Discursul prof. univ. dr. Ioan Leș, în cadrul evenimentului de lansare a volumelor „Noul Cod de procedură civilă comentat şi adnotat”. Vol. I şi II

Trebuie să vă mărturisesc dintru început că este o mare onoare pentru mine de a participa la acest remarcabil eveniment editorial. De aceea, vreau să mulțumesc în mod călduros dlui director științific al Editurii Universul Juridic, profesorul Marian Nicolae, să-i mulțumesc dlui decan Flavius Baias pentru invitația pe care mi-a adresat-o, de a participa la acest eveniment.

Pentru mine, ca procedurist, sigur că este o mare satisfacție să am posibilitatea să formulez câteva considerații asupra acestei lucrări remarcabile, repet. Dar aș vrea să fac și câteva precizări la început, în legătură cu noul Cod de procedură civilă, în legătură cu importanța acestui act legislativ.

Sigur că, așa cum spunea și dl prof. Deaconu, atunci când prezentăm o carte, este uzual, este normal, este firesc să vorbim despre autori și despre conținutul acestei lucrări. Este ceea ce voi încerca să fac în continuare, dar cu referire specială la conținutul lucrării, la calitățile acestei opere doctrinare.

Cred că în zilele noastre procedura a dobândit un rol foarte însemnat. V-aș reaminti că în urmă cu aprox. două secole, un mare jurist englez, judecător, spunea că procedura nu trebuie studiată la facultățile de Drept, pentru că este un domeniu care nu se poate însuși decât în activitatea practică de zi cu zi. Un procedurist român, la începutul secolului trecut, spunea, pe bună dreptate – sigur, în acea epocă – că procedura este adeseori neglijată, dar niciodată neglijabilă. Aș mai adăuga ceva, care mi-a reținut mie atenția în mod deosebit, vizavi de importanța acestui domeniu de activitate. Unul dintre cei mai mari proceduriști francezi ai acestui moment – profesorul Serge Guinchard – spunea că totul este procedural, iar secolul al XXI-lea va fi procedural sau nu va fi deloc – parafrazându-l, evident, pe Malraux. Nu vreau să filosofez vizavi de această formulă, dar nu pot să mă abțin să spun două lucruri: În primul rând faptul că ea este foarte sugestivă în ceea ce privește importanța procedurii civile într-o societate democratică. Mai mult, cred că în viziunea marelui profesor asta era o metaforă. Pentru că, pe de altă parte, sigur că o asemenea afirmație reprezintă o exagerare. Dar și Napoleon, pe Sfânta Elena, a exagerat într-o anumită perspectivă, lucrurile, atunci când a spus – cred că toată lumea știe și ar trebui numai să vă introduc în temă – că „ma vrai gloire c’est ne pas d’avais gagner quarante batailles. Waterloo est facerat tentes des victoires c’est que ne facerat jamais. Ce que vivra éternuement c’est mon code civile”.

Deopotrivă a spus un mare adevăr, extraordinar: Codul civil francez a fost una dintre marile opere legislative ale umanității. Lucrul acestea nu poate fi pus, cred că, de nimeni la îndoială. Răspândirea lui nu numai în Europa, dar și pe alte continente, în special în America Latină, unde a fost receptat, direct sau indirect, respectiv prin intermediul codului civil spaniol și portughez – este o dovadă a unei asemenea aserțiuni.

Revenind la Codul de procedură civilă – și o parte a doctrinei franceze, în chiar prima jumătate a secolului al XIX-lea, a adus critici severe codului de procedură civilă din anul 1805. Unii au spus că acest cod nu este o mare operă, că el nu este demn de codul civil. Iată că și el, la fel ca și codul civil, a dăinuit mai bine un secol și jumătate, pentru că francezii au adoptat un nou cod de procedură civilă în anul 1975.

Și codul nostru de procedură civilă a fost criticat de către unii autori; mai mult sau mai puțin semnificativ. Dar v-aș spune că nici coordonatorii lucrării nu au pretins ca acest cod – nu citez exact din cuvântul introductiv – nu e o operă infailibilă. Pentru că nu cred că poate exista operă legislativă perfectă. Nu știu dacă perfecțiunea este atributul ființei umane; eu, personal, mă îndoiesc. În urmă cu câțiva ani am scris un editorial într-o revistă și m-am întrebat dacă noul Cod de procedură civilă este sau nu o mare operă legislativă. Sigur că întrebarea, practic, a fost una mai mult retorică. Am văzut și părerea exprimată de către cei doi coordonatori ai codului comentat și adnotat și, pe bună dreptate, trebuie să treacă o perioadă de timp rezonabilă – ca să mă inspir din codul de procedură civilă vizavi de termenul echitabil și rezonabil – ca lucrurile să se așeze, viața să imprime un anumit punct de vedere sau o anumită evaluare în legătură cu această operă legislativă.

Vreau să fiu foarte scurt: eu vă mărturisesc că în acest moment și aici n-aș putea să vă spun o opinie fermă asupra valorii sau eternității noului Cod de procedură civilă. Cred că este o lucrare la care s-a depus un efort considerabil, că acest nou cod pe de o parte continuă o anumită tradiție. Pentru că am avut un cod care s-a aplicat peste 150 de ani; dacă că acest cod are foarte multe inovații, pe care le cunoașteți și asupra cărora nu cred că este cazul să mă opresc în mod deosebit. Ceea ce, însă, pot să afirm, ceea ce știu cu siguranță – sigur, din perspectiva mea personală – că această lucrare pe care o prezentăm noi astăzi este o lucrare monumentală; este o lucrare de excepție. Și nu sunt profesorul care să obișnuiesc să lansez elogii nemeritate. Sigur, majoritatea dintre dumneavoastră cunoașteți că în istoria procedurii civile, dacă vreți, au fost și alte lucrări de această natură. Dl președinte Gheorghe Florea și dl profesor, dacă am reținut bine, Stoica, și dl decan, cred, îl evocau pe profesorul Grațian Porumb de la Cluj, autorul a două volume a codului comentat și adnotat. Primul volum a apărut la Editura Științifică, vă amintiți, în anul 1960; al doilea volum a apărut la aceeași editură, în anul 1962. Eu încerc o satisfacție deosebită, vă mărturisesc acest lucru, pentru că profesorul Porumb mi-a fost nu numai dascăl, ci și conducător de doctorat. Dar ar trebui să mai adaug, din perspectivă personală, dacă vreți, dar constat că și alți colegi s-au exprimat în acest sens: Aceasta a fost o operă de excepție. Totuși, să nu uităm că vorbim de anii ’60, când nici doctrina nu era foarte bogată, nici jurisprudența n-avea întinderea și consistența jurisprudenței pe care o avem astăzi. V-aș reaminti, în acest sens, că în anul 1948 a existat o mare reformă a Codului de procedură civilă. Nu discut despre calitățile acestei reforme, că nu este cazul; dar iată, acest Cod comentat și adnotat apare la puțin peste un deceniu de la această modificare importantă a vechiului cod de procedură civilă.

În perioada interbelică am avut, deopotrivă, două coduri comentate; două coduri foarte interesante și pentru acea epocă foarte valoroasă. Este vorba de Codul comentat al lui Emilian Dan, din 1928, și al doilea cred că al lui Constantin Zota, publicat la o editură din București, în două volume, în anii 1934 și 1935.

Codul despre care discutăm astăzi este o lucrare extrem de valoroasă, datorită spiritului de echipă, în primul rând, pe care l-au imprimat cei doi coordonatori – regretatul profesor Viorel Mihai Ciobanu și dl profesor Marian Nicolae. Este, spun și eu, o operă coerentă; și lucrul acesta se poate constata cu destul de multă ușurință la o simplă lectură a celor două volume. Și acest lucru este meritoriu, cu atât mai mult cu cât grupul de autori nu este unul foarte omogen. Dar și din acest punct de vedere nu pot să nu remarc faptul că la elaborarea acestui cod au lucrat mari personalități ale Dreptului românesc, sigur, alături de cei doi coordonatori. Un grup de cadre didactice, de profesori de la Facultatea de Drept din București și mă refer la cei care fac parte din Catedra de Drept procesual civil. Unii sunt prezenți aici, în sală – dl prof. Briciu, dl prof. Claudiu Constantin Dinu, Gh. Zidaru… N-aș vrea să omit pe cineva, sigur că inevitabil probabil că o fac. Și toți, în același timp, și practicieni ai Dreptului. E un lucru important, care trebuie să fie subliniat; pentru că această componență a grupului autorilor a dus la elaborarea unei lucrări valoroase nu numai din punct de vedere doctrinar, ci și din punct de vedere practic.

Vizavi de autori, sigur că aș mai sublinia faptul că la elaborarea lucrării au participat și un număr important de practicieni, unii dintre ei și profesori universitari – mă refer la judecătorii de la ÎCCJ – cred că sunt în număr de doi – dna Tăbârcă, dna Adina Nicolae. Și, sigur, și alți colegi. Dna judecătoarea Evelina Oprina, care este prezentă și sigur că am putea continua cu aceste nominalizări. Îmi cer scuze dacă am omis personalități importante; toți autorii sunt, după părerea mea, valoroși, oameni care cunosc foarte bine doctrina, care stăpânesc foarte bine doctrina și care, deopotrivă, au o experiență practică cu totul deosebită.

Ar trebui să-i nominalizez și pe alți colegi. Iată, dl președinte Florea, maestrul Florea, un distins coleg și un om cu foarte multă experiență.

Ar trebui, în continuare, să mă refer la valoarea acestei lucrări. N-o să trec în revistă părțile importante ale codului, care au fost abordate. Sigur că vorbim de o lucrare care cuprinde un comentariu articol cu articol și sigur că acest fapt este foarte semnificativ din punctul de vedere al conținutului acestei lucrări. Eu aș remarca faptul că opiniile exprimate de către autori sunt argumentate în mod convingător; că stilul lucrării este unul exemplar; coerența opiniilor este evidentă; și că această lucrare reprezintă un instrument foarte util nu numai pentru doctrinari, ci aș spune în mod deosebit pentru practicienii Dreptului, în primul rând pentru magistrați, pentru avocați, dar și pentru notari, pentru executorii judecătorești, pentru consilierii juridici, pentru toți cei care sunt chemați să aplice normele noului Cod de procedură civilă.

Această lucrare este utilă și pentru doctoranzi, pentru masteranzi. Într-o anumită măsură, chiar și pentru acei studenți – aș îndrăzni să spun – care se gândesc la o frumoasă carieră în domeniul judiciar. Am lăsat oarecum studenții mai la urmă pentru că, totuși, trebuie să recunoaștem: o operă atât de amplă, atât de vastă – aproape 4000 de pagini – nu poate reprezenta un instrument util pentru un student în vederea pregătirii unui examen de drept procesual civil. Dar trebuie să fie un punct de plecare spre o bună pregătire profesională, spre o exemplară perfecționare profesională.

Eu cred că această operă va dăinui poate mai mult decât Codul de procedură civilă. Pentru că am convingerea, chiar într-o perspectivă pe care o dorim foarte îndepărtată, chiar dacă actualul cod va fi abrogat, anumite teze, anumite concepții, anumite opinii exprimate azi în Codul comentat și adnotat vor dăinui. Eternitatea e un lucru foarte pretențios, dar spunea cineva – cred că dl președinte al Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești –, făcea un apel, dacă am înțeles eu bine, la o anumită stabilitate legislativă. Este un lucru la care m-am gândit de foarte multe ori. Din punctul meu de vedere cred că un cod, un act normativ, indiferent care este el și indiferent de calitățile lui, nu poate fi unul exemplar, dacă el se modifică de 30-40 de ori în cursul unui an calendaristic. Pentru că, trebuie să recunoaștem că avem și asemenea situații. Sigur că noul Cod de procedură civilă a suferit câteva modificări. Nu mi-aș permite să vorbesc foarte mult despre aceste modificări, care sunt foarte interesante. Poate că unele dintre ele sunt binevenite. Dar unele modificări au fost impuse, altele urmează să fie realizate datorită soluțiilor de neconstituționalitate care au fost pronunțate în această materie și nu numai.

Eu cred, cu foarte multă convingere, că și judecătorii de la Curtea Constituțională ar trebui să fie mai prudenți. Pentru că am sentimentul că uneori anumite excepții de neconstituționalitate se admit cu lejeritate. Aici sunt câțiva constituționaliști în sală și sigur că e greu să formulezi foarte multe considerații asupra unor asemenea aspecte. Sunt chiar doi foști președinți ai Curții Constituționale, pe care-mi face plăcere să îi salut, în mod deosebit, cu acest prilej.

Dar, dacă-mi îngăduiți 5 minute, eu aș vrea să evoc câteva soluții care, după părerea mea, erau susceptibile și de o altă abordare. Cred că una dintre primele decizii de neconstituționalitate, dacă nu chiar prima, a fost cea referitoare la fostul art. 92 pct. 3, din noul Cod de procedură civilă, care preciza că judecătoriile judecă în primă și ultimă instanță cererile a căror valoare nu depășește suma de 2000 de lei, dacă nu mă înșel. Ei bine, Curtea și doctrina, evident, cu toții suntem de acord că principiul celor două grade de jurisdicție în materie civilă nu este de ordin constituțional. Prin urmare, se pot admite excepții de la această regulă. Și lucrul ăsta îl spune Curtea în varii situații. Cred că se cuvenea menținută și în acest caz o asemenea excepție.

Mă mai întreb de multe ori de ce nu analizăm lucrurile, atunci când ne pronunțăm asupra unor asemenea excepții și dintr-o anumită perspectivă comparatistă, europeană; pentru că în lume există foarte multe instanțe pentru micile creanțe. În special în sistemul de common law. Și în unele țări instanțele acestea se pronunță în prima și ultima instanță. Deci, iată: constituțional în Franța, neconstituțional în România. Avem, pe urmă, exemplul de neconstituționalitate privitoare la art. 13 alin. 2 din noul Cod de procedură civilă coroborat cu art. 83 alin. 3 și cu art. 84 alin. 2, texte care se referă la reprezentarea convențională în recurs prin avocat a părților. Sunt, recunosc, argumente foarte consistente în ceea ce privește admiterea acestei excepții de constituționalitate. Pentru că nivelul de trai, nivelul de prosperitate, dacă vreți, din republica noastră, este încă departe de cel din Anglia, Franța, Germania etc. Dar, așa cum a remarcat profesorul Ciobanul în lucrarea despre care discutăm, abordarea trebuia să fie mai degrabă dintr-o altă perspectivă, aceea a perfecționării mecanismelor juridice de natură a garanta ajutorul judiciar pentru persoanele lipsite de resurse sau cu resurse financiare foarte reduse. Eu cred, de pildă, că această abordare putea fi diferită cel puțin din punctul de vedere al persoanelor juridice. Pentru că argumentul referitor la îngrădirea accesului la justiție datorită resurselor relativ scăzute ale unor persoane nu cred că rezistă sau, în orice caz, nu este la fel de consistent în această ipoteză, adică în cazul persoanelor juridice.

Sigur, avem multe alte soluții care ar putea fi privite dintr-o altă perspectivă. De pildă, soluția privitoare la încuviințarea executării silite de către instanță. Dar aceasta este, cred, o problemă rezolvată și de domeniul trecutului; nu e cazul să insistăm. Soluția de neconstituționalitate privitoare la rolul procurorului în cursul executării silite. Cred că judecătorul constituțional putea avea, după modesta mea părere, o altă abordare. Din perspectiva legislației în vigoare. Nimeni nu-și imaginează că ministerul public sau procurorul lucrează sub controlul executorului judecătoresc. El era chemat să acorde un sprijin în acele situații în care fapta putea constitui o infracțiune. Și cred că pentru asta există un anumit cadru procesual la ora actuală.

Iată, aș mai enunța un exemplu, care este foarte interesant și la care, foarte pe scurt, s-a referit și profesorul Ciobanu. Mă refer la critica de neconstituționalitate referitoare la dispozițiile art. 493 alin. 5 din noul Cod de procedură civilă, care, instituind o procedură de filtrare a recursurilor, abilitează legiuitorul, completul de filtru, să respingă recursurile inadmisibile și vădit nefondate. Formula aceasta mai este folosită în Codul de procedură civilă, această sintagmă. Dintr-o altă perspectivă, trebuie să recunosc. De pildă, atunci când legea se referă la posibilitatea aplicării unei amenzi pentru cererile principale incidentale pentru căile de atac formulate în mod vădit nefundat. Și, sigur, mai avem și această sintagmă: și în materia contestației privind tergiversarea procesului.

Critica vizează, în esență, faptul că judecătorul din cadrul completului de filtru nu se poate pronunța asupra unei chestiuni care antamează fondul. Nu știu dacă este riguros exact acest lucru.

Și iar m-aș duce la o perspectivă comparată: Avem două proceduri noi în cod – procedura privind soluționarea cererilor cu valoarea redusă și procedura ordonanței de plată. Foarte curios, în cod nu se face nicio referire la această sintagmă despre care discutăm. În schimb, cele două regulamente europene – 861/2006 și 1891/2007 – se referă la procedura de regularizare a cererilor. Și textele în materie spun că judecătorul poate acorda un termen în vederea regularizării cererii cu excepția cazului în care ea este inadmisibilă sau vădit nefondată. Regulamentele europene sunt de aplicație directă. Prin urmare, judecătorul român într-un litigiu transfrontalier este obligat să aplice aceste dispoziții legale.

Bine, dar în acest caz se pune o problemă de constituționalitate? Nu, pentru că e vorba de un regulament european. Deci iată că în plan european există o asemenea soluție. Și atunci, dacă judecătorul constituțional ar fi avut și aceste reglementări, cred că se putea opri la o altă soluție.

Vreau să spun, în esență, că după părerea mea deja au apărut destul de numeroase texte care au fost considerate neconstituționale. Și cu ușurință constatăm că există pe rolul instanței constituționale și alte sesizări. Și n-am nicio îndoială că în perspectiva următorilor ani vor fi declarate și alte texte neconstituționale. N-aș vrea să fiu înțeles greșit, că apăr cu orice preț noul Cod de procedură civilă și că nu ar fi cazul să se mai procedeze atunci când este chiar necesar la o soluție corespunzătoare de neconstituționalitate. Cred, însă, că ar trebui să privim lucrurile cu mai multă precauțiune.

Oricum, în ceea ce mă privește, cu riscul de a mă repeta, cred că ne aflăm în prezența uneia dintre cele mai valoroase lucrări de Drept care au fost elaborate după cel de-al Doilea Război Mondial. Dar nu numai în domeniul procedurii civile; pentru că din această perspectivă, nu am absolut nicio rezervă. Dar este o lucrare monumentală și din punct de vedere al dreptului românesc și cred că ea va dăinui și va fi deosebit de utilă nu numai pentru teoreticieni ci, așa cum am spus, pentru toți practicienii Dreptului.

Eu, ca profesor din provincie, vă mărturisesc foarte sincer că aceste calități pe care le are lucrarea pe care am prezentat-o se datorează, așa cum am spus, celor doi coordonatori, dar întregului colectiv. Și vroiam să vă mărturisesc, d-le decan, că aici, la București, aveți cea mai bună școală de drept procesual civil din Republică. Nu vreau să vă dau explicații; o putem face în particular. Pentru că Facultatea de Drept este o facultate de mare prestigiu. În provincie, iertați-mă, avem la o facultate unul sau doi proceduriști, un profesor, un conferențiar, eventual un asistent – cam așa stau lucrurile. Dar – și aici revin – a fost meritul dlui profesor Ciobanu, care a și fost omagiat astăzi pentru această lucrare, care a știut să selecteze un colectiv de excepție și să reușească elaborarea acestei lucrări monumentale.

Închei prin a felicita întregul colectiv de autori și le doresc în continuare mult succes.

Prof. univ. dr. Ioan Leș,

Facultatea de Drept, Universitatea din Sibiu

👍Vezi și: Lansarea volumelor „Noul Cod de procedură civilă comentat și adnotat”. Vol. I și II