Dreptul la educație în sistemele internaționale de protecție a drepturilor omului

 

---

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!

---

---

 

6.1. Dreptul la educație-manifest al spiritualității umane

Deși se bucură de autonomia unui drept al omului de sine stătător, dreptul la educație este o platformă pentru exercitarea altor drepturi dintre care cel mai important poate fi considerat dreptul la dezvoltare^[1]. Aidoma educației, dezvoltarea se definește prin complexitate și are în vedere o perspectivă holistică asupra ființei umane, înțelegând-o de manieră filosofică în sensul unei unități perfecte, imuabile între corp și suflet. Educația vizează astfel ambele dimensiuni dar și o metodologie integratoare de adaptare a ființei umane la contextul general de acțiune: acceptând că nu există un produs final coerent al educației (o ființă umană educată) în absența capacității sale de adaptabilitate la mediu. Actualmente, mediul social este supus unor presiuni de excepție provenite din cauze obiective (echitatea distribuirii resurselor, aspecte climatice, pandemie, conflicte armate) dar și din cauze subiective (degradarea morală a ființei prin negarea/îndepărtarea de valorile umaniste). Mai degrabă decât un drept, educația devine în condițiile actuale un manifest al spiritualității umane.

6.2. Reflectări conceptuale ale dreptului la educație în activitatea Organizației Națiunilor Unite

În paradigma drepturilor omului educația se conjugă cu probleme complexe, fiind în primul rând o premisă a cunoașterii organizate care lasă să se întrevadă condițiile de întreprindere a unei analize epistemologice. Prin educație tot ceea ce incumbă drepturilor omului poate fi problematizat înlăuntrul științei. De aici deducem că educația este sursa primară de extragere, filtrare și sintetizare a conținutului informațional dobândit de individ permițând un context al dezvoltării științifice, culturale și umaniste a societății. Prin cunoaștere se obține progresul civilizațional deoarece familiarizarea cu toate elementele naturii înconjurătoare permite individului să se elibereze de temeri, superstiții ori practici care lezează echilibrul interior sau relaționarea în cadrul comunității internaționale, afirmându-se un climat al păcii, incluziunii și al respectării drepturilor omului.

Ca instrument de modelare a personalității umane și ca suport al cunoașterii realității, educație interesează domeniul drepturilor omului cel puțin din trei puncte de vedere:

1) ca drept de sine stătător (fiind inclus conform clasificării teoretice clasice în categoria drepturilor de generația a doua – economice, sociale și culturale);

(2) ca mod suis generis de transmitere a informațiilor despre domeniul drepturilor omului (în acest sens, experții internaționali în materie disting între educație despre drepturile omului; educație prin drepturile omului și educație pentru drepturile omului);

(3) ca obiectiv al dezvoltării durabile precizat în mod expres în Agenda O.N.U. 2030 pentru dezvoltare durabilă, documentul programatic care proiectează pentru viitor principalele direcții de acțiune în vederea promovării drepturilor omului (în acest sens, educația este transpusă în obiectivul 4 al dezvoltării durabile care garantează o educație echitabilă, favorabilă incluziunii și de calitate și promovarea posibilităților de învățare pe tot parcursul vieții, pentru toți).

Ca drept al omului, educația poate fi conceptualizată în mod autonom (având conținut, obiect, titulari delimitați conform instrumentelor juridice internaționale din domeniul drepturilor omului) cât și în mod inter-relaționat (prin asigurarea condițiilor necesare realizării altor drepturi ale omului în special dreptul la  muncă, dreptul la pace, dreptul la un mediu înconjurător echilibrat din punct de vedere ecologic etc.). Privit în corelație cu alte drepturi ale omului, dreptul la educație este punctul de plecare al exercițiului drepturilor culturale deoarece în calitate de instrument al cunoașterii de sine și al cunoașterii celuilalt educația este un factor important al exercitării opțiunii de adeziune la o comunitate culturală sau la o alta și deci, al exercitării dreptului la identitate culturală.

În calitate de drept autonom, educația comportă unele particularități înlăuntrul domeniului de studiu al drepturilor omului întrucât deși este enunțat în mod expres în instrumentele juridice de bază ale sistemului Organizației Națiunilor Unite de protecție a drepturilor omului (în textul Declarației Universale a Drepturilor Omului este menționat în articolul 26 -dreptul la învățătură- iar în articolele 13 și 14 din Pactul Internațional privind drepturile economice, sociale și culturale sunt prevăzute reglementarea dreptului la educație și condițiile de exercitare ale acestuia), problemele esențiale de interpretare și aplicare a dreptului la educație rezidă în ipostaze juridice diferite rezultate din asocierea dreptului la educație cu grupurile umane vulnerabile: femei, copii, persoane cu dizabilități etc.

Cu titlu de exemplu, Comentariile Generale ale Comitetului privind drepturile economice, sociale și culturale având ca obiect dreptul la educație^[2] sunt mai degrabă descriptive, atingând tangențial problema inter-secționalității educației, a caracterului său transversal și a modului în care educația acționează în raport de alte condiții ale vieții sociale ale individului în scopul realizării împlinirii personalității umane și a promovării valorilor umaniste în relațiile interumane. Astfel, educația a fost descrisă ca drept în sine, ca mijloc de realizare a altor drepturi precum și ca bucurie a existenței umane. Scopurile educației sunt prezentate de Comitet în acord cu dezideratele anterior enunțate în instrumentele juridice internaționale: deplina dezvoltare a personalității umane, obținerea unui simț comun asupra demnității umane, permiterea accesului la participarea efectivă la o societate liberă, promovarea înțelegerii între grupurile și națiunile etnice, religioase, rasiale. În egală măsură, analizând aspectele teoretice ale dreptului la educație, Comitetul recunoaște în mod expres că sarcina asigurării condițiilor necesare exercitării dreptului la educație revine Statelor Părți în timp ce prerogativele efective atașate dreptului la educație sunt corespunzătoare tuturor indivizilor care doresc să beneficieze de educație indiferent de nivelul acesteia- educație primară, sau formare pe parcursul întregii vieți. Punctul comun al exercițiului dreptului la educație constă în ceea ce revine ca obligație Statului Parte și ceea ce îi corespunde ca drept fiecărui om: respectiv disponibilitatea, accesibilitatea, acceptabilitatea și adaptabilitatea educației. Deci liantul dintre dreptul titularului și obligația debitorului este dat de condițiile care trebuie să fie avute în vedere în garantarea calității dreptului la educație.

În absența cerințelor de bază care configurează climatul de exercitare a dreptului la educație, substanța dreptului este periclitată. În acest sens, Comitetul expune ca cerințe de bază ale exercițiului dreptului la educație:

-disponibilitatea – implică faptul că instituțiile și programele de învățământ funcționale trebuie să fie disponibile în cantitate suficientă în jurisdicția statului parte;

-accesibilitatea –  presupune posibilitatea de acces efectiv la programele și instituțiile educaționale în mod nediscriminatoriu și prin depășirea barierelor economice și fizice;

–acceptabilitatea– impune ca forma și conținutul educațional să fie corespunzătoare ca relevanță și calitate și să respecte particularitățile culturale ale cursanților;

-adaptabilitatea – se bazează pe recunoașterea flexibilității educației în sensul în care aceasta trebuie să acomodeze cerințele culturale și sociale ale cursanților^[3].

Într-un alt comentariu general, Comitetul drepturilor economice, sociale și culturale reiterează importanța dreptului la educație și pătrunde în problematica naturii și calificării sale juridice (îndeosebi având prezentă vocația dreptului la educație de a constitui fundamentul exercitării altor drepturi și libertăți ale omului). Dreptul la educație surclasează categoria drepturilor economice, sociale și culturale înlăuntrul căreia a fost plasat în mod tradițional reprezentând, prin vocația sa multilaterală, atât un drept civil și politic cât și expresia indivizibilității și interdependenței existente între toate drepturile omului.

Din  acest punct rezultă și caracteristicile asociate dreptului la educație: gratuitatea, implementarea progresivă, pe baza unui plan de acțiune și în temeiul îndeplinirii obligațiilor corelative ale Statelor Părți. Caracterul obligatoriu al dreptului la educație vine în completarea și validarea laturii pasive a exercitării acestuia: obligativitatea accesului la educație confirmă faptul că opțiunea titularului dreptului nu poate fi infirmată prin voința autorităților publice, a altor agenți statali sau a îngrijitorilor copiilor (părinți, tutori, reprezentanți legali etc.)^[4].

Educația privită în dimensiunea juridică – ca drept al omului și ca premisă necesară pentru manifestarea altor drepturi- poartă cu sine o profundă conotație intersecțională. Aceasta din urmă invocă caracterul transversal al educației respectiv corelația acesteia cu alte problematici din domeniul drepturilor omului (dreptul la demnitate, la pace, la dezvoltare etc.) dar și cu modul în care dreptul în cauză este exercitat de categoriile vulnerabile (femei, copii, persoane cu dizabilități). După modelul însușit de alte drepturi ale omului (dreptul la viață, dreptul la muncă, dreptul la demnitate, libertatea de gândire, de conștiință, de religie etc.) dreptul la educație este nominalizat în mod expres în instrumentele juridice care fundamentează sistemul ONU de protecție a drepturilor omului, fiind reluat în alte instrumente juridice de specialitate care asigură conexiunea dintre dreptul la educație cu o anumită categorie vulnerabilă.

În mod clasic, din categoria grupurilor vulnerabile, se evidențiază categoria copiilor ca grup autonom care o miză specială în exercitarea dreptului la educație.

Articolul 29 din Convenția ONU privind drepturile copilului prevede elementele care trebuie să fie urmărite în asigurarea educației copiilor, fiind menționate în mod expres atât atribuții teoretice, menite să dezvolte dimensiunea intrinsecă a personalității copiilor (cultivarea respectului pentru drepturile omului și libertățile fundamentale, precum și pentru principiile consacrate în Carta Națiunilor Unite; cultivarea respectului pentru părinți, limbă, identitate și valorile culturale și naționale ale comunității de apartenență; cultivarea respectului pentru mediul natural) cât și aspecte practice, prin intermediul cărora copilul își poate asuma responsabilități într-o societate liberă care promovează valorile umaniste.

În interpretarea articolului 29 din Convenție, Comitetul ONU privind drepturile copilului recunoaște că articolul care reglementează dreptul copiilor la educație determină, prin ansamblul normelor sale, cadrul etic al modului de identificare și exercitare a activităților educaționale: prin recunoașterea și promovarea diversității umane, a demnității copiilor și a identității lor culturale, sociale, a contextului familial și social de apartenență, a abilităților, particularităților și trăsăturilor de personalitate ale copiilor, a bunei relaționări cu părinții și comunitatea extinsă. Procesul educațional nu poate fi condus în absența recunoașterii umanității copiilor și a necesității aplicării de către educatori a standardelor drepturilor omului și a valorilor umaniste în relația cu aceștia. Deci, drepturile omului constituie prin ele însele conținut al învățării în funcție de care este organizată activitatea educațională și formele de exercitare ale sale. Cu titlu de exemplu, discriminarea, violența sau abuzul sunt non-modele comportamentale care se impun a fi negate prin educație întrucât contravin standardelor drepturilor omului și valorilor adiacente acestora; orice formă educațională trebuie să promoveze inter alia respectul pentru valorile toleranței, egalității și nediscriminării, diversității umane astfel încât rezultatul actului educațional să nu se rezume la transferul de cunoștințe și informații ci să vizeze în mod direct modelarea personalității în vederea creării de modele comportamentale corespunzătoare cu reperele spiritualității umane^[5]. În consonanță cu ideile susținute de Comitetul ONU privind drepturile copilului, educația nu se referă exclusiv la un cadru informațional îndreptat către dezvoltarea intelectuală și rațională a ființei umane ci vizează o abordare sinoptică a tuturor fațetelor personalității umane – de la latura emoțională, la cea spirituală, relațională, comportamentală etc. Ori, această constatare consolidează ideea conform căreia educația copiilor se fundamentează pe abilități, deprinderi, comportamente practice sau teoretice care pot fi folosite în dimensiunea lor teoretică sau în dimensiunea practică.

(…)

---