Dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare sau achitare. Respingerea recursului declarat de pârât ca fiind nefondat

• Constituţia României: art. 1 alin. (3)
• Constituția României: art. 147 alin. (4)
• Constituția României: art. 23 alin. (1)
• Constituţia României: art. 52 alin. (3)
• Constituţia României: art. 53 alin. (3)
• Legea nr. 47/1992: art. 11 alin. (3)
• Legea nr. 47/1992: art. 31 alin. (1)
• NCC: art 1349
• NCPC: art. 182
• NCPC: art. 183
• NCPC: art. 24
• NCPC: art. 25
• NCPC: art. 453 alin. (2)
• NCPC: art. 488
• NCPC: art. 493 alin. (5)
• NCPC: art. 496
• NCPC: art. 497
• NCPP: art. 16 alin. (1) lit. a)-d)
• NCPP: art. 538
• NCPP: art. 539-540
• NCPP: art. 9 alin. (5)

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 31.03.2017, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor, să se constate, în temeiul art. 539, art. 9 C. proc. pen. și art. 5 paragraf 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, caracterul nelegal al arestului preventiv situat în intervalul 28.05.2002 – 04.08.2003 și, pe cale de consecință, să dispună:

– obligarea pârâtului la plata tuturor cheltuielilor de judecată efectuate de reclamant în 17 ani de litigii, în temeiul art. 272-276 C. proc. pen. raportat la art. 1349 și următoarele C. civ.

(I.C.C.J., s. I civ., decizia nr. 699 din 3 mai 2023)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată următoarele:

II.1 Recursul reclamantului A. este tardiv formulat, conform dispozițiilor art. 493 alin. (5) C. proc. civ.

În acest sens, se constată că, potrivit raportului întocmit în cauză și ulterior, în baza încheierii de admisibilitate din 25 mai 2022, acte procedurale realizate în conformitate cu prevederile art. 493 C. proc. civ., s-a reținut că recursul reclamantului a fost tardiv declarat față de împrejurarea că a fost promovat în ultima zi a termenului legal, dar după ora la care încetează activitatea la instanță și în raport de considerentele deciziei nr. 34/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție în examinarea sesizării privind dezlegarea modului de interpretare a dispozițiilor art. 182 și art. 183 Cod procedură, față de dispozițiile tranzitorii ale art. 24 și art. 25 din cod și prin raportare la data începerii litigiului.

II.2. În cuprinsul memoriului de recurs, recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor a invocat incidența motivului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., facând referire la faptul că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a art. 147 alin. (4) din Constituția României, a art. 9 alin. (5) din C. proc. pen., cât și a art. 539-540 din C. proc. pen.

II.2.a) Privitor la critica recurentului-pârât constând în greșita aplicare, în cauză, de către instanța de apel a prevederilor art. 539 C. proc. pen.:

În aprecierea recurentului-pârât, reclamantul nu se afla în una dintre cele două ipoteze de aplicabilitate a efectelor deciziilor Curții Constituționale în cauzele pendinte, soluția instanței de apel – urmare a aplicării Deciziei Curții Constituționale nr. 136/2021 și înlăturare de la aplicare a condițiilor limitative prevăzute de art. 539 C. proc. pen. – este netemeinică și nelegală.

Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestei critici.

Potrivit art. 539 C. proc. pen., invocat ca temei de drept al acțiunii deduse judecății, „are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată nelegal de libertate. Privarea nelegală de libertate trebuie să fie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi și libertăți sau a judecătorului de cameră preliminară, precum și prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanței de judecată învestită cu judecarea cauzei”.

Norma în discuție se află în strânsă corelare cu art. 5 din Convenția europeană, care consacră dreptul la libertate și la siguranță, drept care, odată încălcat, atrage aplicarea art. 5 paragraful 5 din Convenție, precum și cu art. 9 C. proc. pen., care redă întocmai conținutul art. 5 din Convenție.

Astfel, în cuprinsul dispozițiilor art. 5 paragraful 5 din Convenție este reglementat dreptul la reparațiune pentru prejudicii derivate din detenția nelegală, după cum urmează: „Orice persoană care este victima unei arestări sau a unei dețineri în condiții contrare dispozițiilor acestui articol are dreptul la reparații”.

În mod simetric, dispozițiile art. 9 C. proc. pen., care consacră același drept, și anume dreptul la libertate și siguranță, în alin. (5) reglementează dreptul la reparațiune, astfel: „rice persoană față de care s-a dispus în mod nelegal, în cursul procesului penal, o măsură privativă de libertate are dreptul la repararea pagubei suferite, în condițiile prevăzute de lege”.

Art. 539 C. proc. pen. este o reglementare particulară, specială a dreptului consacrat în alin. (5) al art. 9 din același Cod, în sensul că prevede exclusiv dreptul la reparațiune pentru prejudiciile derivate din privarea nelegală de libertate, independent de modul în care se finalizează procesul penal – prin achitare sau condamnare.

Concluzia caracterului larg, cuprinzător al câmpului de aplicare al art. 539 C. proc. pen. este subliniată de Decizia Curții Constituționale nr. 136/2021 din 3 martie 2021, referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 539 din C. proc. pen., obligatorie pentru instanțele de judecată potrivit art. 147 alin. (4) din Constituție și publicată în Monitorul Oficial nr. 494 din 12 mai 2021, prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate a textului de lege menționat și s-a constatat că soluția legislativă din cuprinsul art. 539 din C. proc. pen. care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a) – d) din C. proc. pen., sau achitare, este neconstituțională.

În cauză, instanța de apel a făcut aplicarea Deciziei nr. 136/2021 a Curții Constituționale, constatând că reclamantul a fost supus unei măsuri preventive nedrepte, situație care, potrivit deciziei invocate, intră în sfera de reglementare a art. 539 din C. proc. pen.

Prin motivele de recurs, recurentul-pârât susține că, întrucât dispozițiile art. 9 alin. (5) din C. proc. pen. sunt constituționale, în mod greșit instanța de apel s-a raportat doar la Decizia Curții Constituționale nr. 136/2021, decizie ale cărei considerente nu sunt suficiente pentru a da dreptul reclamantului la reparație.

Cu referire la această critică, se reține că dispozițiile art. 539 C. proc. pen. au caracter de normă specială, raportat la principiul reglementat de art. 9 C. proc. pen., acestea fiind aplicabile în cauză în modalitatea în care au fost interpretate prin Decizia Curții Constituționale nr. 136/2021, astfel cum în mod legal a reținut instanța de apel.

Dat fiind caracterul obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale, atât în privința dispozitivului, cât și al considerentelor, Înalta Curte constată că instanța de apel a dat o corectă interpretare dispozițiilor art. 539 C. proc. pen., reținând că reclamantul are drept la despăgubiri și în situația în care împotriva sa s-a pronunțat o măsură privativă de liberate nedreaptă, fără a fi nelegală, caracterul nedrept al acesteia rezultând din împrejurarea că dosarul penal a fost soluționat prin pronunțarea unei hotărâri de achitare în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.

În acest context, nu prezintă relevanță împrejurarea, susținută de recurent, că nu au fost încălcate dispozițiile art. 5 din Convenția Europeană a drepturilor Omului care reglementează dreptul la libertate și condițiile în care privarea de libertate reprezintă o ingerință permisă autorității statale în exercitarea acestui drept, câtă vreme, potrivit deciziei Curții Constituționale, legea națională, astfel cum a fost interpretată de instanța de contencios constituțional, acordă un standard de protecție mai ridicat decât cel al Convenției în materia garanțiilor pentru privarea de libertate.

În viziunea Curții Constituționale, recunoașterea acestui drept la despăgubiri, generat de măsura preventivă privativă de libertate nedreaptă, nu reprezintă o exigență a Convenției pentru apărarea drepturilor omului, care prin art. 5 paragraful 5 impune un standard minim de protecție, ci, ținând cont de faptul că dispozițiile art. 1 alin. (3), art. 23 alin. (1) și art. 53 alin. (3) teza întâi din Constituție oferă un standard mai înalt de protecție a libertății individuale, intră în marja de apreciere a statului care este îndreptățit să ofere, prin legislația internă, o atare protecție prin reglementarea dreptului la reparații și în alte situații decât cele expres rezultate din art. 5 paragraful 5 din Convenție (paragrafele 31 și 47 din Decizia nr. 136/2021).

Având în vedere faptul că prin decizia Curții Constituționale răspunderea obiectivă a statului a fost extinsă și în cazul persoanelor față de care a fost dispusă o măsură preventivă privativă de libertate în conformitate cu dispozițiile legale, măsură care a devenit nedreaptă tocmai pentru că acuzația s-a dovedit a fi neîntemeiată, în mod corect instanța de apel a reținut că această formă de răspundere este aplicabilă în cauză, fără a se aprecia că se depășește cadrul procesual al dispozițiilor art. 539 C. proc. pen. și fără a se putea reține, cum susține recurentul, încălcarea principiului general al dreptului la libertate și siguranță în maniera reglementată de art. 9 C. proc. pen.

Din perspectiva tuturor acestor considerente, Înalta Curte apreciază că, în mod legal, instanța de apel a constatat că pretențiile reclamantului referitoare la privarea sa de libertate în perioada 28 mai 2002 – 4 august 2003 își găsesc calea procesuală de rezolvare în acțiunea întemeiată pe dispozițiile art. 539 C. proc. pen., obligatorie – potrivit principiului general de drept specialia generalibus derogant (norma specială derogă de la cea generală) – față de dreptul comun reprezentat de acțiunea în răspundere civilă delictuală reglementată de art. 1349 și urm. C. civ.

II.2.b) Înalta Curte constată caracterul nefondat al criticii recurentului-pârât constând în lipsa dreptului la despăgubire, în condițiile în care privarea de liberate a reclamantului nu a avut un caracter nelegal, întrucât nu ia în considerare dezlegările obligatorii date prin Decizia Curții Constituționale nr. 136/2021 și Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 1/2023, privitoare la dreptul la repararea prejudiciului moral suferit și în cazul unei arestări „injuste/nedrepte”, nu doar în cazul unei arestări nelegale.

În speță, în mod corect s-a stabilit de către instanța de apel faptul că, raportat la considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 136/2021, acțiunea intimatului-reclamant nu era condiționată de stabilirea, în prealabil, a caracterului nelegal al arestării preventive, ori de dovedirea existenței unei veritabile erori judiciare, în condițiile prescrise de art. 538 C. proc. pen.

În analiza acestui motiv de recurs, Înalta Curte consideră că se impun câteva precizări, cu caracter de principiu, cu privire la cadrul juridic aplicabil acțiunii din prezenta cauză:

Art. 539 C. proc. pen. reglementează dreptul persoanei la repararea pagubei în cazul unei privări nelegale de libertate, dispuse în cursul procesului penal, condiționarea legii vizând în mod exclusiv caracterul nelegal al privării de libertate, în cursul procesului penal, independent de soluția pronunțată pe fondul acuzației în materie penală și de temeiul acesteia.

Prin Decizia nr. 136 din 03 martie 2021 Curtea Constituțională a statuat, însă, că soluția legislativă conținută de art. 539 C. proc. pen. este neconstituțională în măsura în care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare sau achitare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen.

Aspectul de neconstituționalitate, cu privire la care a fost sesizată Curtea Constituțională a vizat tocmai existența unei măsuri privative de libertate care îndeplinește cerințele de legalitate cuprinse în C. proc. pen. și art. 5 par. 1 lit. c) din Convenție, fiind, așadar, dispusă potrivit legii, dar care devine nedreaptă ca urmare a unei soluții de respingere pe fond a acuzației în materie penală formulate.

Or, pe acest aspect, Curtea Constituțională statuează, prin considerente decizorii, în sensul că:

„38. Dacă pentru o măsură preventivă privativă de libertate luată în condiții nelegale statul datorează despăgubiri, indiferent de rezultatul procesului penal, tocmai pentru că și-a încălcat propriul său sistem normativ, tot astfel și privarea de libertate a unei persoane față de care, analizând fondul acuzației, statul nu reușește să răstoarne prezumția de nevinovăție reclamă un necesar drept la despăgubire.

Fiind privată de libertate în considerarea acuzației aduse, constatarea caracterului neîntemeiat/neconcordant cu realitatea al acuzației are ca efect reținerea caracterului injust/nedrept al măsurilor privative de libertate luate împotriva persoanei în cauză, în cursul procesului penal. Situația relevată indică același grad de severitate a intruziunii în libertatea individuală a persoanei precum ipoteza unei arestări nelegale, neconformă cu normele procedurale, astfel că, în acest caz, dreptul la despăgubiri nu poate fi negat. Nerespectarea unor proceduri legale în luarea măsurii preventive privative de libertate, respectiv netemeinicia acuzației în materie penală, acuzație care a determinat luarea măsurii preventive privative de libertate, sunt motive care justifică în aceeași măsură un drept la despăgubire pentru afectarea libertății individuale, chiar dacă temeiurile sunt diferite (nelegalitatea măsurii, respectiv netemeinicia acuzației). Faptul că privarea de libertate se dovedește a fi injustă și nedreaptă de abia la sfârșitul procesului penal nu înseamnă că nu a fost injustă și nedreaptă chiar la momentul dispunerii ei și că, prin urmare, persoana supusă măsurii nu ar fi fost nedreptățită”.

Pentru a decide în acest sens, Curtea Constituțională a considerat că, din moment ce și soluția de achitare/clasare dată pe fondul acuzației în materie penală angajează răspunderea statului pentru privarea de libertate, în conformitate cu prevederile art. 52 alin. (3) teza întâi coroborat cu art. 23 alin. (1) și art. 1 alin. (3) din Constituție, orice condiționare a dreptului la despăgubiri strict de caracterul nelegal al măsurii privative de libertate, limitează în mod nejustificat sfera de aplicare a acestor texte constituționale (paragraful 44 din Decizia nr. 136/2021).

S-a concluzionat de către instanța de contencios constituțional că privarea de libertate dispusă în cursul procesului penal soluționat prin aplicarea art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen. atrage aplicabilitatea dispozițiilor art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituție, ca temei de drept pentru repararea prejudiciului suferit prin măsura privativă de libertate, ipoteză în care valorificarea dreptului la repararea pagubei în fața instanței civile va avea ca temei respectiva ordonanță de clasare sau hotărârea judecătorească de achitare, după caz (paragrafele 45 și 54 din Decizia nr. 136/2021).

Ulterior pronunțării Deciziei Curții Constituționale nr. 136 din 03 martie 2021, citată anterior, prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 1 din 16 ianuarie 2023 – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 142 din 20 februarie 2023, au fost statuate următoarele dezlegări, cu caracter obligatoriu: „În interpretarea și aplicarea prevederilor art. 539 din C. proc. pen., față de efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 136 din 3 martie 2021, în ipoteza unei privări de libertate în cursul unui proces penal finalizat prin soluție definitivă de achitare, fără ca nelegalitatea măsurii privative de libertate să fi fost stabilită în conformitate cu Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul competent să judece recursul în interesul legii nr. 15 din 18 septembrie 2017, soluția de achitare, conform art. 16 alin. (1) lit. a) -d) din C. proc. pen., este suficientă prin ea însăși pentru acordarea de despăgubiri persoanei private de libertate și, ulterior, achitate.

În acest context, „caracterul injust/nedrept al măsurilor privative de libertate”, respectiv „netemeinicia acuzației în materie penală” constituie criterii autonome care dau dreptul persoanei în cauză la repararea pagubei și care extind sfera de aplicare a dispozițiilor art. 539 din C. proc. pen.”.

Pentru a hotărî în acest sens, Înalta Curte a avut în vedere problema de drept privitoare la condițiile în care art. 539 C. proc. pen. conferă dreptul la despăgubiri și în ipoteza unei privări nedrepte de libertate, adică atunci când procesul în care persoana a fost supusă unei măsuri preventive privative de libertate legale s-a finalizat definitiv prin clasare sau achitare, în cazurile reglementate de art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen.

Considerentele decizorii ale deciziei Înaltei Curți au în vedere faptul că, urmare a pronunțării Deciziei nr. 136/2021 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 539 C. proc. pen., astfel cum a fost sancționat prin decizia menționată, a dobândit o aplicare previzibilă și unitară (paragraful 47 din Decizia nr. 1/2023).

În continuare, se are în vedere că soluțiile de clasare sau de achitare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen., rămase definitive reprezintă un temei suficient pentru valorificarea dreptului la repararea pagubei în fața instanței civile, din moment ce acestea dovedesc, prin ele însele, caracterul neîntemeiat/nedrept al acuzației penale și ca urmare a acestui fapt, al reținerii caracterului injust/nedrept al măsurilor privative de libertate (paragrafele 50 și 51 din Decizia nr. 1/2023).

Concluzionează Înalta Curte, în decizia amintită, că soluția din cuprinsul Deciziei RIL nr. 15/2017, privitoare la dreptul la despăgubiri în ipoteza arestării nelegale, respectiv din cuprinsul Deciziei nr. 136/2021 a Curții Constituționale, privitoare la dreptul la despăgubiri în ipoteza arestării injuste, ca efect al unei hotărâri de achitare, în cazurile reglementate la art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen., converg în interpretarea și aplicarea, pe laturi diferite, a dispozițiilor art. 539 C. proc. pen. (paragraful 53 din Decizia nr. 1/2023).

Având în vedere precizările anterioare, cu privire la cadrul juridic aplicabil, se constată că, prin critica recurentului-pârât, se ignoră dezlegările obligatorii, date prin Decizia Curții Constituționale nr. 136/2021, ale cărei efecte au fost interpretate, de asemenea, cu valoare obligatorie, conform Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 1/2023, anterior citate, cu privire la dreptul la despăgubiri al unei persoane care a suferit o arestare injustă.

Dat fiind faptul că față de reclamant s-a dispus măsura clasării, întemeiată pe prevederilor art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., ulterior arestării sale preventive, în speță, sunt îndeplinite condițiile de solicitare de despăgubiri, pentru prejudiciul astfel suferit, ca urmare a arestării injuste.

Pentru aceste considerente, critica recurentului-pârât este nefondată.

II.2.c) Privitor la critica recurentului-pârât constând în efectele deciziilor Curții Constituționale:

În esență, recurentul-pârât susține că deciziile Curții Constituționale se aplică numai în privința raporturilor juridice ce urmează a se naște după publicarea acestora în Monitorul Oficial. Totodată, susține recurentul-pârât că decizille Curții Constituționale își produc efectele în situații limitativ prevăzute de lege, ipoteze ce nu sunt incidente în cauză.

Această critică este nefondată în raport de prevederile art. 11 alin. (3) și art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, care stabilesc forța juridică obligatorie a deciziilor Curții Constituționale, care, potrivit dezlegărilor date prin Decizia Curții Constituționale nr. 414/2010, privește atât dispozitivul deciziilor, cât și considerentele pe care se sprijină acesta.

În ce privește efectele unei decizii de admitere a excepției de neconstituționalitate, în jurisprudența sa, Curtea Constituțională a stabilit că decizia de constatare a neconstituționalității face parte din ordinea juridică normativă, prin efectul acesteia prevederea neconstituțională încetându-și aplicarea pentru viitor.

Excepția de neconstituționalitate fiind, de principiu, o chestiune prejudicială, o problemă a cărei rezolvare trebuie să preceadă soluționarea litigiului cu care este conexă și un mijloc de apărare ce nu pune în discuție fondul pretenției deduse judecății, Curtea Constituțională a statuat că excepția nu poate constitui doar un instrument de drept abstract, prin aplicarea deciziilor de constatare numai raporturilor juridice care urmează a se naște, deci unor situații viitoare ipotetice, întrucât și-ar pierde esențialmente caracterul concret. Pentru acest motiv, Curtea Constituțională a arătat că aplicarea pentru viitor a deciziilor sale vizează atât situațiile juridice ce urmează a se naște – facta futura, cât și situațiile juridice pendinte și, în mod excepțional, acele situații care au devenit facta praeterita.

Pe cale de consecință, contrar susținerilor recurentului-pârât, o decizie de admitere a excepției de neconstituționalitate se va aplica în toate cauzele aflate în procedură la momentul publicării acesteia (cauze pendinte), în care respectivele dispoziții sunt aplicabile. Ne aflăm, așadar, în ipoteza unei cauze aflate pe rolul instanțelor judecătorești în care sunt aplicabile dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale, dar în care nu a fost dispusă sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate respectivă până la publicarea deciziei Curții Constituționale.

Nu era necesară și obligatorie invocarea excepției în cauză, iar faptul că, în cursul desfășurării procesului, Curtea Constituțională s-a pronunțat deja asupra neconstituționalității paralizează invocarea de către partea interesată a aceleiași excepții, care ar fi fost, de altfel, respinsă ca devenită inadmisibilă. Curtea nu a condiționat aplicarea deciziilor sale în litigiile aflate în curs de ridicarea unei excepții de neconstituționalitate anterior publicării acestora, întrucât ceea ce are relevanță în privința aplicării este ca raportul juridic guvernat de dispozițiile legii declarate neconstituționale să nu fie definitiv consolidat, iar nu exercitarea unui mijloc procesual de apărare. De altfel, prin admiterea excepției, efectele deciziei Curții Constituționale se produc erga omnes. Or, o atare condiționare nu ar fi avut nici o rațiune și ar fi produs consecințe discriminatorii între cetățeni aflați în aceeași situație juridică, respectiv având calitatea de părți într-un litigiu în care dispozițiile declarate neconstituționale sunt aplicabile și a cărui soluționare depinde de decizia pronunțată de Curtea Constituțională.

II.2.d) Referitor la critica recurentului-pârât privind cuantumul daunelor acordate pentru perioada arestării preventive a reclamantului (1 an 2 luni și 7 zile):

Recurentul-pârât a susținut ca fiind o „condamnare excesivă față de dispozițiile art. 540 C. proc. pen. și practica CEDO”, suma acordată cu titlul de daune morale fiind, în aprecierea recurentului, „vădit disproporționat în raport de practica CEDO, încălcând totodată principiul echității”.

Se reține că legislația nu cuprinde criterii concrete de determinare a cuantumului daunelor morale. Câtă vreme nu există o soluție legislativă, instanțele sunt abilitate a aprecia în echitate cu privire la aceste despăgubiri, pe baza unor criterii stabilite în jurisprudența internă și a Curții Europene, analizând împrejurările concrete și urmările faptei prejudiciabile, ținând cont, totodată, de necesitatea păstrării unui echilibru între scopul urmărit, acela de compensație echitabilă pentru gravitatea suferinței generate și preocuparea ca, prin acordarea daunelor, să nu se producă o îmbogățire fără justă cauză.

Cât privește întinderea prejudiciului, este evident că aceasta nu poate fi cuantificată potrivit unor reguli matematice sau economice, astfel încât în funcție de împrejurările concrete ale speței, statuând în echitate, instanțele urmează să acorde despăgubiri apte să constituie o satisfacție echitabilă.

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că instanța de apel a aplicat în mod legal criteriile obiective valorificate de jurisprudență și identificate de doctrină pentru determinarea daunelor morale.

Din considerentele hotărârii atacate reies criteriile particulare ale speței pe care instanța de apel le-a avut în vedere în determnarea cunatumului daunelor morale, respectiv: experiența concretă a reclamantului în penitenciarul spaniol, pe o perioadă mai mare de 1 an (28.05.2002-4.08.2003), mai ales în contextul în care reclamantul nu cunoștea limba locală și împărțea încăperea cu deținuți din alte state, consecințele negative cu privire la familia reclamantului, soția acestuia călătorind, cu mai multe ocazii, pentru a-l vizita la penitenciar pe reclamant, în perioada în care România nu era stat membru UE.

În cuprinsul cererii de recurs, în ceea ce privește critica referitoare la cuantumul daunelor acordate pentru perioada arestării preventive a reclamantului, recurentul-pârât nu a dezvoltat argumentele pentru care consideră, în concret, că raționamentul curții de apel este eronat și nelegal. Susținerea recurentului, în sensul că suma acordată de instanță este excesivă, nu este suficientă pentru a putea determina stabilirea unui cuantum micșorat al despăgubirilor, care se determină în funcție de împrejurările concrete ale fiecărei spețe, existând o marjă de apreciere pentru instanța aflată în situația de a statua cu privire la cuantificarea despăgubirilor.

Ca atare, în absența unor critici care să releve ignorarea de către instanța de apel a unor criterii de cuantificare necesar a fi fost evaluate în raport de situația de fapt reținută, aprecierea dată în privința sumei de bani stabilite cu titlu de daune morale nu poate face obiectul reevaluării instanței de recurs, întrucât nu se subsumează unei critici de nelegalitate, în înțelesul dat acestei sintagme de art. 488 C. proc. civ.

Așa fiind, solicitările prin care partea pârâtă pretinde instanței de recurs să constate că suma de 10.000 euro ar fi nejustificat de mare, în raport de circumstanțele de fapt ale cauzei pendinte și ar conduce la îmbogățirea fără justă cauză a părții reclamante, nu pot fi primite spre examinare, știut fiind că instanța de recurs controlează modul în care judecătorii fondului au aplicat legea, nu modul în care au stabilit și apreciat faptele.

Cât privește felul și întinderea reparației, contrar susținerilor recurentului, art. 540 alin. (1) C. proc. pen. nu le limitează la prejudiciul suferit doar în intervalul de timp în care partea a fost privată, efectiv, de libertate.

Dimpotrivă, norma obligă instanța să țină seama de durata privării nelegale de libertate, în care se prezumă existența prejudiciului moral încercat de persoana ce suportă o astfel de privațiune și, deopotrivă, de consecințele produse asupra acestei persoane și a familiei sale, fără a le condiționa de momentul producerii, caz în care, examinarea și consecințelor negative ce s-au produs după momentul încetării privării nedrepte de libertate nu pune în discuție depășirea limitelor învestirii stabilite prin cererea de chemare.

În acest context al analizei, este de menționat că suma de 10.000 euro a fost stabilită de instanța de apel tot prin apreciere, în urma reevaluării circumstanțelor particulare ale cauzei expuse în cuprinsul hotărârii (durata de 1 an 2 luni și 7 zile de restrângere a libertății părții reclamante, deteriorarea stării psihice a acesteia pe perioada arestului, suferințele personale și ale familiei, calitatea de deținut într-un stat străin, întârzierea procedurii de extrădare).

II.2.e) Sunt nefondate criticile recurentului-pârât privind aplicarea art. 6 paragraful 1 din Convenție și argumentele referitoare la cuantumul daunelor morale aferente încălcării drepturilor nepatrimoniale ale reclamantului prin durata excesivă a procedurii penale, având în vedere următoarele:

Invocând jurisprudența CEDO (Cauza Boddaert contra Belgiei, Cauza C. pen. și alții contra Franței, Cauza Pelissier și Sassi împotriva Franței, Cauza Reiner și alții împotriva României), recurentul învederează că, în cauză, durata procedurii, în ansamblu, este justificată, nefiind îndeplinite cerințele privind încălcarea dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 paragraful 1 din Convenție, sub aspectul termenului rezonabil.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că recurentul nu a formulat critici concrete cu privire la considerentele hotărârii recurate privind data de început a procedurii penale ca fiind data sesizării instanței penale de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Brăila cu rechizitoriul nr. x/1999, cauza fiind prima dată înregistrată la Tribunalul Brăila sub nr. x/2000. În acest sens, recurentul pretinde, fără fundament, că procesul a început la data de 28.05.2002, odată cu arestarea preventivă a reclamantului.

Înalta Curte reține că instanța de apel a aplicat în mod corect criteriile în baza cărora pot fi stabilite și acordate daunele morale, având în vedere obligațiile asumate de Statul Român, prin aderarea la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența CEDO relevantă în materie, scopul garanției privind judecarea cauzei într-un termen rezonabil, prevăzută de art. 6 din Convenția europeană, fiind reprezentat de asigurarea eficienței și credibilității actului de justiție și de evitarea menținerii persoanei acuzate de săvârșirea unei infracțiuni într-o stare de nesiguranță cu privire la situația sa pentru o perioadă de timp prea mare.

Fără să combată în vreun fel statuările instanței de apel privind îndeplinirea exigențelor art. 6 paragraful 1 CEDO, recurentul face referire doar la durata procedurii, dar ignoră toate circumstanțele cauzei care au justificat soluția din apel relativ la „disconfortul psihic cauzat de necesitatea deplasării periodice timp de 13 ani (de la data eliberării sale din arestul preventiv până la finalizarea litigiului) de la domiciliul său la sediile instanțelor care au judecat cauza sa, având în vedere că procesul a fost strămutat și că diferitele căi de atac promovate au necesitat soluționarea cauzei de mai multe instanțe”, la „dificultățile pe care le-a avut pentru a participa activ la procesul care îl privea și pentru a-și continua viața personală în aceste coordonate”, la faptul că tergiversarea soluționării procesului penal a condus la agravarea stării de sănatate a reclamantului, la efectele pe care le-a produs durata procesului (16 ani) asupra integrării reclamantului în societate.

Pentru aceste considerente, critica este nefondată.

Totodată, făcând trimitere la o serie de cauze din jurisprudența CEDO (Bartok împotriva României, Drăgușanu și Christoulacis împotriva României, Ciofu împotriva României) recurentul a arătat că în astfel de spețe, referitoare la încălcarea duratei echitabile a procedurii, poziția instanței europene este moderată, prin acordarea unor sume rezonabile cu titlu de reparație morală.

Cu referire la această critică, se reține că în faza procesuală a recursului nu poate fi reapreciat cuantumul despăgubirilor care rezultă dintr-o reevaluare a situației de fapt, prin prisma elementelor de probatoriu, întrucât o astfel de împrejurare excedează limitelor analizei permisă în calea extraordinară de atac.

Prin urmare, nefiind o problemă de legalitate, ci doar de temeinicie, nu poate constitui obiect al controlului judiciar în recurs, control care vizează exclusiv aspectele de nelegalitate.

Față de cele anterior redate, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 497 coroborate cu art. 496 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor.

În privința cheltuielilor de judecată solicitate în recurs de către reclamant, Înalta Curte va face aplicarea prevederilor art. 453 alin. (2) C. proc. civ. și va obliga recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor la plata sumei de 700 RON în favoarea recurentului-reclamant A., cu titlu de onorariu de avocat (dovedit conform facturii fiscale și chitanței aflate la fila x) având în vedere culpa procesuală a pârâtului privind soluția de respingere, ca nefondat, a recursului Statului Român prin Ministerul Finanțelor și proporționalitatea cheltuielilor de judecată.

Sursa informației: www.scj.ro.