Dreptul de a se adresa Ombudsmanului european

21 oct. 2021
Articol UJ Premium
Vizualizari: 823
 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

În strânsă legătură cu dreptul de a adresa petiții Parlamentului European și de a se adresa organelor, instituțiilor și organelor consultative ale Uniunii, dreptul cetățenilor Uniunii de a se adresa Ombudsmanului European, ce a fost introdus prin Tratatul de la Maastricht, se exercită conform prevederilor art. 20 TUE, în condițiile și în limitele fixate prin tratate și prin măsurile adoptate pentru punerea în aplicare a acestora.

Instituția Ombudsmanului European este reglementată la nivelul legislației primare a Uniunii de dispozițiile art. 228 TFUE (fostul art. 195 TCE) prin raportare la art. 20 alin. (2) lit. d) TFUE (fostul art. 17 TCE) și art. 24 par. 3 TFUE (fostul art. 21 TCE).

Numai dispozițiile art. 228 TFUE sunt direct aplicabile și Tratatului de Instituire a Comunității Europene a Energiei Atomice (EURATOM) conform art. 106a din acest tratat. Menționăm de asemenea că personalului Ombudsmanului European îi sunt deopotrivă aplicabile reglementările art. 339 TFUE (fostul art. 287 TCE), cât și reglementările art. 194 din Tratatul Euratom. Procedura de alegere a Ombudsmanului European de către Parlamentul European și respectiv cea de destituire a acestuia este reglementată de dispozițiile art. 228 alin. (1)-(2) TFUE coroborat cu art. 219 și 221 din Regulamentul de procedură al Parlamentului European.

Conform art. 24 TFUE (fostul art. 21 TCE) orice cetățean al Uniunii se poate adresa Ombudsmanului în conformitate cu dispozițiile art. 228 TFUE. Astfel, conform art. 228 alin. (1) TFUE, Ombudsmanul European este îndrituit să primească plângeri din partea oricărui cetățean al Uniunii sau a oricărei persoane fizice sau juridice ce își are stabilită reședința sau sediul social în unul din statele membre ale UE, care vizează cazuri de administrare defectuoasă ce privesc activitatea instituțiilor, organelor sau agențiilor Uniunii, excepție făcând exercitarea funcțiilor jurisdicționale ale CEJ.

Ombudsmanul European este îndrituit conform art. 228 alin. (1) TFUE prin raportare la prevederile art. 2 alin. (2) din Decizia Parlamentului European privind statutul și condițiile generale pentru exercitarea funcțiilor Ombudsmanului[1] să efectueze investigații din proprie inițiativă în situația în care apreciază oportun acest demers sau prin mijlocirea unui membru al Parlamentului European. Cu privire la aceste modalități de exercitare a investigațiilor de către Ombudsmanul European, remarcăm faptul că atât dispozițiile TFUE, cât și cele din cadrul Deciziei Parlamentului European privind statutul și condițiile generale pentru exercitarea funcțiilor Ombudsmanului și Decizia Ombudsmanului European privind adoptarea dispozițiilor de executare[2], nu stabilesc criterii de apreciere a oportunității efectuării investigațiilor din proprie inițiativă de către Ombudsmanul European deși acest demers s-ar fi impus având în vedere că dispozițiile art. 228 alin. (1) TFUE stabilesc că „(…) Ombudsmanul efectuează investigațiile pe care le consideră justificate, din proprie inițiativă (…)”.

Din punct de vedere procedural, Decizia Parlamentului European privind statutul și condițiile generale pentru exercitarea funcțiilor Ombudsmanului stabilește în cadrul art. 2 alin. (3)-(4) condițiile de admisibilitate ale unei plângeri adresate Ombudsmanului European fără a se menționa dacă aceste condiții sunt aplicabile deopotrivă în situația sesizării directe sau prin intermediul unui membru al Parlamentului European.

Astfel, o primă condiție, pe care o apreciem ca fiind rezonabilă, instituie obligația ca plângerea să ofere informații privind obiectul acesteia, identitatea petiționarului, cât și caracterul confidențial sau public al plângerii.

Constatăm însă că cea de a doua condiție enunțată în cadrul art. 2 alin. (4) din decizia menționată mai sus, consacră un veritabil termen de prescriere al dreptului de petiționare la Ombudsmanul European. În acest sens, se instituie obligația ca plângerea (…) să fie introdusă în termen de doi ani de la data la care faptele care o justifică sunt aduse la cunoștința autorului acesteia și să fi fost precedată de demersurile administrative corespunzătoare pe lângă instituțiile și organele în cauză”. Apreciem că această cerință condiționează în mod restrictiv exercitarea dreptului de petiționare către Ombudsmanul European.

O a treia condiție de admisibilitate ce reiese din analiza dispozițiilor art. 3 alin. (1) din Decizia Ombudsmanului European privind adoptarea dispozițiilor de executare prin raportare la prevederile art. 2 alin. (5) din Decizia Parlamentului European privind statutul și condițiile generale pentru exercitarea funcțiilor Ombudsmanului, vizează stabilirea competenței de soluționare a petiției. În acest sens, urmare a analizării petiției, Ombudsmanul European poate aprecia că plângerea se află „în afara mandatului său” situație în care va închide dosarul aferent plângerii și va putea „sfătui” petiționarul să se adreseze unei alte autorități.

Ulterior constatării competenței în soluționarea plângerii, conform prevederilor art. 4 din Decizia Ombudsmanului European privind adoptarea dispozițiilor de executare, Ombudsmanul European hotărăște demararea unei anchete în măsura în care plângerea este admisibilă și sunt suficiente motive pentru începerea unei anchete sau închiderea dosarului cu înștiințarea reclamantului în situația în care plângerea nu este motivată suficient.

Remarcăm de asemenea faptul că norma de drept primar reprezentată de prevederile art. 228 alin. (1) TFUE instituie și obligația Ombudsmanului European de a întocmi un raport anual către Parlamentul European cu privire la plângerile ce i-au fost adresate, cât și un raport ce este înaintat Parlamentului și instituției în cauză în situația constatării unui caz de administrare defectuoasă. Totuși, deși prevederile art. 228 TFUE nu instituie un termen de depunere la Parlamentul European a raportului anual al Ombudsmanului European, această deficiență legislativă este acoperită de dispozițiile art. 220 alin. (2) din Regulamentul de procedură al Parlamentului European prin raportare la art. 3 alin. (8) din Decizia Parlamentului European privind statutul și condițiile generale pentru exercitarea funcțiilor Ombudsmanului care stabilește obligația Ombudsmanul European de a prezenta Parlamentului European un raport ce vizează rezultatele anchetelor întreprinse, la încheierea fiecărei sesiuni anuale.

Conform prevederilor art. 3 din decizia mai sus menționată, în vederea realizării investigațiilor pe care le consideră necesare, instituțiile și organele Uniunii au obligația de a furniza Ombudsmanului informațiile cerute și de a oferi acces nerestricționat la aceste informații cu respectarea regimului juridic aplicabil acestor documente. Dacă aceste documente provin de la statele membre, furnizarea acestor informații se va face doar cu acordul acestora atunci când documentele au un regim de clasificare secret stabilit prin dispoziții legale sau administrative. Complementar, aceste informații sunt furnizate în aceleași condiții și de către autoritățile statelor membre prin intermediul reprezentanțelor permanente ale statelor membre pe lângă Uniunea Europeană. În contextul în care nu se dau curs solicitărilor Ombudsmanului European, acesta sesizează Parlamentul European în vederea efectuării demersurilor care se impun.

De asemenea, remarcăm că prevederile art. 228 TFUE instituie obligația Ombudsmanului European de a transmite un raport doar către Parlamentul European și instituțiile Uniunii Europene după ce constată un caz de administrare defectuoasă deși Ombudsmanul European primește în prealabil în termen de 3 luni un punct de vedere atât de la instituția ce face obiectul unui caz de administrare defectuoasă cât și de la organul, oficiul sau agenția vizată. Totodată, apreciem că această deficiență de redactare din cadrul dispoziției art. 228 TFUE prin care nu se prevede obligativitatea transmiterii raportului și la organele, oficiile sau agențiile vizate de un caz de administrare defectuoasă deși li se solicită acestora comunicarea unui punct de vedere, a fost parțial acoperită prin dispozițiile art. 3 alin. (7) din cadrul Deciziei Parlamentului European privind statutul și condițiile generale pentru exercitarea funcțiilor Ombudsmanului care prevăd că Ombudsmanul transmite raportul privind cazul de administrare defectuoasă Parlamentului și instituției sau organului în cauză. Față de această situație opinăm că art. 228 TFUE ar fi trebui modificat în sensul extinderii obligației de transmitere a raportului întocmit de către Ombudsmanul European și organelor, oficiilor sau agențiilor unde au fost constatate de către Ombudsmanul European situații de administrare defectuoasă.

Analizând comparativ reglementările privind dreptul a adresa plângeri Ombudsmanului European, în forma prevăzută în cadrul TFUE și cea prevăzută în cadrul Tratatului Instituind o Constituție pentru Europa constatăm o serie de modificări. Astfel în timp ce dispozițiile art.I-10 alin. (2) lit. d) coroborat cu art. I-49, art. II-103 și art. III-335 din Tratatul instituind o Constituție pentru Europa reglementa o nouă instituție reprezentată de Mediatorul European, dispozițiile în materie ulterioare adoptării Tratatului de la Lisabona respectiv (art. 20 lit. d) coroborat cu art. 24 par.3 și art. 228 TFUE) revin la denumirea generică de „Ombudsman”, ce a fost prevăzută anterior în cadrul art. 21 și 195 TCE, însă prin reformulare a primit denumirea de „Ombudsman European”. Acest demers a fost apreciat ca fiind necesar având în vedere notorietatea instituției Ombudsmanului ce își găsește corespondent în istoria constituțională a statelor membre ale Uniunii, adăugarea denumirii de European fiind necesară în vederea delimitării activității acestei instituții de autoritățile Ombudsman prezente la nivelul statelor membre ale Uniunii[3].

Conferința națională „Prevenirea și combaterea spălării banilor”. Impactul noii legi asupra profesiilor liberale

Totodată, constatăm că în forma propusă de dispozițiile art. I-49 din Tratatul Instituind o Constituție pentru Europa, Mediatorul European este abilitat să ancheteze aceste plângeri, în timp ce reglementările în materie ulterioare adoptării Tratatului de la Lisabona respectiv dispozițiile art.228 TFUE, prevăd că Ombudsmanul European este împuternicit să investigheze plângerile primite. În acest sens, apreciem că prin prevederile ce se doreau a fi instituite prin art. I-49 din Tratatul Instituind o Constituție pentru Europa, legiuitorul european a urmărit extinderea atribuțiilor instituției Mediatorului European. Ne susținem această opinie remarcând demersul legislativ privind abandonarea acordării de „împuterniciri” în favoarea unei „abilitări” conferite în mod direct prin textul constituțional cât și extinderea prerogativelor de control de la nivel de „investigație” la nivel de „anchetă”, în forma propusă prin Tratatul Instituind o Constituție pentru Europa.

De asemenea, se constată că în forma propusă de Tratatul instituind o Constituție pentru Europa sunt exceptate de la efectuarea unor anchete de către Mediatorul European fapte care au făcut și fac „obiectul unei proceduri jurisdicționale” în timp de ce reglementările în materie ulterioare adoptării Tratatului de la Lisabona, respectiv art. 228 alin. (1) TFUE, stabilesc că aceste exceptări se raportează la fapte ce fac sau au făcut „obiectul unei proceduri judiciare”. În acest sens, constatăm că reglementarea prevăzută de art. 228 alin. (1) TFUE prevede o restrângere a situațiilor ce sunt exceptate de la anchetele efectuate de Mediatorul European.

Înainte de a prezenta o parte a opiniilor exprimate în doctrină cu privire la instituția Ombudsmanului European apreciem necesar să menționăm câteva informații relevante privind activitatea Ombudsmanului European prezentate în cadrul Raportului anual pentru 2014 al Ombudsmanului European[4].

Astfel, conform informațiilor furnizate de raport în anul 2014 au fost înregistrate un număr de 2079 de plângeri; au fost oferite 19170 de recomandări prin intermediul ghidului interactiv găzduit pe site-ul Ombudsmanului European și respectiv au fost întocmite 1823 de răspunsuri din partea serviciilor acestei instituții. Din totalul de 342 de anchete deschise de Ombudsmanul European în 2014, 325 de anchete au fost deschise pe baza plângerilor adresate, iar 17 anchete au fost deschise din proprie inițiativă[5].

Menționăm că România a avut un număr de 65 de plângeri înregistrate și respectiv un număr de 7 anchete deschise în 2014, situație aproape identică cu a Bulgariei, care a înregistrat un număr de 66 de plângeri din care 7 anchete deschise.

Este important de subliniat faptul că informațiile furnizate în cadrul raportului anual privind activitățile Ombudsmanului European în 2014 au fost reținute și în cadrul Raportului Parlamentului European din 2.02.2016 referitor la raportul anual privind activitățile Ombudsmanului European în 2014, fiind formulate cu această ocazie doar două observații critice. O primă observație vizează necesitatea efectuării unei anchete care să vizeze „(…) o îmbunătățire a transparenței din partea Comisiei, în special cu privire la accesibilitatea cantitativă și calitativă a informațiilor furnizate cetățenilor și organizațiilor societății civile, în urma solicitării acestora de a avea acces la documente (…)[6] ținând seama de o serie de constatări ce vizează nerespectarea adecvată a prevederilor Convenției de la Aarhus[7] și a reglementărilor de drept derivat european reprezentate de Regulamentul (CE) nr. 1367/2006[8] și Regulamentul (CE) nr. 1049/2001[9].

Cea de a două observație formulată de Parlamentul European vizează necesitatea utilizării de către Ombudsman în cadrul investigațiile sale, a prevederilor Convenției Organizației Națiunilor Unite împotriva corupției (UNCAC), a orientărilor OCDE pentru gestionarea conflictelor de interes în serviciul public cât și a recomandărilor elaborate de Transparency International în această materie.

În finalul analizei instituției Ombudsmanului European apreciem necesar să prezentăm câteva dintre opiniile exprimate în doctrină, ce reflectă în viziunea noastră sprijinul adus democratizării și întăririi construcției europene, precum și referințele noastre personale în această materie.

Conform unei opinii doctrinare, se apreciază că „apariția instituției Mediatorului European, prin Tratatul de la Maastricht, reprezintă un nou pas către transparență, unul dintre obiectivele politice ale unor state membre, printre care cele din Europa de Nord, în care această instituție este prezentă de mai mulți ani (…)”[10]. Remarcăm, de asemenea, opinia conform căreia „(…) Activitatea Ombudsmanului a contribuit la elaborarea unui adevărat Cod al administrației publice europene, care apare în Cartă”[11] și tot această activitate „(…) a fost cea care a contribuit la explicitarea dreptului cetățenilor de a avea acces la documentele UE, acesta apărând expres în Tratatul de la Amsterdam și într-o formă nouă, în cel de la Lisabona (…)[12].

Într-o opinie critică menționată în doctrină se apreciază „(…) dreptul de a petiționa Parlamentul European și de a se adresa Ombudsmanului (Avocatul Poporului) European a fost trâmbițat ca parte a drepturilor «cetățeanului Uniunii Europene». De fapt, majoritatea oamenilor, chiar dacă au cunoștință de existența biroului Ombudsmanului European sau dacă au vreo idee despre ce poate face pentru ei titularul funcției, au luat de fapt de bun acest drept de petiționare, la fel ca și în cazul Parlamentului, fără îndoială. Cu toate acestea, în mod evident, acesta nu este un drept care ține de cetățenie. În multe părți ale Europei, oamenii s-au bucurat de dreptul de petiționare încă din Evul Mediu, chiar și cei cărora li se refuzau alte forme de participare la viața politică (femeile și străinii). Ci cu siguranță, pentru a nu fi întrecute de monarhiile medievale ori de adunările Stărilor Generale, reglementările privind Ombudsmanul exprimă foarte clar că orice persoană, cu sau fără cetățenie, rezident legal al unuia dintre statele membre are dreptul de a folosi serviciile acestuia[13].

Asupra acestei ultime opinii ne exprimăm serioase rezerve. În acest sens, considerăm că dreptul de a se adresa Ombudsmanului (Avocatul Poporului) European reprezintă un drept complementar cetățeniei europene de care beneficiază exclusiv cetățenii Uniunii și care nu poate fi exercitat de persoanele care nu dețin calitatea de cetățean al Uniunii. Totuși, în situația petițiilor adresate Parlamentului European, persoanele fizice sau juridice ce nu dețin cetățenia Uniunii Europene sau au reședința sau sediul social într-un stat UE, acestea pot face obiectul unei examinări realizate de către comisia competentă în materie. În opinia noastră, dreptul a se adresa Ombudsmanului (Avocatul Poporului) European și de a adresa petiții Parlamentului European, operaționalizează conceptul cetățeniei europene, prin asigurarea unei interacțiuni directe a cetățenilor Uniunii cu activitățile instituțiilor unionale.


* Articol publicat și preluat din Revista Iustitia nr. 1(15)/2018 a Baroului Dolj.

* * Parte din conținutul Tezei de doctorat „Partajarea competențelor și responsabilităților la nivel național, federal și la nivelul Uniunii Europene” susținută în ședința publică din 27 aprilie 2017 și coordonată de prof. univ. dr. Nicolae Voiculescu.

[1] Decizia Parlamentului European privind statutul și condițiile generale pentru exercitarea funcțiilor Ombudsmanului a fost adoptată la 9 martie 1994 (JO L 113, 4 mai 1994) și modificată prin deciziile din 14 martie 2002 (JO L 92, 9 aprilie 2002) și din 18 iunie 2008 (JO L 189, 17 iulie 2008). Decizia privind statutul și condițiile generale de exercitare a funcțiilor Ombudsmanului, a fost anexată cu titlu informativ în cadrul anexei X la Regulamentul de procedură al Parlamentului European.

[2] Decizia Ombudsmanului European privind adoptarea dispozițiilor de executare adoptată la 8 iulie 2002 și modificată prin Deciziile Ombudsmanului din 5 aprilie 2004 și din 3 decembrie 2008.

[3] Instituția Avocatului Poporului (Ombudsman) a fost introdusă în România prin dispozițiile art. 55-57, Capitolul IV – Titlul II – Drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale din Constituția României din 1991 publicată în M. Of. nr. 233 din 21 noiembrie 1991. Reglementarea la nivelul legislației primare a Instituției Avocatului Poporului a fost realizată prin adoptarea Legii nr. 35 din 13 martie 1997 privind organizarea și funcționarea instituției Avocatul Poporului, publicată în M. Of. nr. 48 din data de 20 martie 1997.

[4] Raport anual pentru 2014 al Ombudsmanului European, sursa: http://www.ombudsman.europa.eu/ro/activities/ annual report.faces/ro/59959/html.bookmark

[5] În perioada 2003-2014 evoluția numărul de plângeri primite care nu au intrat în sfera de competență a Ombudsmanului European se prezintă astfel: 1768 plângeri în 2003; 2729 plângeri în 2004; 2673 plângeri în 2005; 2768 plângeri în 2006; 2401 plângeri în 2007; 2544 plângeri în 2008; 2392 plângeri în 2009; 1983 plângeri în 2010; 1846 plângeri în 2011; 1720 plângeri în 2012; 1665 plângeri în 2013; 1427 plângeri în 2014. În perioada 2003-2014 evoluția numărul de anchete închise de către Ombudsmanului European se prezintă astfel: 180 în 2003; 251 în 2004; 312 în 2005; 250 în 2006; 351 în 2007; 355 în 2008; 318 în 2009; 326 în 2010; 318 în 2011; 390 în 2012; 461 în 2013 și 400 în 2014. În perioada 2003-2014 evoluția numărul de anchete deschise de către Ombudsmanului European se prezintă astfel: 253 în 2003; 351 în 2004; 343 în 2005; 267 în 2006; 309 în 2007; 296 în 2008; 339 în 2009; 335 în 2010; 396 în 2011; 465 în 2012; 350 în 2013 și 342 în 2014.

[6] Raport referitor la raportul anual privind activitățile Ombudsmanului European în 2014 (2015/2231(INI) – Comisia pentru petiții, sursa: http://www.europarl.europa.eu/sides/getDoc.do?pubRef=-//EP//NONSGML+REPORT+A8-2016-0020+0+DOC+PDF+V0//RO.

[7] Convenția de la Aarhus, din 25 iunie 1998, privind accesul la informație, participarea publicului la luarea deciziei și accesul la justiție în probleme de mediu, publicată în M. Of. nr. 224 din 22 mai 2000.

[8] Regulamentul (CE) nr. 1367/2006 al Parlamentului European și al Consiliului din 6 septembrie 2006 privind aplicarea, pentru instituțiile și organismele comunitare, a dispozițiilor Convenției de la Aarhus privind accesul la informație, participarea publicului la luarea deciziilor și accesul la justiție în domeniul mediului, publicat în JO L 264, 25 septembrie 2006.

[9] Regulamentul (CE) nr. 1049/2001 al Parlamentului European și al Consiliului din 30 mai 2001 privind accesul public la documentele Parlamentului European, ale Consiliului și ale Comisiei, publicat în JO L 145, 31 mai 2001.

[10] Augustin Fuerea, „Manualul Uniunii Europene, Ed. a V-a”, p. 296.

[11] Art. 44 din Carta drepturilor fundamentale în UE.

[12] Iordan Gheorghe Bărbulescu, Noua Europă, vol.1: Identitate și model european, op. cit., p. 540

[13] Steven P. Mc. Giffen, Uniunea Europeană: Ghid critic, Regia Autonomă Monitorul Oficial, București, 2007, p. 58.

Dreptul de a se adresa Ombudsmanului european was last modified: octombrie 20th, 2021 by Silviu Alexandru Lăzărescu-Simion

PARTENERI INSTITUȚIONALI

Vă recomandăm:

Rămâi la curent cu noutățile juridice