Dreptul de a refuza proceduri sau manopere medicale

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Proclamația de la Teheran^[1] atrage atenția asupra caracterului dualist al recentelor descoperiri științifice și a avansului tehnologic, în special în biomedicină, care, pe de o parte, deschid vaste orizonturi de progres economic, social și cultural, iar, pe de altă parte, pot periclita drepturile și libertățile individuale, necesitând o continuă atenție pentru menținerea legislației în pas cu progresul științific.

În acest context, dreptul individual de a refuza un tratament sau o manoperă medicală este mai actual ca oricând. Pentru a analiza în ce măsură acest drept se bucură de protecție, să definim mai întâi conceptele de tratament medical și manoperă medicală. Vom înțelege astfel prin tratament medical orice intervenție în sens larg, care este menită să conducă fie la prevenirea, fie la vindecarea unei boli sau a unei stări care afectează sănătatea unei persoane, iar prin manoperă medicală vom înțelege orice intervenție asupra unui individ, executată de personal medical calificat, în scopul diagnosticării unei boli, sau a stabilirii potențialității existenței unei boli în viitor sau în general pentru menținerea vieții unei persoane (de exemplu, hrănirea artificială, intubarea etc.).

Se desprinde, din definițiile anterior formulate, calitatea de pacient a individului despre ale cărui drepturi și libertăți ne întrebăm în ce măsură sunt protejate. Drepturile pacientului au apărut după al Doilea Război Mondial, în contextul abuzurilor medicale desfășurate de către regimul nazist și au fost pentru prima oară explicate ca atare, deși într-o formă mai degrabă simbolică, de declarațiile Tribunalului de la Nürnberg. Totuși, referințele sunt strict legate de existența unui consimțământ informat, în situația supunerii unei persoane unui experiment științific sau medical. Ulterior, aceste drepturi ale pacienților, grefate pe principiile majore de etică dezvoltate de organizații internaționale, au fost preluate în tratate internaționale și regionale, precum și în norme cu caracter de recomandare. În acest fel, obligațiile medicilor au fost dublate de drepturile corelative ale pacienților, punându-se capăt unui paternalism medical absolut, specific profesiei încă din Evul Mediu.

Drepturile pacienților au la bază două drepturi fundamentale: dreptul la îngrijire medicală și dreptul la autodeterminare. Primul presupune existența unei obligații corelative din partea statului de a asigura existența unui sistem de sănătate, inclusiv din punct de vedere financiar, a regulilor după care acesta funcționează, precum și a personalului calificat. Totodată, dreptul la îngrijire medicală presupune accesul egal la serviciile de sănătate, cu alte cuvinte, interzicerea discriminării, după criteriile consemnate în legislația internațională și europeană de protecție a drepturilor omului.

Unii autori sunt de părere că nu există un drept la sănătate, întrucât aceasta nu este o noțiune obiectivă, iar nefiind o noțiune ale cărei limite să poată fi stabilite în mod obiectiv, nu ar putea constitui, în sine, obiectul unui drept^[2], iar alții consideră că nici dreptul la îngrijire medicală nu poate fi considerat un drept al omului^[3]. Însă majoritatea înclină spre a recunoaște un drept la îngrijirea sănătății (nu la sănătate), ca fiind un drept al omului.

Dreptul la autodeterminare, chiar dacă nu este prevăzut ca atare în legislația internațională sau europeană, derivă dintr-o multitudine de drepturi fundamentale, având aspecte diferite, în funcție de interferența cu fiecare dintre acestea^[4]. Astfel, în contextul dreptului la viață, dreptul la autodeterminare aduce în discuție chestiunile avortului și ale eutanasiei, ambele având o puternică caracteristică de alegere individuală. În contextul dreptului la integritate fizică și psihică, dreptul la autodeterminare oferă posibilitatea refuzului unui tratament, chiar dacă acest refuz poate fi fatal individului sau poate justifica autoaplicarea unor tratamente periculoase sau degradante. În contextul dreptului la viața privată, autodeterminarea este echivalentă cu dreptul fiecăruia de a alege ce să facă cu propriul corp și ce alegeri să facă referitor la modul de desfășurare a vieții sale.

Față de toate aceste aspecte ale libertății individuale, este evident că orice tratament, examinare, manoperă medicală sau experiment poate constitui o încălcare a autonomiei individului și a dreptului său la autodeterminare. În absența unor restricții prevăzute de lege și proporționale cu scopul legitim urmărit, orice tratament, manoperă medicală sau experiment, poate fi efectuat numai după obținerea consimțământului informat și liber al pacientului.

Materialul integral este disponibil aici.