Divorț. Soții nu au locuința în țară. Momentul în care instanța poate invoca excepția de necompetență teritorială (NCPC)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SC I) nr. 801/2018

NCPC: art. 131 alin. (1) și (2), art. 135 alin. (1), art. 200 alin. (1) și (2), art. 224, art. 915 alin. (2); CEDO: art. 6

Prin cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B., s-a solicitat în principal instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună desființarea căsătoriei încheiate în com. Bistrița-Bârgăului la data de 12 septembrie 1998, înregistrată din 12 septembrie 1998.

Art. 915 alin. (2) C. proc. civ., situat în cartea a VI-a (Proceduri speciale), titlul I (Procedura divorțului) cap. 1 (Dispoziții comune), are următorul conținut: „Dacă nici reclamantul și nici pârâtul nu au locuința în țară, părțile pot conveni să introducă cererea de divorț la orice judecătorie din România. în lipsa unui asemenea acord, cererea de divorț este de competența Judecătoriei sectorului 5 al municipiului București”.

Cum ambele părți litigante au domiciliul în Spania, instanțele aflate în conflict au făcut aplicarea art. 915 alin. (2) C. proc. civ., însă interpretarea acestor dispoziții legale a fost diferită.

Particularitatea acestei cauze rezidă însă nu în modul de interpretare a dispozițiilor enunțate, interpretare ce a primit o dezlegare a noțiunii de „acord al părților” prin Decizia nr. 20/2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în soluționarea unui recurs în interesul legii, (decizie ale cărei considerente au fost ignorate de Judecătoria sectorului 5, ce a dat o semnificație subiectivă voințelor celor două părți, dar nedeterminantă pentru dezlegarea problemei de drept, a se vedea în acest sens paragraful din hotărâre privind „voința reclamantului de a se judeca la Judecătoria Bistrița a devenit evidentă odată cu introducerea acțiunii pe rolul Judecătoriei Bistrița, iar pârâta a accepta competența prin cererea reconvențională formulată în cauză”), ci în modul de interpretare a momentului până la care instanțele au considerat că se poate depune acest acord de voință al părților cu privire la alegerea instanței competente să ie soluționeze cererile, respectiv a momentului în care instanța învestită cu o asemenea cerere poate invoca excepția de necompetență teritorială.

În acest sens, Înalta Curte observă că Judecătoria Bistrița, în etapa verificării cererii și regularizării acesteia, în considerarea art. 200 alin. (1) și (2) C. proc. civ., a dispus soluționarea cererii în camera de consiliu, fără citarea părților, care, astfel, nu au fost în măsură să discute, în condiții de contradictorialitate și cu respectarea dreptului la apărare, competența teritorială de soluționare a cererii care, în această materie, este absolută.

Astfel, Judecătoria Bistrița nu a realizat corelarea acestor dispoziții legale cu cele ale art. 131 alin. (1) și (2) C. proc. civ. care prevăd că; La primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice și să stabilească dacă instanța sesizată este competentă general, material și teritorial să judece pricina (…).

În mod excepțional, în cazul în care pentru stabilirea competenței sunt necesare lămuriri ori probe suplimentare, judecătorul va pune această chestiune în discuția părților și va acorda un singur termen în acest sens.

Totodată, conform art. 224 C. proc. civ.: „Instanța este obligată, în orice proces, sa pună în discuția părților toate cererile, excepțiile, împrejurările de fapt sau temeiurile de drept prezentate de ele, potrivit legii, sau invocate din oficiu”.

Prin urmare, ca regulă generală, deși chestiunea competenței trebuie lămurită chiar la primul termen de judecată, părțile trebuie să fie legai citate în acest sens, iar, în mod excepțional, dacă pentru stabilirea competenței sunt necesare lămuriri sau probe suplimentare, acest aspect va fi pus în discuția părților, fiind acordat un termen în acest scop; legiuitorul acordând această posibilitate tocmai pentru ca aspectul esențial al stabilirii competenței de soluționare a cauzei să fie tranșat cu respectarea garanțiilor procesuale instituite de art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Cum, în cauză, primul termen de judecată la care părțile au fost legai citate a avut loc în fața Judecătoriei sectorului 5 București, iar, la acel moment procesual, părțile au depus, în forma scrisă, acordul lor expres de voință pentru judecarea cauzei de către Judecătoria Bistrița, astfel cum s-a stabilit prin Decizia nr. 20/2016 a instanței supreme, publicată în M. Of. nr. 1049 din 27 decembrie 2016, Înalta Curte apreciază că, în cauză, devin incidente dispozițiile art. 915 alin. (2) teza I C. proc. civ., ce instituie o competență teritorială exclusivă în favoarea instanței în a cărei circumscripție teritorială părțile au convenit să introducă cererea de divorț.

În virtutea argumentelor enunțate, Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cererii de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B., având ca obiect principal desfacerea căsătoriei prin divorț, în favoarea Judecătoriei Bistrița.

Sursa informației: www.scj.ro.