Dreptul judecătorilor și procurorilor la evoluție profesională. Obținerea unor grade la instanțele superioare. Admisibilitatea cererii privind sesizarea instanței de contencios constituțional (Legea nr. 317/2004, Legea nr. 303/2004, Legea nr. 47/1992)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (Complet de 5 judecători) nr. 251/2017

Legea nr. 47/1992: art. 29 alin. (1) și (4); Legea nr. 317/2004: art. 29 alin. (5) și (7); Legea nr. 303/2004: art. 44, art. 45; Constituția României: art. 21, art. 146 lit. d), art. 129

Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamantul A., judecător în cadrul Tribunalului București, secția I penală, a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Consiliul Superior al Magistraturii și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, obligarea Consiliului Superior al Magistraturii la emiterea unei hotărâri prin care să se dispună promovarea sa pe loc, în grad profesional de judecător de curte de apel.

Contestatorul a menționat că solicitarea sa privind validarea rezultatului obținut la concurs, respectiv promovarea și recunoașterea gradului profesional de curte de apel, înregistrată sub nr. 1/10147/03.05.2016, nu a fost analizată de Plenul Consiliului Superior al Magistraturii, ci i s-a răspuns prin adresa din data de 17 mai 2016.

Totodată, s-a invocat excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 45 din Legea nr. 303/2004, respectiv a tezei „în limita numărului de locuri aprobat anual de Consiliul Superior al Magistraturii”, prin raportare la art. 16 alin. (1) din Constituția României, precum și a prevederilor art. 87 alin. (1) din același act normativ, ulterior renunțând la cererea de sesizare a Curții Constituționale cu privire la aceste ultime prevederi legale.

În opinia contestatorului, art. 45 din Legea nr. 303/2004, îngrădește în mod nejustificat, discriminator, dreptul judecătorilor și procurorilor la evoluție profesională, respectiv de obținere a unor grade la instanțele superioare.

A fost invocată și excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, raportat la dispozițiile art. 16 și art. 21 din Constituția României.

În susținerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, cu modificările și completările ulterioare, s-a menționat că simplul răspuns, transmis de Consiliul Superior al Magistraturii printr-o adresă, este contrar prevederilor art. 29 alin. (4) și (5) din Legea nr. 317/2004, care prevăd că, în ceea ce privește aspectele referitoare la cariera și drepturile magistraților, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii se pronunță numai prin hotărâre, care se ia prin vot direct și secret.

De asemenea, această modalitate de răspuns nu-i poate îngrădi dreptul de a se adresa instanței supreme în temeiul art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2006.

Reclamantul a mai arătat că a participat la concursul de promovare în funcții de execuție din 3 aprilie 2016, optând pentru promovarea pe loc, la disciplina drept penal, obținând în urma susținerii probelor de concurs media finală 7,250.

Concursul a fost organizat potrivit Hotărârilor Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 42/2016 și nr. 92/2016.

În urma validării rezultatelor concursului, prin Hotărârea nr. 420/2016 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, reclamantul a fost declarat respins, ca urmare a faptului că nu s-a încadrat în limita locurilor alocate concursului, stabilite prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 92/.2016, fiind analizate și soluționate memoriile formulate de alți magistrați prin care au solicitat recunoașterea gradului de judecător de curte de apel, indiferent de numărul de locuri scoase la concurs, în situația în care media obținută este peste 7, acestea fiind respinse (art. 4 din hotărâre).

Ulterior, magistratul a formulat cerere de recunoaștere a gradului profesional de curte de apel, apreciind că faptul că i s-a răspuns printr-o adresă, în loc de hotărâre a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, nu îi restrânge în vreun fel dreptul de a formula contestație în temeiul art. 29 din Legea nr. 317/2004.

S-a susținut că recunoașterea gradului profesional de curte de apel obținut prin promovare pe loc se impune indiferent dacă nota pe care a obținut-o nu se încadrează în numărul limitat de locuri alocat pentru materia drept civil, astfel cum s-a stabilit prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 92/2016, importantă, pentru validarea rezultatului, fiind îndeplinirea condițiilor de notare impuse de art. 27 alin. (2) din Regulamentul de concurs.

Astfel, stabilirea unui număr limitat de locuri pentru promovarea în funcții de execuție pe loc este o măsură discriminatorie, prin raportare la condițiile în care promovează personalul de specialitate juridică din Ministerul Justiției, Ministerul Public, Consiliul Superior al Magistraturii, Institutul Național de Criminologie, Institutul Național de Expertize Criminalistice și din Institutul Național al Magistraturii asimilat magistraților, inclusiv sub acest aspect.

Apreciază contestatorul că modul concret în care este reglementată posibilitatea de promovare în funcții de execuție pentru judecători, respectiv în limita unui anumit număr de locuri, lăsat la latitudinea ordonatorului de credite, este discriminatoriu, întrucât categoria profesională a judecătorilor, precum și cea a procurorilor, este dezavantajată, sub acest aspect, în raport cu alte categorii profesionale, fără o justificare obiectivă și rezonabilă.

Personalul de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor are posibilitatea de a promova în funcții de execuție, în cadrul instituțiilor unde își desfășoară activitatea, prin participarea la examenele organizate în baza regulamentelor edictate la nivelul acelor instituții, fără, însă, a concura pe un număr limitat de locuri, promovare depinzând, exclusiv, de atingerea notei minime la concurs. Prin instituirea, în cazul magistraților, a unui concurs pentru promovarea pe loc se creează o discriminare față de categoria asimilaților, adică a celor care copiază statutul magistraților.

Reglementările aplicabile personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor nu impun competiția pentru promovarea în funcții de execuție, în vreme ce magistrații sunt obligați să concureze între ei pentru a putea promova pe un număr dat de locuri scoase la concurs.

Mai mult, în vreme ce judecătorii pot promova, în baza regulamentului adoptat prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 621/2006, cel mult până la gradul de curte de apel, personalul asimilat judecătorilor și procurorilor poate promova în grad profesional echivalent celui de procuror la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Statutul profesional al magistraților este identic, potrivit legii, cu cel al personalului de specialitate juridică asimilat magistraților, însă cel asimilat beneficiază de un drept în condiții mai favorabile.

Categoria magistraților care obțin gradul de tribunal/curte de apel prin promovarea pe loc nu poate accede la ocuparea efectivă a posturilor la instanța superioară corespunzătoare gradului lor decât în urma transferurilor și ca urmare a parcurgerii unui alt filtru bazat pe criterii de selecție reglementate prin regulamente.

În ceea ce privește argumentele pârâtului, în sensul că, prin acordarea gradului profesional tuturor magistraților care susțin concursul de promovare pe loc s-ar obține o supradimensionare a schemelor instanțelor pe diferitele grade de jurisdicție sau că s-ar crea un dezechilibru bugetar în acest sens, s-a opinat că nu sunt întemeiate, pentru că schema instanțelor ar rămâne neschimbată și obținerea, de către toți judecătorii, care obțin nota minimă de 7 la concursul de promovare pe loc, ar asigura un fond consistent de judecători cu grad profesional corespunzător din care ar putea fi ocupate, la nevoie, locurile libere după criteriile reglementate.

De asemenea, în ceea ce privește susținerea pârâtului referitoare la drepturile salariale ce ar trebui acordate, s-a menționat că, așa cum există fonduri pentru plata drepturilor salariale pentru personalul de specialitate juridică asimilat magistraților în mod nelimitativ, în aceeași măsură trebuie să existe fonduri pentru plata drepturilor salariale ale judecătorilor.

Analizând hotărârea atacată în raport cu actele dosarului, cu criticile formulate de recurent, precum și cu reglementările legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele care vor fi expuse în cele ce succed.

Fiind învestită de către recurent cu solicitarea de sesizare a Curții Constituționale, pentru ca aceasta să se pronunțe asupra conformității cu Legea fundamentală a dispozițiilor art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 și ale art. 45 din Legea nr. 303/2004, secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție a apreciat că nu sunt îndeplinite cerințele art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, pentru a da curs unui asemenea demers.

Analizând admisibilitatea cererii de sesizare a Curții Constituționale, în raport cu prevederile art. 29 din Legea nr. 47/1992 și ale art. 146 lit. d) din Constituție, în mod nelegal, secția de contencios administrativ și fiscal, a constatat că nu se impune sesizarea instanței de contencios constituțional.

Prima condiție pentru a sesiza Curtea Constituțională este aceea a interesului procesual, ceea ce presupune ca partea să probeze influența hotărâtoare a textelor sau dispozițiilor dintr-o lege sau ordonanță în vigoare, contestate sub aspectul constituționalității, asupra judecării procesului.

Susținerile recurentului vizând îndeplinirea condiției legale ca normele criticate să aibă legătură cu soluționarea cauzei sunt fondate.

Contrar celor reținute în hotărârea atacată, între dispozițiile legale criticate pentru neconstituționalitate ce vizează, pe de o parte, calea de atac împotriva hotărârilor Plenului Consiliului Superior al Magistraturii privind cariera și drepturile judecătorilor și procurorilor și condițiile de exercitare a acesteia [art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004] și, pe de altă parte, condițiile participării judecătorilor și procurorilor la concurs, în vederea promovării pe loc (art. 45 din Legea nr. 303/2004), se verifică această condiție a legăturii care să poată determina sesizarea Curții Constituționale.

Criticând această soluție, autorul recursului a demonstrat de ce este netemeinic și contradictoriu raționamentul instanței, fiind fondate argumentele pentru care acesta susține că instanța a greșit atunci când a apreciat asupra relevanței excepției de neconstituționalitate, a condiției ca normele criticate să aibă incidență în soluționarea pricinii.

Astfel, instanța a apreciat că nu se impune sesizarea Curții Constituționale în privința constituționalității art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, cu motivarea că situația de imposibilitate de a beneficia de o cale de atac la instanța supremă, invocată de contestator, nu s-a confirmat și că acestuia nu îi este îngrădit dreptul de a se adresa instanței de judecată, pentru ca, apoi, constatând că magistratului nu i-a fost emisă o hotărâre de către Plenul Consiliului Superior al Magistraturii, să respingă, ca inadmisibilă, contestația formulată.

Tot astfel, raportat la soluția dată contestației, s-a considerat că nu este îndeplinită cerința existenței unei legături între soluționarea excepției de neconstituționalitate a sintagmei „în limita numărului de locuri aprobat anual de Consiliul Superior al Magistraturii”, deși s-a reținut că finalitatea urmărită de contestator este recunoașterea gradului profesional de curte de apel și promovarea pe loc în acest grad, în afara locurilor stabilite pentru concurs.

În condițiile în care se refuză justițiabilului dreptul de a supune controlului de constituționalitate prevederi legale ce se dovedesc hotărâtoare pentru soluția pe care o va pronunța instanța sesizată, este îngrădit dreptul de acces la justiție, prevăzut ca atare de art. 21 din Constituție.

Față de cele ce preced, instanța a făcut o incorectă interpretare și aplicare a prevederilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, atunci când a stabilit că nu poate fi primită cererea de sesizare a Curții Constituționale formulate de contestator.

În consecință, constatându-se îndeplinite, conform dispozițiilor art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, condițiile prevăzute de Legea nr. 47/1992 pentru sesizarea instanței de control constituțional cu excepția de neconstituționalitate invocată, se va admite recursul și întrucât, prin pronunțarea deciziei recurate, secția de contencios administrativ s-a dezînvestit, se va admite cererea formulată de recurent și se va sesiza Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 45 din Legea nr. 303/2004 și ale art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004.

Conform art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, opinia Înaltei Curți asupra excepției de neconstituționalitate este în sensul că aceasta este neîntemeiată, din analiza reglementărilor deduse controlului de constituționalitate, neputându-se desprinde niciun viciu, raportat la prevederile Legii fundamentale, invocate.

Petentul a dedus controlului de constituționalitate:

– dispozițiile art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, conform cărora: „Hotărârile prevăzute la alin. (5) pot fi atacate cu contestație de orice persoană interesată, în termen de 15 zile de la comunicare sau de la publicare, la secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Contestația se judecă în complet format din 3 judecători” și

– ale art. 45 din Legea nr. 303/2004, care stipulează că: „Judecătorii și procurorii care îndeplinesc condițiile prevăzute la art. 44 pot participa la concurs, în vederea promovării pe loc, în limita numărului de locuri aprobat anual de Consiliul Superior al Magistraturii”.

În opinia instanței, prevederile legale menționate nu creează per se o situație discriminatorie, directă sau indirectă, legiuitorul putând institui reglementări corespunzătoare unor proceduri speciale, adresate unei categorii expres și limitativ prevăzute de subiecți de drept, în considerarea specificului activității acestora și a raporturilor juridice în care sunt angrenate.

Căile de atac se exercită în condițiile, termenele și în limitele stabilite de legiuitor, părțile având obligația să-și exercite drepturile procesuale cu bună-credință și potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege.

Este semnificativ de precizat, în contextul expus, faptul că, de exemplu, referitor la dispozițiile art. 29 alin. (5) și (7) din Legea nr. 317/2004, Curtea Constituțională s-a mai pronunțat, prin deciziile nr. 634/2007, nr. 485/2010, nr. 1430/2010, constatând concordanța acestor norme cu cele constituționale.

Înalta Curte consideră că, pentru normele legale criticate, nu se poate reține un viciu de neconstituționalitate nici din perspectiva pretinsei încălcări a principiului accesului liber la justiție, recunoscut de art. 21 alin. (1) și (2) din Constituția României.

În ceea ce privește susținerea petentului, în sensul că, în cazul său, pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii a emis doar o simplă adresă nemotivată, omițându-se a se emite o hotărâre de către Plenul Consiliului Superior al Magistraturii, această împrejurare constituie o chestiune de aplicare a legii, iar nu de neconcordanță a acesteia cu Legea fundamentală.

Potrivit jurisprudenței constante a Curții Constituționale, legiuitorul are competența exclusivă de a stabili regulile de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești, astfel cum rezultă din art. 129 din Constituție. Instanța de contencios constituțional a statuat că principiul menționat semnifică faptul că orice persoană poate sesiza instanțele judecătorești în cazul în care consideră că drepturile, libertățile sau interesele sale legitime au fost încălcate, iar nu faptul că acest acces nu poate fi supus niciunei condiționări, competența de a stabili regulile de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești revenindu-i legiuitorului.

Și Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în jurisprudența sa, că o caracteristică a principiului liberului acces la justiție este aceea că acesta nu este un drept absolut (cauza Ashingdane contra Regatului Unit al Marii Britanii – 1985). Astfel, acest drept, care cere, prin însăși natura sa, o reglementare din partea statului, poate fi subiectul unor limitări sau condiționări, atât timp cât nu este atinsă însăși substanța sa.

În opinia Înaltei Curți, excepția de neconstituționalitate invocată de parte, astfel cum a fost formulată și motivată este, prin urmare, neîntemeiată.

Sursa informației: www.scj.ro.