Drept de proprietate asupra unui imobil. Nulitate absolută parțială și prescripție extinctivă. Recurs (NCPC)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SC I) nr. 42/2017

NCPC: art. 129, art. 274, art. 302¹, art. 304, art. 306 alin. (3); Legea nr. 15/1990: art. 20 alin. (2) teza a II-a; Legea nr. 58/1991: art. 3; Legea nr. 47/1992: art. 31 alin. (1) și (3); Legea nr. 10/2001: art. 46 alin. (1), (2) și (4); O.U.G. nr. 184/2002: art. 6 alin. (1)-(4) titlul II; Legea nr. 48/2004: art. 2; Legea nr. 247/2005: art. 3 din titlul II, art. 6 din titlul II,  art. III din titlul II; Constituția României: art. 11, art. 20 alin (2), art. 21 alin. (3), art. 147 alin. (1) și (4); CEDO: art. 6 parag. 1

Deși recurenta indică în cuprinsul cererii de recurs prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., niciuna din criticile pe care le formulează nu poate fi circumscrisă acestui motiv de recurs.

Hotărârea pronunțată de curtea de apel nu s-a întemeiat pe interpretarea unui act juridic care, greșită fiind, a determinat schimbarea naturii ori a înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al actului juridic respectiv. Criticile formulate de recurentă cu privire la efectele juridice ale uni act de privatizare și care, în opinia sa, nu pot fi asimilate efectelor juridice pe care le produce un contract de vânzare-cumpărare nu pot fi încadrate în motivul de recurs analizat, câtă vreme nu vizează natura actului juridic ci efectele pe care acesta le produce.

Tot astfel, controlul de legalitate nu poate fi exercitat din perspectiva art. 304 pct. 7 C. proc. civ., indicat, de asemenea, de recurentă în cuprinsul cererii sale de recurs.

Pe de o parte, acest motiv de recurs nu poate viza nepronunțarea asupra „unor apărări esențiale pentru soluționarea cauzei” și chiar dacă, în temeiul art. 306 alin. (3) C. proc. civ., instanța de recurs ar încadra această critică în prevederile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., tot nu ar putea exercita controlul de legalitate în lipsa îndeplinirii de către parte a obligației rezultate din art. 302¹ C. proc. civ. de a arăta care sunt apărările esențiale asupra cărora instanța de apel nu s-a pronunțat.

Pe de altă parte, ca regulă generală, simpla indicare a conținutului unui motiv de recurs nu învestește instanța de control judiciar cu verificarea legalității deciziei recurate din perspectiva respectivului motiv de recurs.Cerințele art. 302¹ C. proc. civ. trebuie interpretate în sensul precizării eventualelor greșeli pe care le conține hotărârea recurată, din perspectiva motivului de recurs pe care se întemeiază cererea de recurs, și o argumentare în drept a nelegalităților invocate. De aceea, susținerea formulată de recurentă în sensul că decizia cuprinde „motive contradictorii și străine de natura pricinii prin strictă raportare atât la obiectul cererii deduse judecății, la reala stare de fapt existentă, la scopul și la finalitatea urmărită”, nu poate reprezenta o motivare a recursului în acord cu cerințele art. 302¹ C. proc. civ. În cazul art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta avea obligația de a justifica din punct de vedere juridic contradictorialitatea invocată cu privire la considerentele deciziei recurate și de a argumenta afirmația că aceste considerente sunt străine de natura pricinii.

Cu toate acestea, Înalta Curte nu va constata nulitatea recursului deoarece o parte din criticile formulate pot fi circumscrise prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs care pot fi încadrate în dispozițiile art. 304 C. proc. civ. pct. 9, Înalta Curte reține următoarele:

Recurenta susține inaplicabilitatea în cauză a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1352 din 10 decembrie 2008 și nr. 615 din 2 iunie 2012 și, prin urmare, inaplicabilitatea termenului special de prescripție prevăzut de art. 6 alin. (4) titlul II din O.U.G. nr. 184/2002. Argumentele reclamantei vizează mai multe aspecte, pe care Înalta Curte le va structura după cum urmează:

1) Dreptul la acțiune al reclamantei nu este reglementat de O.U.G. nr. 184/2002 și, prin urmare, în cauză nu sunt aplicabile Deciziile Curții Constituționale nr. 1352/2008 și nr. 615/2012, deoarece:

a) Reclamanta a solicitat constatarea nulității unui act de privatizare, iar nu a unui contractat de vânzare-cumpărare încheiat cu bună-credință de Statul Român și SC D. SA Or, actul juridic de privatizare nu reprezintă un act de înstrăinare, și prin urmare, încheierea sa abuzivă, frauduloasă (atrasă de faptul că, deși la data privatizării, imobilul în litigiu nu făcea parte din patrimoniul SC D. SA, ci era proprietate a Statului Român, niciuna din instituțiile abilitate nu și-a dat acordul pentru privatizarea acestui imobil) trebuie verificată din perspectiva art. 20 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 15/1990 și a celorlalte acte normative indicate în cuprinsul cererii de recurs. În plus, construcția în litigiu, ca parte a patrimoniului cultural național, nu putea face obiectului unui act de privatizare.

b) Deciziile Curții Constituționale nr. 1352/2008 și nr. 615/2012 erau în vigoare în timpul parcurgerii primului ciclu procesual, dar nici pârâții și nici instanța din oficiu nu le-au invocat.

c) Construcția, ca bun accesoriu, urmează regulile de drept comun aplicabile terenului în ceea ce privește regimul prescripției. Or, pârâta SC D. SA a pierdut în mod irevocabil, prin Decizia civilă nr. 894 din 15 martie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dreptul de proprietate asupra terenului pe care se află edificată construcția. În plus, nu poate coexista un drept de proprietate privată asupra construcției care să se suprapună dreptului de proprietate publică asupra terenului, de aici derivând nulitatea absolută a actelor de privatizare precum și a contractelor de vânzare-cumpărare subsecvente.

2) Curtea Constituțională a declarat neconstituțional art. 3 din titlul II din Legea nr. 247/2005 în scopul de a ocroti pe cei care au dobândit cu bună credință imobilele ce fac obiectul O.U.G. nr. 94/2000 precum și pentru a da eficiență principiului securității raporturilor juridice civile și dreptului la un proces echitabil reglementat de art. 21 alin. (3) din Constituție și de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Or, la data apariției O.U.G. nr. 184/2002, exista pe rolul instanțelor judecătorești un litigiu cu pârâții SC D. SA, F. și SC G. SRL pentru anularea formelor de privatizare asupra terenului.

3) Respectarea principiului securității raporturilor juridice civile se poate realiza numai dacă construcția are aceeași soartă juridică cu cea a terenului pe care se află amplasată. Judecând cauza pe baza excepțiilor invocate de către pârâți și stabilind o situație juridică diferită a celor două imobile (teren și construcție), curtea de apel a încălcat dreptul reclamanților la un proces echitabil în sensul art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

4) Admițându-se excepția prescripției dreptului material la acțiune, era irelevant să se invoce din oficiu excepția prematurității soluționării capătului de cerere privind preluarea abuzivă a imobilului și restituirea acestuia în natură către reclamantă.

5) Instanța de apel a interpretat greșit problemele de drept dezlegate de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia civilă nr. 2638 din 09 octombrie 2014 atunci când a stabilit că, în baza acelei decizii, este obligatorie aplicarea în cauză a dispozițiilor legii speciale.

Criticile nu sunt fondate.

1) Dreptul la acțiune al reclamantei intră sub incidența O.U.G. nr. 94/2000 și nr. 184/2002 și, prin urmare, în cauză sunt aplicabile Deciziile Curții Constituționale nr. 1352/2008, nr. 615/2012 și nr. 349/2013, deoarece:

a) Potrivit art. 6 alin. (3) din O.U.G. nr. 184/2002: „Actele juridice de înstrăinare a imobilelor ce fac obiectul O.U.G. nr. 94/2000, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 501/2002, sunt lovite de nulitate absolută dacă au fost încheiate cu încălcarea dispozițiilor imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării.”

Nu se poate susține că actul de privatizare a unei societății comerciale nu este un act de înstrăinare, și prin urmare, nu ar cădea sub incidența prevederilor art. 6 alin. (3) din O.U.G. nr. 184/2002, pentru următoarele argumente:

i) Legea nr. 58/1991 privind privatizarea societăților comerciale și vânzarea de active din patrimoniul acestora prevede în art. 3 că: „Privatizarea societăților comerciale se realizează prin transferul gratuit al unei părți din acțiunile statului și prin vânzarea acțiunilor rămase după transfer, în condițiile prezentei legi. De asemenea, părți ale patrimoniului unor societăți comerciale pot fi înstrăinate sub forma directă a vânzării de active, în condițiile prevăzute de lege”.

Prin urmare, privatizarea este un act de înstrăinare, realizat prin transfer gratuit sau prin vânzarea de acțiuni. Cum art. 6 alin. (3) din O.U.G. nr. 184/2002 nu face nicio distincție în privința actelor juridice de înstrăinare a căror nulitate o reglementează și cum privatizarea este, pentru considerentele arătate, un act de înstrăinare, rezultă că nulitatea unui act de privatizare a unei societăți comerciale întră în sfera de reglementate a art. 6 alin. (3) din O.U.G. nr. 184/2002.

ii) Dispozițiile art. 6 alin. (4) teza a II-a din O.U.G. nr. 184/2002 fac trimitere la dispozițiile art. 46 alin. (1), (2) și (4) din Legea nr. 10/2001, care se referă în mod explicit la „actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare”.

În consecință, în cauză, nulitatea actelor juridice urmează a fi analizată din perspectiva regimului juridic reglementat prin O.U.G. nr. 94/2000 și nr. 184/2002, iar nu a regimului de drept comun al nulității actelor juridice. De aceea, instanța de recurs nu va analiza acele critici care vizează pretinsa fraudă la lege existentă la data privatizării din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 15/1990 și a celorlalte acte normative indicate în cuprinsul cererii de recurs ori a regimului juridic al celor două imobile.

Este adevărat că, prin art. 6 din titlul II din Legea nr. 247/2005, prevederile art. 6 alin. (1)-(4) din O.U.G. nr. 184/2000 au fost în mod expres abrogate, însă, la data abrogării, termenul de prescripție pe care aceste dispoziții îl reglementau se împlinise, consolidând astfel, în patrimoniul dobânditorului, dreptul de proprietate obținut prin actul juridic de înstrăinare având ca obiect imobilele ce intrau în sfera de reglementate a O.U.G. nr. 184/2000. De altfel, prin Decizia nr. 349/2013, Curtea Constituțională a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a art. 6 alin. (4) din O.U.G. nr. 184/2000, reținând în motivarea deciziei că, deși normele analizate au fost în mod expres abrogate, ele sunt supuse controlului de constituționalitate deoarece „efectele juridice continuă să se producă și după ieșirea lor din vigoare”.

b) Față de dispozițiile art. 147 alin. (1) și (4) din Constituția României și ale art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992, este irelevantă împrejurarea că Deciziile Curții Constituționale nr. 1352/2008 și nr. 615/2012, deși în vigoare, nu au fost invocate pe parcursul primului ciclu procesual.

c) Toate cauzele de nulitate invocate, vizând atât actul de privatizare, cât și înstrăinările ulterioare ale imobilului în litigiu nu pot fi analizate, deoarece, pentru considerentele expuse anterior, Înalta Curte a apreciat că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 6 alin. (4) din O.U.G. nr. 184/2002 care reglementează un termen de prescripție ce era împlinit la data sesizării instanței.

Art. 6 alin. (3) din O.U.G. nr. 184/2002 prevede în mod expres că: „Actele juridice de înstrăinare a imobilelor ce fac obiectul O.U.G. nr. 94/2000 (…) sunt lovite de nulitate absolută dacă au fost încheiate cu încălcarea dispozițiilor imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării”, iar alin. (4) al aceluiași articol dispune că: „Prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență”.

Este necontestat în cauză că imobilul în litigiu intră în categoria celor al căror regim juridic este reglementat prin O.U.G. nr. 94/2000, iar textul de lege menționat nu cuprinde nicio distincție în sensul că s-ar aplica numai în privința actelor juridice inițiale de înstrăinare. În plus, prevede în mod expres că dispozițiile sale sunt aplicabile, indiferent de cauza de nulitate.

Prin urmare, urmează a se considera că, odată împlinit termenul de prescripție, reclamanta nu mai poate invoca nicio cauză de nulitate, atât cu privire la actul inițial de înstrăinare a imobilului, cât și cu privire la cele ulterioare, subsecvente.

2) Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 1352/2008 a declarat neconstituțional art. 3 din titlul II din Legea nr. 247/2005, apreciind că, „în lumina dispozițiilor art. 11 și ale art. 20 alin (2) din Constituție, acestea contravin dispozițiilor art. 6 parag. 1 fraza întâi din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale”.

Nicăieri în cuprinsul deciziei recurate nu se menționează că instanța de control constituțional ar fi avut în vedere numai contractele încheiate cu bună-credință și distincțiile făcute de recurentă în cuprinsul cererii de recurs.

Dimpotrivă, Curtea Constituțională a precizat că dispozițiile legale analizate sunt neconstituționale „întrucât stabilesc un nou termen pentru retrocedarea imobilelor aparținând cultelor religioase, deși prin reglementări anterioare au fost stabilite alte termene ce nu au fost prorogate, ceea ce contravine principiului securității raporturilor juridice și conceptului de proces echitabil impus de dispozițiile art. 6 parag. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, dispoziții coroborate cu cele din preambulul convenției”. Prin urmare, este lipsită de orice relevanță critica vizând nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva Deciziei nr. 1352/2008 a Curții Constituționale raportat la împrejurarea că, la data apariției O.U.G. nr. 184/2002, exista pe rolul instanțelor judecătorești un litigiu pentru anularea formelor de privatizare asupra terenului.

3) Susținerea potrivit căreia principiul securității raporturilor juridice civile și dreptul reclamanților la un proces echitabil în sensul art. 6 parag. nr. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului ar fi fost încălcate prin soluționarea cauzei în baza excepțiilor invocate de către pârâți și prin stabilirea unei situații juridice diferite a celor două imobile, teren și construcție, este lipsită de temei juridic. Argumentele formulate, legate de neanalizarea fondului pretențiilor și de stabilirea unei situații juridice diferite a celor două imobile nu pot justifica pretinsa încălcare a principiului securității raporturilor juridice și a dreptului reclamanților la un proces echitabil, întrucât acestea au un înțeles și un conținut diferit decât cel indicat de recurentă.

În plus, astfel cum rezultă din considerentele Deciziilor Curții Constituționale nr. 1352/2008 și nr. 615/2012, necesitatea respectării principiul securității raporturilor juridice civile și ocrotirea dreptului la un proces echitabil în sensul art. 6 paragraful nr. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului au determinat instanța de contencios constituțional să admită excepțiile de neconstituționalitate ale art. III din titlul II al Legii nr. 247/2005, respectiv ale art. 2 din Legea nr. 48/2004 privind aprobarea O.U.G. nr. 184/2002 și a O.U.G. nr. 94/2000.

4) În mod corect, instanța de apel a confirmat soluția primei instanțe cu privire la soluționarea capătului de cerere privind preluarea abuzivă a imobilului și restituirea acestuia în natură către reclamantă.

Cât timp instanța era învestită cu mai multe capete de cerere, avea obligația de a se pronunța asupra fiecăruia dintre petitele cu care a fost sesizată, astfel cum prevede art. 129 C. proc. civ. De aceea, nu se poate susține că soluția pronunțată în privința unui capăt de cerere, ar fi făcut irelevantă soluționarea altui capăt de cerere.

5) În considerentele Deciziei civile nr. 2638 din 09 octombrie 2014, Înalta Curte reține că reclamanta și-a întemeiat pretențiile pe dispozițiile O.U.G. nr. 92/2000. În plus, recurenta nu contestă că imobilul în litigiu face parte din categoria celor al căror regim juridic este reglementat de actul normativ menționat, iar pentru considerentele arătate în analiza criticilor grupate în primul motiv de recurs, Înalta Curte confirmă soluția instanței de apel privind aplicabilitatea în cauză a acestuia, și, prin urmare, a normelor pe care acesta le cuprinde în privința prescripției extinctive.

Înalta Curte constată că restul susținerilor reclamantei cuprinse în cererea de recurs nu reprezintă critici de nelegalitate în sensul art. 304 C. proc. civ., ci afirmații care nu se pot încadra în dispozițiile legale menționate și care, din acest motiv, nu vor fi analizate de instanța de recurs.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată solicitate în cauză, fără a contesta dreptul intimatei pârâte SC D. SRL de a le solicita, în temeiul art. 274 C. proc. civ., Înalta Curte constată că înscrisurile depuse la dosar nu sunt în măsură să ducă la admiterea pretențiilor formulate cu acest titlu.

Astfel, ordinul de plată aflat la fila 207 dosar recurs și extrasul aflat la fila 206 din același dosar fac referire la onorarea facturii din 22 decembrie 2016, dar această factură nu a fost depusă la dosar pentru a se putea verifica dacă suma pe care o cuprinde reprezintă onorariul de avocat achitat de intimată pentru acest litigiu.

Facturile aflate la filele 193-204 dosar recurs și ordinele de plată care le însoțesc indică efectuarea unor cheltuieli avocațiale pe diferite perioade de timp (mai puțin cea aflată la fila 204). Însă, niciuna dintre aceste facturi nu cuprinde o mențiune privind faza procesuală pentru care au fost achitate cheltuielile avocațiale pe care le cuprind.

În condițiile în care înscrisurile doveditoare nu fac o diferențiere a etapei procesuale – fond, apel sau recurs – pentru care s-au achitat sumele de bani menționate în cuprinsul lor cu titlu de cheltuieli avocațiale și în situația în care, prima instanță a respins, prin sentința civilă nr. 1909/PI/04 iunie 2015 cererea de acordare a cheltuielilor de judecată solicitată de intimată, iar in fața instanței de apel această parte a declarat că își rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată (conform mențiunilor din practicaua Deciziei civile nr. 77/R din 05 aprilie 2016), instanța de recurs nu poate determina cuantumul cheltuielilor de judecată efectuate de intimata SC D. SRL în faza procesuală a recursului.

Pe cale de consecință, cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimata pârâtă SC D. SRL. va fi respinsă.

Sursa informației: www.scj.ro.