Dreptul la despăgubiri în materia divorţului

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

1. Originea dreptului la despăgubiri din sfera divorțului

Dreptul la despăgubiri își are sorgintea în art. 266 din Codul civil francez, care a servit drept sursă de inspirație pentru art. 388 din Noul Cod civil (Legea nr. 287/2009). Reglementarea franceză prevedea: „atunci când divorțul se pronunță din culpa exclusivă a unuia dintre soți, acesta poate fi obligat la plata unor daune compensatorii pentru prejudiciul material sau moral pe care desfacerea căsătoriei l-a provocat celuilalt soț. Acesta din urmă poate pretinde daune cu ocazia acțiunii de Divorț”^[1].

Articolul 388 din Noul Cod civil român are următorul conținut: „Distinct de dreptul la prestație compensatorie prevăzut la art. 390, soțul nevinovat care suferă un prejudiciu prin desfacerea căsătoriei, poate cere soțului vinovat să îl despăgubească. Instanța de tutelă soluționează cererea de divorț”^[2].

Cererile având ca obiect acordarea despăgubirilor sunt rare, aceasta ca urmare a faptului că instituția este o noutate în dreptul nostru, ea neregăsindu-se în Codul familiei, dar și pentru că este adesea confundată cu Prestația compensatorie, o altă instituție a divorțului cu un regim juridic mai restrictiv. Așadar, legiuitorul a considerat necesar să facă distincția în incipitul art. 388 din Noul Cod Civil.

Despre distincția făcută de legea română între Dreptul la despăgubiri și Prestația compensatorie vom vorbi pe larg în cuprinsul acestei lucrări, deoarece ea a dat naștere unor mari controverse.

2. Natura juridică și condițiile de acordare ale despăgubirilor

În ceea ce privește natura juridică a dreptului la despăgubiri, în literatura de specialitate nu există o opinie unanim acceptată. Astfel, fiind vorba despre relațiile dintre soți, un teritoriu vast guvernat de subiectivism, unii autori văd dreptul la despăgubiri ca pe o sancțiune de ordin patrimonial pentru soțul vinovat de desfacerea căsătoriei, iar ceilalți ca pe o formă specială de răspundere civilă delictuală.

Aceia care susțin prima opinie argumentează spunând că art. 309 Cod Civil vorbește despre „îndatoriri ale soților” (îndatoririle de a-și acorda respect, fidelitate și sprijin moral), formularea articolului ducându-ne cu gândul la obligații morale, iar nu juridice^[3]. Știm cu toții că, deși bunele moravuri sunt apărate prin norme de drept penal și de drept civil morala nu este izvor de drept în sistemul nostru de drept, iar obligațiile ce derivă din aceasta nu pot fi impuse cu ajutorul forței coercitive a statului, deoarece vizează comportamentul fiecărui individ în parte, fiind o expresie a libertății de exprimare.

De cealaltă parte, sunt doctrinarii care susțin ca Dreptul la despăgubiri este o formă specială a răspunderii civile delictuale care vizează repararea prejudiciului cauzat prin încălcarea obligațiilor juridice ce compun instituția căsătoriei^[4], opinie la care ne alăturăm. Considerăm că, în ceea ce privește obligațiile dintre soți, acestea sunt „obligații speciale” întrucât se nasc în familie, deci au o aparență de obligații exclusiv morale, dar în realitate exced granițele moralității, bucurându-se de o reglementare legală.

Prejudiciul de care vorbeam mai sus este reprezentat de divorțul din culpa exclusivă a unuia dintre soți, mai este numit și divorț – sancțiune, iar nu de motivele care au condus la divorț. Divorțul în sine este cel care îndreptățește soțul nevinovat la solicitarea de despăgubiri.

Condițiile de acordare a despăgubirilor sunt următoarele:

a) existența unei fapte ilicite – poate să constea în orice faptă a soțului vinovat care să fi cauzat un prejudiciu moral sau material (alungarea soțului nevinovat din domiciliu, fapt care îl determină să plătească o chirie sau suferința cauzată de comportamentul soțului vinovat de desfacerea căsătoriei în timpul procesului de divorț)^[5];

Nu putem cuantifica gravitatea faptelor, deoarece asta ar însemna să trăim, pe rând, viețile tuturor persoanelor aflate într-o atare situație, ceea ce este imposibil, așadar legiuitorul a renunțat la „faptele deosebit de grave” din cuprinsul Codului civil francez, necondiționând acordarea despăgubirilor de existența lor, gravitatea faptelor apreciindu-se de la caz la caz.

b) existența unui prejudiciu (prejudiciu despre care am vorbit mai sus);

c) legătura de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu;

d) vinovăția autorului faptei ilicite;

e) nevinovăția soțului care solicită acordarea despăgubirilor.

Observăm că răspunderea civilă specifică divorțului se aseamănă cu cea din dreptul comun prevăzută de art. 1357 Cod civil, condiția particulară^[6] pentru cea care le diferențiază, fiind cea referitoare la inocența soțului care solicită acordarea despăgubirilor.

3.Jurisprudență relevantă

În practică, s-au acordat despăgubiri soției pentru suferința sufletească cauzată de atitudinea defăimătoare pe care soțul a avut-o la adresa soției în cercul comun de prieteni, cât și față de prietenii fiului lor. Relația extraconjugală a soțului și violența domestică la care a fost expusă soția, favorizându-i starea de rău. Desfacerea căsătoriei în sine a fost încă un șoc, fiind împreună de mult timp, mai exact 19 ani. Instanța a apreciat ca reclamanta este îndreptățită la acordarea despăgubirilor care să repare prejudiciul moral cauzat acesteia de acțiunile malițioase ale soțului său^[7].

În jurisprudența franceză, s-a admis cererea în despăgubiri pentru repararea prejudiciului moral cauzat prin distrugerea imaginii de familie unită și armonioasă de care se bucura un cuplu și copilul lor, ca și prejudiciu produs prin divorț, iar distinct de aceasta, s-a admis și cererea de reparare a prejudiciului suferit de soția care, din cauza comportamentului soțului-angajat într-o relație de concubinaj și proferând injurii la adresa soției-a recurs la gesturi extreme, suicidale^[8].

Într-o altă speță, instanța i-a acordat beneficiul locuinței conjugale soțului vinovat de desfacerea căsătoriei pentru că acesta nu era proprietar al niciunui alt imobil de locuit^[9].

Astfel, instanțele țin cont de repercusiunile pe care acțiunile celuilalt soț, le-ar putea avea în plan spiritual, psihologic, profesional, dar și în plan material.

De exemplu, speța din jurisprudența franceză face vorbire despre un prejudiciu moral aferent divorțului, dar și psihologic, deoarece soția a fost supusă la violență psihică, care a adus-o în pragul sinuciderii, fapt ce poate fi calificat ca omor cu intenție indirectă, având și rezonanță penală.

Repararea prejudiciului poate avea loc în bani (în prima speță soția a primit 35.000 de lei cu titlu de despăgubiri) sau în natură (atribuirea unui drept de folosință asupra locuinței conjugale).

Despăgubirile se pot acorda sub forma unei sume globale sau sub formă de prestații periodice dacă prejudiciul are caracter de continuitate. Cuantumul lor se^[10] poate mări sau micșora, în funcție de întinderea prejudiciului și de durata existenței lui, putând viza chiar și un prejudiciu viitor.

4. Distincția dintre Dreptul la despăgubiri și Prestația compensatorie

Așa cum am spus la începutul acestui articol Dreptul la despăgubiri se deosebește de Prestația compensatorie, chiar dacă cele 2 instituții își găsesc aplicarea ambele în materia divorțului din culpa exclusivă a soțului pârât.

Prima deosebire este dată de scopul diferit al instituțiilor în discuție. Prestația compensatorie are ca scop compensarea dezechilibrului semnificativ pe care divorțul l-ar cauza în condițiile de viață ale celui care o solicită.

Dreptul la despăgubiri are ca scop compensarea suferinței provocate de divorț.

A doua deosebire între condițiile de acordare. Prestația compensatorie impune ca durata unei căsătorii să fie de cel puțin 20 de ani, în timp ce Dreptul la despăgubiri este mai flexibil, lăsând la aprecierea instanței oportunitatea atribuirii despăgubirilor.

Sub aspect procesual, despăgubirile pot fi solicitate numai în cadrul procesului de divorț, în termenul general de prescripție, de 3 ani, deși sunt unii autori care susțin posibilitatea acordării lor pe cale separată^[11].

În încercarea de a elimina confuzia ce are loc între ele vom lua un exemplu practic.

5. Prezentarea cazului practic

În fapt, reclamantul B.G. a solicitat, prin cererea din 29 august 2011, desfacerea căsătoriei încheiate la 6 iulie 1988, în contradictoriu cu pârâta B.M. Raporturile de căsătorie au fost grav vătămate, după spusele reclamantului, de comportamentul pârâtei care pe fondul consumului excesiv de alcool îl jignea spunându-i nemernic și făcea scandal târziu în noapte, deranjând și vecinii.

La rândul ei, pârâta îl acuză pe reclamant de consum excesiv de alcool, acuzație susținută de martori care spun că poliția i-a reținut permisul auto pentru că l-a surprins conducând sub influența băuturilor alcoolice. B.M susține că soțul are și o relație extraconjugală, afișându-se cu amanta în public și făcându-i cadouri, afirmații confirmate de o vecină care i-a văzut împreună la cabinetul pârâtului, ba mai mult l-a văzut pe acesta dăruindu-i un parfum.

Prin urmare, pârâta cere despăgubiri în cuantum de 10.000 de lei pentru suferința cauzată de divorț, infidelități și prestație compensatorie, deoarece condițiile sale de viață sunt precare, neputând să muncească mai mult de 4 ore pe zi, din cauza invalidității dobândite în timpul căsătoriei.

În drept, pârâta invocă art. 395 Cod civil ca temei pentru acordarea prestației.

Tribunalul Botoșani îi acordă, în urma exercitării căii de atac ordinare a apelului doar prestația compensatorie, în cuantum de 150 lei lunar, socotind că aceasta va compensa și prejudiciul moral cauzat de suferința provocată de divorț și infidelități^[12].

Soluția este una greșită, deoarece instanța confundă 2 instituții distincte. Aplicarea legii în timp este, de asemenea, eronată pentru că uzează de o instituție născută sub legea nouă, în cazul unei situații guvernate de legea veche (cererea a fost introdusă în data de 29.08.2011, iar Codul civil nou a intrat în vigoare la data de 1.10.2011). Astfel, a fost încălcat principiul neretroactivității legii civile.

6. Concluzii

Suntem de părere că Dreptul la despăgubiri este un instrument util pentru apărarea intereselor soțului suferind, cu atât mai mult cu cât este distinct de Prestația compensatorie și de Obligația legală de întreținere existentă între foștii soți, având un regim juridic nu foarte restrictiv.

Divorțul este, spun psihologii, a doua mare traumă în viața unei persoane, succedând pierderea unui copil, iar atunci când ne confruntăm cu el, este bine să avem la îndemână instrumente juridice variate care să ne ajute să mergem mai departe. De aceea, credem cu tărie că va fi uzitat din ce în ce mai des în procesele de divorț.