Dreptul la compensaţii băneşti al victimelor indirecte pentru durerea încercată prin moartea victimei directe (NCC, NCPC, NCPP)

5 ian. 2021
1 vot, medie: 5,00 din 51 vot, medie: 5,00 din 51 vot, medie: 5,00 din 51 vot, medie: 5,00 din 51 vot, medie: 5,00 din 5 (1 votes, average: 5,00 out of 5)
You need to be a registered member to rate this post.
579 views
 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

Dec. ÎCCJ (SC I) nr. 1853/2020

NCC: art. 1385 alin. (1), art. 1.391 alin. (3), art. 1.392; NCPC: art. 204, art. 497, art. 483 alin. (3), art. 486, art. 488 alin. (1) pct. 8; NCPP: art. 19, art. 272 – 276, art. 397 

Analizând aspectele deduse judecății, Înalta Curte constată următoarele:

– Are caracter fondat critica referitoare la negarea, cu încălcarea dispozițiilor legale, a dreptului la despăgubiri morale pe care reclamanții A. și D., în calitate de moștenitori ai victimei indirecte, C., îl pot pretinde, în continuarea demersului judiciar inițiat de aceasta (decedată pe parcursul procesului).

Astfel, dispozițiile art. 1.391 alin. (2) C. civ. recunosc dreptul la compensații bănești victimelor indirecte sau prin ricoșeu (ascendenți, descendenți, frați, surori, soț) pentru durerea încercată prin moartea victimei directe, reglementându-se astfel posibilitatea reparației unui prejudiciu nepatrimonial afectiv.

Acest drept la despăgubire, fiind unul strâns legat de persoana celui care suportă suferința determinată de moartea victimei directe (expresie a unui prejudiciu afectiv sau de afecțiune), el are, în principiu, caracter incesibil, neputând fi transmis prin acte juridice între vii și nici pe cale succesorală.

Cu toate acestea, legiuitorul a prevăzut derogări, respectiv posibilitatea cedării dreptului la despăgubiri pentru un asemenea prejudiciu atunci când a fost stabilit printr-o tranzacție sau hotărâre judecătorească definitivă (art. 1.391 alin. (3) C. civ.) și posibilitatea exercitării dreptului, prin continuarea acțiunii în justiție, atunci când aceasta a fost promovată de victima indirectă, decedată pe parcursul procesului (art. 1.391 alin. (4) C. civ.).

Or, în speță, victima indirectă (C., mama victimei directe, decedate ca urmare a faptei ilicite) a pretins despăgubiri de afecțiune, potrivit art. 1.391 alin. (2) C. civ. Întrucât a decedat pe parcursul procesului, dreptul la despăgubire ce îi era recunoscut acesteia, conform art. 1.391 alin. (2) C. civ., anterior menționat, a putut fi exercitat, prin continuarea acțiunii, de către moștenitori, reclamanții A. și D.

În acest context, deși instanța de apel identifică în mod corect natura prejudiciului, ca fiind unul de afecțiune, strâns legat de persoana celui care încearcă suferința determinată de moartea victimei și ca atare, dreptul la despăgubire corespunzător are, de principiu, caracter incesibil, în același timp, ignoră existența unor derogări legale de la imposibilitatea transmiterii acestui drept.

Față de dispozițiile art. 1.391 alin. (4) C. civ., decesul victimei indirecte ulterior promovării acțiunii prin intermediul căreia a solicitat repararea prejudiciului de afecțiune a asigurat legitimare procesuală recurenților-reclamanți, în calitatea lor de moștenitori, în a pretinde dreptul la despăgubire cu această natură, prin însușirea și continuarea acțiunii autoarei lor.

Deși corectă aprecierea instanței de apel, conform căreia „nu se poate vorbi despre o transmitere a suferinței resimțite, care este una strict personală”, față de opțiunea legiuitorului și de dispoziția legală anterior menționată, soluția prin care s-a negat reclamanților dreptul la despăgubirile de afecțiune pretinse de autoarea lor în timpul vieții, contrazice cadrul legal.

Ca atare, pe acest aspect decizia din apel are caracter nelegal, fiind dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1391 alin. (4) C. civ., ceea ce atrage incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și conform art. 497 C. proc. civ., soluția de casare cu trimitere spre rejudecare.

Celelalte critici formulate au caracter nefondat.

– Astfel, pretinzând că în mod greșit nu au fost acordate cheltuielile de judecată efectuate în dosarul penal, recurentul A. susține că acestea erau datorate pentru a se asigura o reparare integrală a prejudiciului și pe de altă parte, că aceste cheltuieli nu puteau fi recuperate în procesul penal față de soluția pronunțată de instanța penală, bazată pe acordul de recunoaștere a vinovăției de către inculpat.

Conferința națională „Prevenirea și combaterea spălării banilor”. Impactul noii legi asupra profesiilor liberale

Invocarea de către recurent a dispozițiilor art. 1381 alin. (1) C. civ. și ale art. 1385 alin. (1) C. civ. – care enunță, la nivel de principiu, faptul că orice prejudiciu dă dreptul la reparație și că reparația trebuie să fie una integrală – nu demonstrează caracterul fondat al criticii, câtă vreme repararea prejudiciilor trebuie să se facă în cadrul legal, cu respectarea normelor incidente și a competenței jurisdicțiilor care trebuie să facă aplicarea lor.

Astfel, așa cum în mod corect reține instanța de apel, pretențiile referitoare la cheltuielile judiciare efectuate în procesul penal – indiferent că este vorba de faza urmăririi penale sau a cercetării judecătorești – trebuie valorificate în cadrul respectivei proceduri. Instanța penală este cea care apreciază, în acord cu normele procesuale penale, modalitatea în care trebuie acoperite cheltuielile judiciare pe care le presupune desfășurarea procesului, indiferent că este vorba de cele avansate de stat sau de părți (conform art. 272 – 276 C. proc. pen.).

Împrejurarea menționată, că procesul penal s-a finalizat pe baza acordului de recunoaștere a vinovăției, iar titularii unui asemenea acord sunt procurorul și inculpatul, n-are nicio relevanță sub aspectul soluționări pretențiilor referitoare la cheltuielile judiciare avansate de părți.

Astfel, soluția adoptată de instanța penală, a fost aceea de condamnare a inculpatului (conform s.pen. nr. 168/17.01.2018 a Judecătoriei Baia Mare), ceea ce atrăgea incidența dispozițiilor art. 276 C. proc. pen. în privința suportării cheltuielilor judiciare făcute de părți.

Tot astfel, este eronată susținerea recurentului conform căreia, intervenind acordul de recunoaștere a vinovăției, latura civilă a rămas nesoluționată și ca atare, instanța penală nu se putea pronunța asupra cheltuielilor efectuate în faza urmăririi penale.

Formulând o astfel de critică, recurentul confundă latura civilă a cauzei penale, care presupune acoperirea prejudiciului produs prin comiterea faptei ce face obiectul acțiunii penale (art. 19, art. 397 C. proc. pen. și în mod particular, art. 486 C. proc. pen., în cazul acordului de recunoaștere) cu situația cheltuielilor judiciare, care sunt distincte de latura civilă, fiind reglementate ca sume necesare pentru efectuarea actelor de procedură, administrarea probelor, conservarea mijloacelor materiale de probă, onorariile avocaților, alte cheltuieli ocazionate de desfășurarea procesului (și supuse acoperirii conform dispozițiilor art. 272 – 276 C. proc. pen.).

De altfel, prin hotărârea penală, inculpatul a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat, precum și la plata cheltuielilor judiciare în cuantum de 1.000 RON, către partea civilă A.

Faptul că, așa cum susține, nu i-au fost acordate recurentului toate cheltuielile judiciare avansate (cele din faza urmăririi penale) îi dădea dreptul exercitării căii de atac și invocării caracterului nelegal al soluției, fără a-i deschide însă o cale procedurală distinctă, în fața jurisdicției civile.

Altminteri, s-ar eluda competența jurisdicției penale și s-ar deduce judecății instanței civile, pe cale principală, aspecte care puteau face doar obiectul controlului de legalitate al instanței penale, ceea ce este inadmisibil procedural.

Ca atare, este corectă statuarea deciziei din apel conform căreia cheltuielile ocazionate de desfășurarea urmăririi penale se acordă prin hotărârea instanței penale, neacordarea sau omisiunea pronunțării asupra acestora având remedii procedurale penale.

– Susținerea recurentei D. în sensul că înțelege, potrivit art. 204 C. proc. civ., să-și micșoreze cuantumul despăgubirilor morale la suma de 30.000 eu (față de cea pretinsă inițial, de 60.000 euro) nesocotește flagrant cadrul procesual al judecății în recurs, unde se realizează doar un control de legalitate, respectiv de verificare a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile (art. 483 alin. (3) C. proc. civ.) și nu o învestire cu cereri care să facă obiect al modificării corespunzător judecății în primă instanță.

– În privința despăgubirilor morale (10.000 euro) recunoscute de ambele instanțe ale fondului recurentei-reclamante, aspectele deduse judecății, care reclamă cuantumul redus ala cestora, nu îmbracă forma unor critici de nelegalitate.

Astfel, instanțele fondului au avut în vedere tocmai principiul echității și al proporționalității despăgubirilor, știut fiind că în această materie, a prejudiciilor nepatrimoniale, în care se reclamă existența unor suferințe, afectarea unor drepturi ale personalității, nu se poate vorbi despre o reparație integrală și nici de repunerea părților în situația anterioară.

Tocmai judecând în echitate, în absența unor criterii legale și ținând seama de toate circumstanțele factuale învederate de recurenta D. (legătura afectivă pe care o avea cu fratele decedat, chiar dacă aceasta locuiește în Germania din 1987) instanța de apel a validat raționamentul primei instanțe pe aspectul daunelor morale, fără ca în recurs să fie relevate critici care să atragă nelegalitatea soluției.

Dimpotrivă, prin memoriul de recurs s-au reluat aceleași aspecte de fapt vizând decesul intempestiv al fratelui, cu care recurenta avea o relație deosebită și o comunicare permanentă (cu vizite o dată pe an), supuse deja evaluării instanțelor fondului și asupra cărora acestea s-au pronunțat prin considerentele hotărârilor, fiind nereală susținerea conform căreia „aprecierea subiectivă a ambelor instanțe nu ar fi fost argumentată” față de reclamantă care „deși locuiește în Germania resimte aceleași sentimente” cu ale celorlalți reclamanți.

– Cu privire la cheltuielile materiale efectuate cu prilejul înmormântării, care nu ar fi fost acordate în mod eronat recurentei D., se constată că, deși se invocă nesocotirea unor dispoziții legale (art. 1.392 C. civ., art. 22 din Norma ASF nr. 39/2016) referitoare la modalitatea de acoperire a unor astfel de cheltuieli, în realitate, critica nu este una de nelegalitate întrucât supune analizei modalitatea în care instanțele au valorificat materialul probator.

Astfel, recurenta-reclamată pretinde că înscrisurile depuse, chitanțele justificative, bonurile au demonstrat cheltuielile efectuate cu achiziționarea unor coroane de flori, cu combustibilul, vignieta și haine de doliu, nefiind luate în considerare în mod greșit.

Or, administrarea probelor, evaluarea acestora, stabilirea elementelor de fapt pe care se fundamentează pretențiile deduse judecății sunt în căderea instanțelor fondului, în timp ce instanța de recurs verifică doar aplicarea corectă a normei legale incidente, fără reaprecierea probatoriului, căci aceasta ar echivala, în mod nepermis procedural, devoluării fondului.

Astfel cum rezultă din considerentele deciziei atacate, fără să ignore mijloacele de probă administrate de părți, instanțele le-au valorificat pe acelea care au putut fi puse în legătură „directă și indirectă cu înmormântarea”, conform Normei ASF nr. 39/2016, înlăturându-le din probațiunea pe acelea care, raportat la datele chitanțelor, nu demonstrau acest aspect.

Au fost înlăturate, de asemenea, acele pretenții lipsite de caracterul cert al legăturii cu înmormântarea (deplasările în țară la alte date, ulterioare).

În privința altor cheltuieli pretins a fi fost făcute, prima instanță a fondului a constatat că ele n-au fost demonstrate, iar instanța de apel a reținut că în această fază procesuală nu a fost suplimentat probatoriul față de cel administrat la instanța de fond.

Pretinzând, în recurs, o nesocotire a probatoriului – fără să indice, punctual, vreun înscris a cărui valoare juridică să fi fost nesocotită – recurenta tinde, de fapt, la o reevaluare a acestuia, specific unei devoluțiuni a fondului, ceea ce nu poate fi primit și analizat ca o critică de nelegalitate.

În consecință, se va constatata că și în privința acestei componente a despăgubirilor, legate de cheltuielile de înmormântare, au fost respectate dispozițiile în materie (art. 1.392 C. civ., art. 22 Norma ASF nr. 39/2016), critica formulată având caracter nefondat.

Ca atare, admiterea recursului și casarea deciziei cu trimitere spre rejudecare va fi una parțială și va viza doar pretenția la despăgubiri morale formulată de reclamanții A. și D., în calitate de moștenitori ai victimei indirecte, C., din perspectiva dispozițiilor art. 1.391 alin. (4) C. civ.

Sursa informației: www.scj.ro.

Dreptul la compensații bănești al victimelor indirecte pentru durerea încercată prin moartea victimei directe (NCC, NCPC, NCPP) was last modified: ianuarie 5th, 2021 by Redacția ProLege

Vă recomandăm:

Despre autor:

Redacția ProLege

Redacția ProLege

Rubrica ACTUALITATE LEGISLATIVĂ aduce la cunoştinţa utilizatorilor principalele schimbări legislative survenite recent în diverse domenii, înlesnind astfel activitatea de informare şi de cercetare desfăşurată de practicieni şi reducând semnificativ şi eficient timpul dedicat respectivei activităţi.

Abonează-te la newsletter