approach, op. cit.

[67] H.L.A. Hart, The Concept of Law, Clarendon Press, 1961; J. Raz, The Morality of Freedom, Oxford University Press, 1986.

[68] J. Finnis, Natural Law and Natural Rights, Clarendon Press, Oxford, 1980; T. Aquinas, Summa Theologica, Ed. Științifică, București, 1997.

[69] Aristotel, Politica, Ed. Antet, București, 1996.

[70] R. Dworkin, Liberal Community, în A Matter of Principle, Harvard University Press, 1985; R. Dworkin, Justice for Hedgehogs, Harvard University Press, Cambridge, 2011.

[71] A. MacIntyre, After Virtue: A Study in Moral Theory, op. cit.; J. Rawls, A Theory of Justice, op. cit. (O referință esențială pentru înțelegerea modernă a dreptății și relației dintre individ și societate).