Dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune. Recurs (CPC)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SC I) nr. 1127/2016

CPC: art. 129, art. 304 pct. 9, art. 314; C. fam.: art. 31 lit. b)

Critica prin care s-a susținut că instanța de apel a dat o altă interpretare motivului de apel privitor la neexercitarea de către tribunal a rolului activ, prevăzut de art. 129 C. proc. civ., nu este fondată.

Astfel, curtea de apel a reținut în mod corect că nu se circumscrie principiului rolului activ al judecătorului critica prin care se invocă neregularități care țin de interpretarea probelor sau a dispozițiilor legale incidente.

În ceea ce privește cercetarea fondului cererii de chemare în judecată de către tribunal, curtea de apel a reținut că prima instanță a analizat toate capetele de cerere cu care a fost învestită.

Împrejurarea că în considerentele sentinței s-a precizat că cererea de chemare în judecată a fost formulată „haotic” nu are decât semnificația de a sublinia modul deficitar de expunere a motivelor cererii de chemare în judecată.

În condițiile în care sentința cuprinde o analiză detaliată a motivelor formulate în susținerea primului capăt de cerere prin care s-a solicitat constatarea nulității absolute a promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare autentificată din 9 martie 2012 de către B.N.P., D. și a contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 2 aprilie 2012 de către B.N.P., E. și, pe cale de consecință, repunerea în situația anterioară, iar, în cazul în care pârâtul a înstrăinat imobilul și nu mai este posibilă repunerea în situația anterioară, obligarea pârâtului la plata despăgubirilor reprezentând echivalentul imobilului compus din teren și locuință, în mod corect curtea de apel nu a primit critica conform căreia tribunalul nu a cercetat în mod efectiv acest capăt de cerere.

În ceea ce o privește pe reclamanta B., față de soluția pronunțată, tribunalul a expus doar considerentele privitoare la calitatea procesuală activă.

Respingerea capetelor de cerere 2 și 7 (prin care s-a solicitat obligarea pârâtului să lase reclamantelor în deplină proprietate și posesie imobilul compus din teren și construcție situat în București, sectorul 6, respectiv obligarea pârâtului la plata contravalorii lipsei de folosință a imobilului) s-a făcut în considerarea caracterului accesoriu al acestora față de primul capăt de cerere, nemaifiind necesară examinarea acestora, de vreme ce nu era îndeplinită condiția premisă de desființare a celor două convenții.

Rezultă astfel că nu este fondată critica întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., privitoare la modul de interpretare de către instanța de apel a dispozițiilor art. 129 din același act normativ.

În ceea ce privește criticile formulate de recurenta B. cu referire la calitatea sa procesuală în formularea capetelor de cerere 1, 2 și 7, Înalta Curte reține că în examinarea legalității și temeiniciei sentinței sub aspectul calității imobilului în litigiu de a fi bun comun ori propriu al defunctului H., curtea de apel a omis a examina efectele sentinței civile nr. 9743 din 16 noiembrie 2001, pronunțată de Judecătoria sectorului 6 București în Dosarul nr. x/2001, devenită irevocabilă, privitoare la dobândirea de către H. și O. a dreptului de proprietate asupra unei suprafețe de 91,47 mp de teren situat în București, sector 6, ca efect al uzucapiunii.

Astfel, potrivit sentinței nr. 8381 din 8 noiembrie 2011, pronunțată de Judecătoria sectorului 6 București, devenită definitivă și irevocabilă prin neapelare la data de 6 ianuarie 2012, B. și H. au fost căsătoriți în perioada 8 noiembrie 1960 – 6 ianuarie 2012.

În contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 2 aprilie 2012, sentința civilă nr. 9743 din 16 noiembrie 2001, pronunțată de Judecătoria sectorului 6 București, este menționată în istoricul proprietății. Această hotărâre judecătorească se regăsește în dosarul tribunalului la filele nr. 325-326.

Cum instanțele de fond au reținut că imobilul aflat în litigiu a avut calitatea de bun propriu al vânzătorului, în temeiul art. 31 lit. b) C. fam., fiind dobândit prin moștenire, iar bunurile dobândite ca efect al prescripției achizitive de către unul dintre soți în timpul căsătoriei nu intră în sfera de aplicare a acestui text legal, se impune a se verifica de către instanța de fond regimul juridic al dreptului de proprietate dobândit de H. în temeiul sentinței civile nr. 9743 din 16 noiembrie 2001, pronunțată de Judecătoria sectorului 6 București.

În ceea ce privește criticile prin care recurenta-reclamantă B. a susținut că imobilul este bun comun în considerarea autorității de lucru judecat de care se bucură hotărârea pronunțată de Judecătoria sectorului 6 București în Dosarul nr. x/303/2011, având ca obiect partaj de bunuri comune, Înalta Curte reține că nu pot fi primite având în vedere că procesul de partaj a fost soluționat printr-o tranzacția încheiată de recurentele din prezenta cauză, care nu individualizează bunurile.

Astfel, din sentința civilă nr. 5750 din 22 iunie 2012, pronunțată de Judecătoria sectorului 6 București în Dosarul nr. x/303/2011, rezultă că procesul de partaj a fost finalizat printr-o tranzacție în care se face referire la bunurile care au fost individualizate și evaluate în proces; aceste bunuri nu se regăsesc în concret în dispozitivul sentinței.

În plus, părțile contractului judiciar au convenit ca toate drepturile de proprietate și de creanță care în mod generic ar fi trebuit să îi revină reclamantei B. să fie dobândite de A. Or, niciun drept nu a fost stabilit în concret în favoarea reclamantei B. în procesul de partaj.

Înalta Curte reține, așadar, că imposibilitatea valorificării acestei hotărâri judecătorești în cauza pendinte nu este consecința inopozabilității acesteia față de pârât, ci a împrejurării că prin aceasta niciun drept nu a fost stabilit în favoarea recurentei-reclamante B.

Recurentele au susținut fără temei că prin sentința civilă nr. 5750 din 22 iunie 2012, pronunțată de Judecătoria sectorului 6 București, s-a statuat că bunul imobil în litigiu are caracterul de bun comun.

De asemenea, nu se poate aprecia că prin asumarea de către intimatul-pârât a obligației de a o despăgubi pe B., în calitate de fostă soție a vânzătorului, ar fi probată calitatea de bun comun a imobilului, deoarece o asemenea obligație era condiționată de recunoașterea unui drept de către instanța învestită cu soluționarea cererii de partaj în favoarea recurentei B.

În plus, la data încheierii tranzacției transferul dreptului de proprietate asupra imobilului în favoarea intimatului-pârât fusese supus formalităților de publicitate imobiliară prin înscrierea în cartea funciară, astfel cum rezultă din extrasul de carte funciară aflat la fila 85 din dosarul tribunalului din care rezultă că înscrierea dreptului de proprietate al intimatului-pârât a fost înregistrată din 3 aprilie 2012.

Așa cum au reținut și instanțele de fond, recurenta-reclamantă B. nu este titulara unui drept de creanță recunoscut pe care să îl opună intimatului-pârât.

Celelalte critici de nelegalitate formulate de recurenta-reclamantă B. nu se impun a fi analizate la acest moment, în condițiile în care nu s-a stabilit regimul juridic al dreptului de proprietate asupra suprafeței de 91,47 mp de teren. Aceasta poate justifica legitimare procesuală activă numai în măsura în care se dovedește că este titulară a unui drept de proprietate comună asupra bunului imobil.

Așa cum s-a arătat deja, un eventual drept de proprietate comună asupra bunului imobil trebuie examinat din perspectiva naturii juridice a dreptului dobândit prin sentința civilă nr. 9743 din 16 noiembrie 2001, pronunțată de Judecătoria sectorului 6 București.

Cu referire la recursul formulat de recurenta-reclamantă A., Înalta Curte reține că aceasta a formulat critici privitoare la greșita aplicare a legii civile în timp, la puterea de lucru judecat a sentinței civile nr. 5750/2012, pronunțată de Judecătoria sectorului 6 București, la vocația sa concretă de a moșteni care se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar și critici referitoare la dovada bunurilor care exced controlului de legalitate specific căii de atac a recursului.

În ceea ce privește legea civilă aplicabilă Înalta Curte reține că instanța de apel, deși a arătat explicit care sunt momentele de referință pentru aplicarea legii în timp a conchis în mod greșit că N.C.C. nu este aplicabil în cauză.

Astfel, în opinia curții de apel, indicarea de către apelantele-reclamante a textelor legale din N.C.C. este neavenită în cauză, în condițiile în care căsătoria dintre defunctul H. și reclamanta B. s-a desfăcut prin divorț anterior intrării în vigoare a N.C.C., anume la data de 6 ianuarie 2012 (când a rămas irevocabilă sentința civilă nr. 8381 din 8 noiembrie 2011, pronunțată de Judecătoria sectorului 6 București), cele două convenții atacate în prezenta cauză au fost încheiate, de asemenea, anterior intrării în vigoare a N.C.C., după cum și decesul lui H. și acțiunea în instanță obiect al cauzei au intervenit anterior acestei date. Așadar, raporturilor juridice deduse judecății, sub toate aspectele, li se aplică dispozițiile C. civ. de la 1864, ale C. fam., după cum litigiul este supus V.C.P.C., față de data formulării cererii (19 septembrie 2012), anterioară intrării în vigoare a N.C.P.C., la data de 15 februarie 2013.

Însă, N.C.C. aprobat prin Legea nr. 287/2009 a intrat în vigoare la data de 1 octombrie 2011, iar cele două acte juridice a căror nulitate s-a solicitat au fost încheiate ulterior acestei date, respectiv la 9 martie 2012 și 2 aprilie 2012. Conform art. 5 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., legea civilă aplicabilă acestora este reprezentată de N.C.C.

Se constată astfel că în mod greșit instanța de apel a cercetat motivele de nulitate invocate de apelanta-reclamantă A. prin raportare la C. civ. din 1864.

Deși aplicarea legii se circumscrie aspectelor de legalitate specifice căii de a recursului în situația particulară a speței, dată de necesitatea verificării regimului juridic al bunului imobil în condițiile existenței unei hotărâri judecătorești care atestă dobândirea dreptului de proprietate asupra unei suprafețe de 91,47 mp din imobil prin uzucapiune de către defunctul H. în timpul căsătoriei cu recurenta-reclamantă B., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 314 C. proc. civ., admițând recursul în limitele expuse, va casa decizia recurată și va trimite cauza aceleiași instanțe de apel, celelalte critici de nelegalitate nemaimpunându-se a fi analizate.

Așa cum s-a menționat, criticile referitoare la dovada bunurilor mobile formulate de recurenta – reclamantă A. sunt critici de netemeinicie care exced controlului de legalitate specific căii de atac a recursului.

Sursa informației: www.scj.ro.