Drept de proprietate. Despăgubirea recurentului: contravaloarea terenului și a lipsei de folosință. Forme de răspundere a aleșilor locali (NCC, Legea nr. 393/2004)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SC I) nr. 1018/2017

NCC: art. 998-999; Legea nr. 393/2004: art. 55

Cea dintâi critică a recursului a susținut o soluție de casare a deciziei atacate, invocându-se că, urmare a unei interpretări eronate de către instanță a acțiunii deduse judecății și a faptei ilicite imputate, aceasta nu a mai procedat la analiza fondului litigiului, deducând în mod greșit că nu ar fi întrunite în cauză condițiile angajării răspunderii civile delictuale.

În concret, recurentul a susținut că nu a solicitat angajarea răspunderii civile delictuale a pârâților cu referire punctuală la emiterea dispoziției de retrocedare nr. 28/5 ianuarie 2007, ci pentru ansamblul acțiunilor oculte întreprinse de aceștia, ce au avut ca rezultat lipsirea de efecte a dispoziției, dar și a hotărârii judecătorești ce îi dădea dreptul la reconstituirea parțială în natură a dreptului de proprietate asupra unui teren.

Înalta Curte reține că, în pofida admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului B. și a Consiliului local al Municipiului Craiova (indicat în cererea de chemare în judecată ca reprezentant al Municipiului Craiova), a avut loc o examinare pe fond a litigiului sub toate aspectele și în ambele etape ale judecății de fond (în primă instanță și apel), dată fiind împrejurarea că faptele imputate au fost comune, iar considerațiile expuse în analiza de fond întreprinsă față de pârâtul Municipiul Craiova sunt valabile și se extind și pentru situația celui de-al doilea pârât, așa după cum corect s-a apreciat și de către instanța de apel cu ocazia analizării soluției adoptate de tribunal în privința excepției procesuale.

Contrar afirmațiilor recurentului, examinarea condițiilor răspunderii civile delictuale a avut loc în legătură cu toate acțiunile oculte imputate pârâților,instanțele de fond exprimând considerații nu doar cu referire la faptul emiterii dispoziției de retrocedare în natură nr. 28 din 5 ianuarie 2007, ci și cu privire la pretinsa omisiune de aducere la cunoștința instanțelor ce judecau litigiul autorului recurentului, a situației juridice reale a terenului disputat, a acuzației de neînsoțire a afirmațiilor de înscrisurile doveditoare relevante, a celei relative la pretinsa încheiere frauduloasă a contractului de tranzacție autentificat din 1 septembrie 2004 ori a celei privitoare la întârzierea întocmirii procesului-verbal de punere în posesie a autorului reclamantului.

Astfel fiind, Înalta Curte nu poate reține ca având vreun temei critica recurentului prin care s-a plâns de omisiunea soluționării fondului litigiului, în baza căreia a pretins o soluție de casarea deciziei atacate, în vederea trimiterii cauzei la instanța de fond spre rejudecare și pentru administrarea tuturor probelor necesare, reținând și că insuficiența probatorie a litigiului nici măcar nu a făcut obiect de critică din partea recurentului.

Cea de-a doua critică a recursului, relativă la greșita admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului B. și a Consiliului local al Municipiului Craiova (indicat în cererea de chemare în judecată în calitate de reprezentant al pârâtului Municipiul Craiova) are un pronunțat caracter formal, de vreme ce aceeași critică susținută în calea de atac a apelului a fost găsită întemeiată de către curtea de apel, care a reținut că „Deși prima instanță a soluționat greșit excepția lipsei calității procesuale pasive a Consiliului local Craiova, care avea doar calitatea de reprezentant al Municipiului Craiova, și a pârâtului B., care fusese chemat în judecată pentru a răspunde personal, considerentele de fond reținute de prima instanță privind inexistența unor fapte ilicite sunt deplin aplicabile și pentru situația celui de-al doilea pârât”.

În alte cuvinte, critica recurentului, deși întemeiată, nu a putut conduce spre o soluție de admitere a apelului, instanța de apel stabilind în mod pertinent că, de vreme ce considerentele de fond ale hotărârii de primă instanță privind angajarea răspunderii civile delictuale se referă și la acele acte emise de cel de-al doilea pârât, anularea sentinței s-ar dovedi un formalism excesiv.

Prin urmare, în examinarea criticii, Înalta Curte nu va proceda la analiza argumentelor ce o susțin de vreme ce, prin hotărârea atacată, s-a realizat deja acest lucru exact în sensul susținut de recurent, urmând să se rețină doar, în mod similar considerentelor anterior evocate ale hotărârii de apel, că o soluție de casare pentru rejudecarea cauzei cu respectarea rolurilor procesuale atribuite celor două subiecte prin cererea de chemare în judecată nu s-ar justifica decât sub aspect formal, atâta timp cât devoluarea fondului, astfel cum a avut loc, a presupus examinarea tuturor activităților oculte imputate, actele juridice încheiate de primar și acțiunile întreprinse de acesta în exercitarea mandatului fiind actele/acțiunile unității administrativ-teritoriale înseși.

Este adevărat că nu se poate imputa reclamantului, după cum au făcut-o instanțe de fond, o modificare a cadrului procesual al judecării litigiului, prin indicarea în concluziile scrise depuse la finalul procesului, a dispozițiilor art. 55 din Legea nr. 393/2004, care nu constituie un temei în sine al unei forme de răspundere a aleșilor locali, ci doar o normă de trimitere la dispozițiile legale generale ce instituie răspunderea administrativă, civilă sau penală, incidente și în cazul acestora.

Dar și această critică este una formală de vreme ce însuși recurentul afirmă că dispozițiile art. 998-999 C. civ. sunt incidente independent de existența și invocarea ulterioară a art. 55 din Legea nr. 393/2004 privind Statutul aleșilor locali, fiind în măsură să acopere conduitele lui B. atât în ipoteza conjugării lor cu prevederile art. 55, cât și în cea a tratării autonome a răspunderii delictuale a acestuia, exclusiv în ambientul normelor C. civ.,și în condițiile în care, judecând litigiul pe fond, instanțele anterioare au verificat întrunirea condițiilor răspunderii civile delictuale cu referire la acțiunile ilicite acuzate chiar în raport de dispozițiile art. 998-999 C. civ., a căror aplicare au făcut-o.

Nici criticile îndreptate împotriva dezlegărilor de fond ale cauzei nu se dovedesc a fi întemeiate, în această parte a recursului reclamantul reiterând din nou elementele de fapt ale litigiului și reafirmând acțiunile ilicite imputate prin cererea de chemare în judecată.

Fără să critice în concret aprecierile instanței de apel, care a prezentat argumentele sale pentru care nu a putut califica drept fapte ilicite actele și acțiunile oculte imputate pârâților, se constată că recurentul s-a raportat la hotărârea instanței de apel fără să țină seama de dezlegările acesteia.

Astfel, ca și în calea de atac a apelului, acesta a prezentat argumentele pentru care dispoziția de restituire în natură a suprafeței de 1.225,5 mp teren din municipiul Craiova, și procesul-verbal de punere în posesie cu această suprafață sunt acte ineficiente, inapte să-i confere prerogativele posesiei și folosinței bunului ori posibilitatea înscrierii dreptului de proprietate în cartea funciară, deși instanța de apel a modificat implicit considerentele hotărârii de primă instanță – care reținuse că, separat de inexistența unei fapte ilicite, lipsește în cauză și condiția unui prejudiciu cert pe care să-l fi suferit reclamantul – atunci când a apreciat că, nefiind îndeplinită condiția existenței unei fapte ilicite, analiza unui prejudiciu este de prisos.

Sunt, prin urmare, lipsite de corespondent în dezlegările instanței de apel criticile de recurs prin care se invocă faptul că recurentul nu putea vinde, închiria, arenda sau exploata în orice alt mod terenul disputat, începând cu data emiterii dispoziției de atribuire și a procesului verbal de punere în posesie ori acelea prin care se combate aprecierea (primei instanțe) referitoare la inaplicabilitatea în cauza pendinte a hotărârilor consiliului local, propuse de reclamant ca repere pentru determinarea prejudiciului constând în contravaloarea lipsei de folosință a terenului, pretins a fi reparat de către pârâți.

Chiar dacă aceste aprecieri se regăsesc în hotărârea primei instanțe, ce a fost menținută în apel, trebuie avut în vedere că ceea ce face obiectul cenzurii în recurs este soluția instanței de apel, astfel cum este explicată prin considerentele care o susțin, observându-se în cazul de față că instanța de apel nu a validat și acea parte a considerentelor hotărârii tribunalului care a fundamentat aprecierea acestei instanțe asupra lipsei „prejudiciului cert”ca și condiție a răspunderii civile delictuale.

Prin urmare, astfel de critici nu mai puteau fi formulate în calea de atac a recursului deoarece se referă la dezlegări regăsite în hotărârea de primă instanță care au fost înlăturate în calea de atac a apelului.

Însă recurentul dovedește că nu se raportează la dezlegările din decizia atacată nici când critică analiza asupra faptelor ilicite imputate, susținând, spre exemplu, că instanțelor le-a scăpat faptul că pârâtul B. ar fi săvârșit multiple acte materiale de fraudare a drepturilor și intereselor legitime ale autorului său și, implicit, ale sale, cum ar fi ascunderea situației reale a terenului disputat, emiterea cu întârziere a procesului verbal de punere în posesie (la 6 luni de la data emiterii dispoziției de restituire în natură a terenului), încheierea unei tranzacții cu terții, renunțarea la calea de atac a apelului în litigiul cu terții, nedepunerea de înscrisuri doveditoare cu privire la situația terenului în recursul exercitat împotriva hotărârii judecătorești ce a dispus restituirea parțială în natură a terenului în favoarea autorului său.

Or, niciuna din aceste acțiuni pretins frauduloase, săvârșite cu rea-credință și cu intenția clară de lipsire a autorului recurentului ori a recurentului însuși de efectele titlului lor de proprietate cu privire la terenul de 1.225,5 mp din Craiova, nu a rămas neanalizată de instanțele de fond, care au apreciat justificat că niciuna dintre acestea nu constituie fapte ilicite care să poată sta la baza antrenării răspunderii civile delictuale a pârâților.

Astfel, s-a reținut în mod pertinent că întocmirea cu o întârziere de 6 luni de la emiterea dispoziției nr. 28 din 5 ianuarie 2007, a procesului-verbal de punere în posesie nu constituie în sine o faptă ilicită și nu a avut aptitudinea lipsirii de efecte a titlului reclamantului, de vreme ce nu a schimbat în niciun fel situația juridică a terenului care fusese deja intabulat în favoarea terților încă din 21 septembrie 2006, așadar anterior soluționării irevocabile a Dosarului nr. x/1/2005 (prin Decizia nr. 8378 din 20 octombrie 2006 a Înaltei Curții de Casație și Justiție) în care se disputa dreptul la restituirea terenului în favoarea autorului recurentului.

Încheierea unei tranzacții cu terții, analizată în contextul existenței unui litigiu pe rolul instanțelor din Dolj și a unei hotărâri judecătorești (sentința civilă nr. 292 din 13 iulie 2004 pronunțată de Tribunalul Dolj în Dosarul nr. x/2004) care obliga primarul municipiul Craiova, Consiliul local al Municipiului Craiova și Prefectura județului Dolj la restituirea unei suprafețe de 520.819 mp teren în intravilanul Municipiului Craiova, a fost în mod legitim calificată ca o acțiune licită, de vreme ce nu există nicio contestare a legalității încheierii contractului de tranzacție și nicio hotărâre care să constate caracterul nelegal al acestuia. Renunțarea la calea de atac a apelului declarat împotriva sentinței civile nr. 292 din 13 iulie 2004 a Tribunalului Dolj este tocmai efectul încheierii contractului de tranzacție autentificat din 1 septembrie 2004, act juridic ce se bucură, până la proba contrarie, de prezumție de legalitate.

Acuzația de omisiune a informării instanțelor asupra situației juridice reale a terenului disputat în dosarul autorului recurentului a fost și ea în mod corect înlăturată, observându-se că unul dintre motivele recursului,exercitat de Consiliul local al Municipiului Craiova împotriva Deciziei civile nr. 929 din 15 noiembrie 2014 pronunțate de Curtea de apel Craiova,semnala chiar problema imposibilității în care se aflau autoritățile locale de a se conforma dispozițiilor hotărârii de primă instanță (sentința civilă nr. 110 din 8 martie 2004 a Tribunalului Dolj), prin asigurarea restituirii în natură a terenului în suprafață de 1.255,5 mp, ca urmare a restituirii aceluiași teren în favoarea lui H. prin sentința civilă nr. 292 din 13 iulie 2004 a Tribunalului Dolj pronunțată în Dosarul nr. x/civ/2004, rămasă definitivă prin renunțarea la judecarea apelului.

Critica recurentului din acel dosar invoca tocmai depunerea la dosarul cauzei a înscrisurilor din care rezultă această situație, ca și împrejurarea nepronunțării asupra lor de către instanța de apel.

Or, chiar dacă informarea instanțelor din partea lucrătorilor primăriei și consiliul local asupra situației juridice a terenului disputat în cauza autorului recurentului s-a realizat abia în etapa judecății de recurs, acuzația asupra unui comportament fraudulos, exercitat cu rea-credință și cu intenția ascunderii realității, este infirmată de actele procesuale îndeplinite de intimați în acel dosar (recurenți în respectiva cauză), dovedindu-se a fi lipsită de orice susținere.

Recurentul a mai criticat faptul că lucrătorii primăriei nu ar fi însoțit mărturisirea lor cu niciun document scris, ceea ce a condus în mod firesc, potrivit acestuia, la soluția de respingere a recursului declarat împotriva Deciziei civile nr. 929 din 29 martie 2005 a Curții de apel Craiova, ca nefondat. Și această critică este fără corespondent în dezlegările instanțelor de fond, care au reținut deopotrivă, ca răspuns la această acuzație, că atât sentința civilă nr. 292 din 13 iulie 2004 a Tribunalului Dolj, cât și Decizia civilă nr. 2813 din 9 septembrie 2004 a Curții de Apel Craiova (ambele pronunțate în cauza privind dreptul la restituire asupra terenurilor aparținând numitului H.) au fost depuse în Dosarul nr. x/2004 al Curții de apel Craiova chiar de autorul recurentului.

Astfel, cu nota aflată la fila 37, autorul recurentului a depus la dosar aceste înscrisuri ca exemplu de reconstituiri ce au avut loc asupra întregii Bălți Craiovița, spre a contracara apărarea autorităților locale din dosarul său, în sensul că terenul din zonă ar constitui domeniu public.

Expertiza administrată în faza judecății de apel a semnalat faptul că imobilul din Craiova, este revendicat prin notificare de numitul H. care, prin Decizia nr. 2813 din 9 septembrie 2004 a Curții de Apel Craiova și a unei tranzacții, a câștigat întreaga Baltă a Craioviței, expertul învederând că i-au lipsit planurile topografice pentru localizarea exactă a terenului.

Însă răspunsul autorului recurentului la critica din recursul Consiliului local exercitat împotriva Deciziei nr. 929 din 29 martie 2005 a Curții de apel Craiova, prin care se invoca imposibilitatea de a asigura punerea în practică a măsurii restituirii în natura față de acesta, a terenului în suprafață de 1.255,5 mp, ca urmare a dobândirii sale de către numitul H., a fost în sensul că afirmația este una „pro causa, contrazisă de expertiza efectuată în cauză, de cercetarea locală făcută de prima instanță, precum și de celelalte acte ale dosarului” (potrivit întâmpinării de la fila 10 a dosarului de recurs).

Astfel fiind, critica recurentului de astăzi, care a acuzat un comportament fraudulos în persoana lucrătorilor primăriei, prin aceea că nu ar fi depus dovezi ale afirmațiilor lor în Dosarul nr. x/1/2005 al Înaltei Curți de Casație și Justiție (în care se judeca recursul la Decizia civilă nr. 929 din 29 martie 2005 a Curții de apel Craiova) este vădit nefondată de vreme ce respectivele înscrisuri se aflau deja depuse în dosarul cauzei și au fost indicate cu precizie de către recurentul Consiliul local, care acuza chiar o nepronunțare asupra lor de către instanța de apel.

Chiar necunoscând faptul suprapunerii terenului vizat de el pentru restituire, în suprafață de 1.255,5 mp, cu cel câștigat de numitul H., dar confruntat fiind cu existența unei astfel de eventualități prin critica de recurs formulată de Consiliului local, se observă că autorul recurentului a concurat prin propria poziție procesuală la respingerea recursului care semnala acest aspect, mai ales în condițiile în care atare element al cauzei nu fusese verificat prin expertiza administrată. Or, în aceste circumstanțe, recurentul nu poate pune rezultatul acelui proces pe seama acțiunilor pretins frauduloase ale pârâților cărora, după cum corect s-a reținut prin hotărârile instanțelor de fond, nu li se poate imputa nici ascunderea situației juridice reale a terenului disputat și nici nedepunerea de înscrisuri doveditoare în legătură cu această situație juridică.

Împrejurarea că Decizia nr. 8378 din 20 octombrie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a respins recursul Consiliului local Craiova cu motivarea că „susținerile recurentei potrivit cărora dobândirea terenului de către o altă persoană fizică nu numai că infirmă celelalte critici din recurs, dar sunt în mod cert combătute prin probatoriile administrate atât în fond cât și în faza apelului, inclusiv expertizele tehnice și cercetarea locală” nu demonstrează în sine săvârșirea faptelor ilicite acuzate de recurent în persoana intimaților, așa după cum lasă acesta de înțeles prin criticile formulate, ci ține de condițiile în care s-au exercitat drepturile procesuale și apărările părților ori a fost înfăptuită judecata în respectivul proces.

În aceste circumstanțe, nu poate fi privită ca întemeiată nici acuzația adusă intimaților, de inducere în eroare a autorului recurentului prin întreținerea ideii că terenul vizat de el la restituire ar fi liber și că s-ar afla mai departe în proprietatea unității administrativ teritoriale, acționând cu intenția voită a lipsirii de eficacitate a hotărârii judecătorești ce-i recunoștea dreptul la reconstituirea parțială în natură a dreptului asupra terenului notificat.

Este cert că, la momentul emiterii dispoziției nr. 28 din 5 ianuarie 2007 și a procesului verbal de punere în posesie, intimații cunoșteau că nu mai au calitatea de titulari ai dreptului de proprietate asupra cărora dispuneau prin emiterea acestor acte, însă această împrejurare nu demonstrează caracterul fraudulos al acțiunile lor anterioare acuzate de recurent, ci este rezultat al activității de conformare față de o hotărâre a instanței căreia, în circumstanțele arătate, i-au fost menținute dispozițiile de obligare la restituirea în natură.

Pentru argumentele arătate, Înalta Curte apreciază că în mod corect s-a stabilit de către instanțele de fond că răspunderea civilă delictuală pentru actele și acțiunile imputate prin cererea de chemare în judecată, nu poate constitui fundament al acordării de despăgubiri recurentului care să includă contravaloarea terenului și a lipsei de folosință a acestuia pentru perioada indicată în acțiune. În considerarea celor reținute anterior, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat.

Sursa informației: www.scj.ro.