Dreptul privind respectarea vieţii private şi dreptul la demnitate. Admiterea recursurilor declarate, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare (NCC, NCPC)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SC I) nr. 121/2020

NCC: art. 75 alin. (2), art. 1347, art. 1357, art. 1373; Constituția României: art. 30 alin. (6); NCPC: art. 453 alin. (1), art. 488 pct. 6, art. 497

Fiind învestite cu o acțiune în răspundere civilă delictuală în materia delictelor de presă, instanțele fondului aveau obligația de a realiza o analiză a două drepturi fundamentale aflate în conflict, prin punerea în balanță a dreptului la respectarea vieții private și a dreptului la demnitate ale reclamantului, pretins a fi încălcate, și a dreptului la libertatea de exprimare a pârâților, cu privire la care aceștia au susținut că a fost exercitat în limitele sale interne, în acord cu dispozițiile art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, fără a aduce atingere drepturilor reclamantului.

Într-o asemenea ipoteză, având în vedere că cele două drepturi sunt recunoscute și protejate în mod egal atât de legislația națională, cât și de Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența dezvoltată în acest domeniu care, împreună, formează un bloc de convenționalitate, obligatoriu pentru instanțele naționale, Înalta Curte apreciază că se impunea analiza conflictului între cele două drepturi, și prin prisma jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, pentru a concluziona dacă, în cauză, va fi apreciat ca fiind incident art. 75 alin. (2) din C. civ.

În aprecierea depășirii limitelor libertății de exprimare și necesității respectării dreptului la viața privată, respectiv dreptul la imagine și dreptul la reputație, Curtea Europeană, într-o jurisprudență constantă, a avut în vedere calitatea și funcția persoanei criticate; forma/stilul și contextul mesajului critic; contextul în care este redactat articolul (cauza Niculescu Dellakeza c. Românei); interesul public pentru tema dezbătută (cauza Bugan c. României); buna-credință a jurnalistului (cauza Ileana Constantinescu c. României); raportul dintre judecățile de valoare și situațiile faptice; doza de exagerare a limbajului artistic; proporționalitatea sancțiunii cu fapta imputată, precum și motivarea hotărârii, respectiv motivele pertinente și suficiente pe care autoritățile le invocă pentru a justifica ingerința în dreptul la libertatea de exprimare (cauza Bugan c. României, cauza Dumitru c. României, cauza Cumpănă și Mazăre c. României).

În același sens, criteriile relevante pentru punerea în balanță a celor două drepturi au fost sintetizate în hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 7 februarie 2012, în cauza Von Hannover împotriva Germaniei și în cauza Axel Springer AG împotriva Germaniei, Hotărârea din 7 februarie 2012.

Un criteriu esențial, în viziunea Curții Europene, îl reprezintă contribuția pe care a avut-o la o dezbatere de interes general publicarea articolelor de presă de către jurnaliști.

În cauză, intimații pârâți s-au apărat, invocând faptul că articolele publicate prezentau un subiect de interes general, în condițiile în care aceștia relatau faptul că unei anumite persoane i s-au acordat, fără temei legal, subvenții agricole în cuantum de 150.000 Euro, din fondurile APIA Vaslui, fără ca persoanele responsabile, cu atribuții în acest domeniu, să se autosesizeze.

Or, este important de determinat dacă există, în cauză, un subiect de interes general și dacă referirile la persoana reclamantului erau cele care au determinat elaborarea acestor articole sau acestea au fost făcute doar contextual sau tangențial, iar analiza articolelor trebuie să fie ea însăși una contextuală și coroborată.

Un al doilea criteriu de analizat este legat de calitatea celor care invocă dreptul la liberă exprimare și, corelativ, a celor care invocă afectarea dreptului la viață privată, precum și de notorietatea persoanei vizate și obiectul articolelor de presă.

Din această perspectivă, se impune efectuarea distincției între persoanele care acționează în context privat și cele care acționează în context public, în calitate de personalități politice, care dețin funcții publice sau sunt persoane publice. În funcție de această distincție, se apreciază limitele în care persoana în cauză poate pretinde o protecție deosebită a dreptului său.

În concret, în cazul persoanelor publice, protecția pe care o pot pretinde este mai laxă, iar în cazul persoanelor care nu pot fi considerate publice, acestea pot pretinde o respectare mai riguroasă a dreptului la viață privată. Chiar dacă acestea din urmă nu sunt persoane publice, însă ele se bucură de o anumită notorietate, în cazul în care imaginile sau știrile difuzate se raportează exclusiv la detalii din viața privată, libertatea de exprimare a ziariștilor sau a terților, în general, se impune a fi interpretată mai strict.

În acest punct, instanța de apel va trebui să analizeze și susținerile reclamantului, sigur, făcute în contextul invocării gravității faptelor imputate pârâților, potrivit cărora se consideră persoană publică, cu notorietate, cel puțin pe plan local.

Corelativ, trebuie reținută, în cauză, calitatea de jurnalist a autorului articolele pretins defăimătoare și particularitățile analizei dreptului la liberă exprimare, în cazul jurnaliștilor, raportat la dreptul publicului de a fi informat în mod corect despre subiectele de interes general.

Un al treilea criteriu este reprezentat de comportamentul anterior al persoanei în cauză. În jurisprudența instanței europene, s-a arătat în acest sens că este relevant comportamentul persoanei în cauză înainte de difuzarea știrilor sau faptul că informațiile au făcut sau nu obiectul unei difuzări anterioare.

Un alt criteriu de analizat este cel referitor la conținutul, forma și repercusiunile publicării articolelor, respectiv dacă informațiile au fost publicate într-un cotidian local sau național, dacă articolele au fost însoțite de caricaturi sau imagini defăimătoare și care au fost consecințele difuzării acestor articole.

În cazul dedus judecății, se invocă de către reclamant împrejurarea că publicarea articolelor a atras supravegherea sa sau ar fi putut atrage consecințe penale. Or, instanța de apel va trebui să analizeze, în contextul particular al cauzei, dacă riscul supunerii unei persoane, în calitate de funcționar public, la o anchetă penală, ca urmare a publicării unor articole de presă reprezintă sau nu un prejudiciu ce decurge dintr-o pretinsă faptă ilicită.

Un alt criteriu de analizat vizează circumstanțele în care a fost adus la cunoștința publicului subiectul în discuție și dacă a existat un acord prealabil al reclamantului în acest sens. În cadrul aceluiași criteriu sunt de observat natura sau gravitatea intruziunii în viața privată a reclamantului, precum și repercusiunile asupra persoanei vizate. Or, se observă că, și în acest punct, există puncte de vedere diferite ale părților pe care instanța de apel va trebui să le clarifice și să le ofere un răspuns adecvat.

În același context procesual, în analiza limitelor privind libertatea de exprimare, trebuie pornit de la demersul de calificare a discursului ca referindu-se la imputarea unor fapte de natură obiectivă sau, dimpotrivă, la exprimarea unor judecăți de valoare, precum și de la atitudinea subiectivă a autorului articolelor denunțate ca fiind calomnioase.

Această distincție este importantă, întrucât persoanelor care impută fapte obiective li se poate pretinde, în mod legitim, să dovedească o minimă bază factuală, pe când dovedirea adevărului unei judecăți de valoare nu poate fi solicitată (în caz contrar, aducându-se atingere chiar dreptului la libertatea de opinie), însă, în această din urmă ipoteză, se pretinde celui care afirmă să facă dovada bunei-credințe.

În acest context, trebuie observat și faptul că hotărârile Curții de la Strasbourg indică principiul conform căruia adevărul obiectiv al afirmațiilor nu trebuie să fie singurul criteriu luat în considerare de instanțe, în situația în care analizează o acuzație de defăimare, elementul determinant trebuind să fie buna-credință a autorului afirmațiilor care ar putea afecta reputația părții vătămate (cauza Radio France și alții c. Franței).

În consecință, este necesară analiza atitudinii subiective a autorului articolelor de presă, în raport atât cu adevărul afirmațiilor sale, cât și cu scopul demersului său, reaua credință fiind înlăturată dacă se dovedește că acesta nu a acționat cu intenția de a afecta în mod gratuit reputația reclamantului, ci a urmărit să informeze opinia publică asupra unor chestiuni de interes public, făcând o documentare în acest sens, adecvată scopului propus.

În cauza dedusă judecății, instanța de recurs apreciază că aceste componente esențiale nu au fost analizate în concret de către instanțele de fond, care s-au limitat la o aplicare pur formală a principiilor ce guvernează libertatea de exprimare și la o analiză de ordin general, instanța de apel preluând în mare măsură considerentele primei instanțe care, de asemenea, enunțase, în mod predominant, considerente teoretice despre drepturile aflate în conflict.

În același sens, instanța de apel care a confirmat soluția pronunțată de prima instanță, nu a făcut propriul examen de necesitate și proporționalitate a ingerinței dispuse în cauză, în sensul de a analiza dacă această ingerință corespunde unui nevoi sociale imperioase de reglare a raporturilor sociale și de a păstra un just echilibru între imperativele apărării drepturilor individuale și cele ale protejării interesului general, între mijloace folosite și scopul urmărit, cu luarea în considerare a ansamblului elementelor ce constituie criterii ale analizei în materia libertății de exprimare, circumscrise, în mod necesar, condițiilor răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, respectiv pentru fapta prepusului, reglementate în plan intern.

În acest context, după analiza criteriilor enunțate, prin raportare la circumstanțele particulare ale cauzei, luând în considerare paradigma controlului Curții Europene în această materie, va trebui analizat de către instanța de apel dacă ingerința în dreptul la liberă exprimare a pârâților este prevăzută de o lege accesibilă și previzibilă; urmărește un scop legitim; este necesară într-o societate democratică și îndeplinește condiția proporționalității, invocând în acest sens motivele pertinente și suficiente la care se referă instanța de contencios european a drepturilor omului în jurisprudența referitoare la libertatea de exprimare.

În urma acestei analize concrete și particulare a circumstanțelor cauzei deduse judecății, instanța de apel va trebui să statueze dacă fapta celor doi pârâți se încadrează sau nu în limitele art. 75 alin. (2) din C. civ., respectiv în cele reglementate de par. 2 al art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă sunt întrunite condițiile cumulative pentru angajarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, respectiv a răspunderii comitentului pentru fapta prepusului, astfel cum acestea se desprind din cuprinsul dispozițiilor art. 1357 și 1373 C. civ.

În consecință, numai după deplina stabilire a situației de fapt, în cazul particular dedus judecății, după evaluarea concretă a conținutului articolelor publicate și a probelor care le susțin, și după analiza particulară a respectării dispozițiilor art. 10 par. 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a art. 30 alin. (6) din Constituție, analiză ce se va concretiza într-o motivare substanțială care să corespundă garanțiilor procesului echitabil, prin care să se răspundă argumentelor esențiale ale părților, se va putea aprecia asupra întrunirii cumulative a condițiilor de existență a răspunderii civile delictuale, reglementate de dispozițiile art. 1347, 1357 și 1373 C. civ., pentru angajarea răspunderii civile a autorului articolelor, respectiv a comitentului acestuia, iar instanța de recurs va putea să cenzureze ea însăși modul de aplicare a dispozițiilor legale pertinente, în cadrul controlului de legalitate a hotărârii pronunțate, evident, în ipoteza în care se va declanșa un asemenea control.

Pentru argumentele expuse și în considerarea unei judecăți unitare a cauzei, constatând întemeiate motivele de recurs reglementate de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 497 C. proc. civ., va admite recursurile declarate de reclamantul A. și de pârâții S.C. B. S.R.L. și C. împotriva Deciziei civile nr. 223/2018 din data de 2 aprilie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția civilă; va casa hotărârea atacată și va trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe.

Reținând că soluția care s-a impus a fost aceea de casare cu trimitere spre rejudecarea apelurilor declarate în cauză, Înalta Curte apreciază că, la acest moment procesual, nu poate dispune asupra cheltuielilor de judecată pretinse de recurentul reclamant în recurs, întrucât nu s-a stabilit în mod definitiv culpa procesuală în litigiul dedus judecății, deci nu s-a tranșat asupra aspectului privind „partea care a pierdut procesul”, în sensul art. 453 alin. (1) C. proc. civ. în consecință, la acest moment procesual, nu se poate cenzura nici critica recurentului reclamant privind neacordarea în totalitate a cheltuielilor de judecată, pretinse de această parte în apel.

Sursa informației: www.scj.ro.