Discursul domnului Vintilă Mihăilescu în cadrul dezbaterii prilejuite de lansarea albumului „PALATE DE JUSTIȚIE DIN ROMÂNIA”

Bună seara!

Era să încep cu „onorată instanță”. E prima dată când intru într-un tribunal – sper că și ultima, mai vedem. Ideea era de a porni nu atât de la acest album ca atare și de la clădirile respective, ci de la metafora, din câte am înțeles, sau luat ca metaforă arhitectura justiției. Deci, încă o dată, luat ca metaforă și n-o să mă bag eu, evident, în domeniul arhitecturii.

Deci aș vrea să pornesc de la această sintagmă, de arhitectură a Justiției, dar nu din punct de vedere al arhitecturii, evident – sunt un biet antropolog, „nobody is perfect” – ci repet oarecum metaforic. Și aș începe metafora cu o scurtă (…) Evident, m-am dus incognito, iarăși, cum se cade, drept care n-am aflat unde-i conacul Udriște Năsturel, pentru că nimeni nu știa unde se află. La un moment dat, un bătrân mi-a zis: „Domnule, nu cumva matale cauți Casa de Piatră?”; „Probabil”. Da, era Casa de Piatră. Pentru simplul motiv că era singura casă de piatră, adică anormală, altfel, o casă normală fiind o casă de lemn. Deci prima metaforă sau prima comparație, prima dimensiune la care mă duce cu gândul acest album este aceasta piatră-lemn. Suntem o civilizație a lemnului, în sensul real, dar și în sensul metafizic, să zic așa, sau cultural, care opune astfel efemerul stabilului, durabilului, piatra rămâne, lemnul nu lasă urme istorice. Or, acest gest de întemeiere a dreptului, a justiției în piatră are valențe mult mai mari decât strict arhitecturale, instituționale ș.a.m.d.

Și aici mi-aș permite o mică remarcă care frizează arhitectura: toate, dar absolut toate clădirile dedicate, palatele justiției reproduc imaginea occidentală a Justiției. Mincu a lucra aici; da, dar nu este stil neo-românesc. Vor apărea mai târziu clădiri în stil neo-românesc. Acestea toate, toate palatele Justiției întemeiază prima noastră europenizare. Lucru pe care ar bine, mai ales acum, să nu-l uităm. Mai departe mă joc puțintel, dar sper că, mă rog, mă joc cu un oarecare sens, cu un oarecare rost. Deci, mai departe, o altă metaforă, o altă analogie la care aș merge, pornind de la lemn-piatră, ar fi oral-scris. De Poiana lui Iocan ați auzit? Bun, deci bazilica noastră era poiana lui Iocan, să fie foarte clar. În sensul foarte pozitiv, sau câte se poate de… Să nu o luați în sens peiorativ, că vai de mama noastră, că uite cum… Nu. Era ceea ce se cheamă drept cutumiar, relațiile de proprietate care erau discutate, stabilite în gura satului. Gura satului nefiind bârfă, ci fiind o instituție în absolut toate societățile țărănești din lume și toate societățile orale. Or, din acest punct de vedere, trecerea de la – metaforic spus – poiana lui Iocan, gura satului, târg ș.a.m.d., la palatul Justiției este marea schimbare, marea modernizare și fundamentele acestei modernizări în tot spațiul balcanic, dar acum vorbim despre România.

Or, această trecere încă nu s-a încheiat. Și iarăși o să vă spun două povești. Acum doi ani, Fundata – probabil cunoașteți zona Rucăr-Bran – stăteam de vorbă cu un bătrân la vreo 70 și ceva de ani, intabulare, toată lumea trebuie să… știți foarte bine. Și bătrânul cu pricina a spus: „Adică mă iau pe mine de neisprăvit?”; „De ce, nea Gheorghe?”; „Păi bunicul meu a băut adălmașul cu al lui Ion și noi suntem neamuri serioase. Ce să caut la notar? Punct”. Și se ținea de acest drept cutumiar mult mai mult de cât ne ținem noi de mama contractului. Acesta era acum doi ani, atenție. Dacă vreți să vorbim despre…

[Valeriu Stoica: La Fundata, să știți că era, în Ardeal, dacă nu mă înșel, își avea carte funciară de 200 de ani de la Maria Antoaneta.

Vintilă Mihăilescu: Păi acum al doilea exemplu era cu Ardealul, dacă-mi permiteți, dmnule profesor.

Valeriu Stoica: Și Fundata cred că tot…

Vintilă Mihăilescu: Nu, Fundata… Bun, nu mă provocați!]

Fundata, timp de două secole, a jucat cu obștile ba pe partea Branului, ba pe partea Dragoslavelor. Și a fost un studiu de caz superb, pentru că, timp de 200 de ani, se contrazicea dreptul țării cu dreptul modern, să zic așa. Și a ieșit o combinație foarte interesantă.

Al doilea exemplu era din Ardeal, în general, ceea ce se cheamă vecinătăți, foarte interesant, nimeni de la noi nu s-a ocupat de vecinătăți – de nachbarschaft. Vecinătăți nu în sensul de vecini, ci de instituția în care s-au organizat satele, și românești – model săsesc ș.a.m.d. De ce e importantă, din acest punct de vedere? Tot drept cutumiar într-un fel, dar ea lada vecinătății, cu statutul vecinătății și până hăt în secolul XX, aceste statute, încă s-au păstrat câteva din sec. XV-XVI, se proceda după acele statute, deja… categoric scrise și care aveau deja 4-500 de ani. Și nu ieșeai din legea acelor statute. Statute care precizau exact același lucru ca și gura satului, doar că erau în scris. Adică obligațiile țăranului, vecinului: să ajute la înmormântare; dacă vecinul e bolnav, să-l ajute la coasă; să meargă la biserică; să nu-și bată nevasta prea des ș.a.m.d. Toate aceste păcate… Deci cu sancțiunile de rigoare, care erau foarte clare, precise, aceleași. Nu mergi la biserică – 2 zloți; nu îți ajuți vecinul – 7 zloți, ș.a.m.d. Ei, aici e o diferență foarte mare între satele din vechiul regat și satele ardelenești.

Or, ca mentalitate acest lucru se vede până în ziua de astăzi. Deci această poveste cu oral-scris este mult mai importantă decât ne imaginăm și din acest punct de vedere, întemeierea justiției în scris, aceasta n-are nicio legătură cu analfabetismul ș.a.m.d. O cultură a scrisului este altceva. Ca și o cultură a pietrei, lasă urme. Aia e. Rămâne acolo. Și ce-i scris, aia se face. Deci această trecere o vedem, iarăși, întemeiată în aceste clădiri de referință, în ultimă instanță. Sigur că lista ar putea să fie continuată.

Aș încheia cu o altă analogie sau o altă dimensiune, și mai surprinzătoare, cu care vă las să visați înspre psihanaliză. Cum s-o botez? Paternalism versus maternalism. La ce mă refer? Și mă uit la domnul Dâncu, care scria în Sinteza ultimul număr un paragraf foarte important, cred eu, apropo de paternalism, că avem o impresie foarte proastă: paternalismul este ceva foarte, foarte rău. Nu. Paternalism înseamnă a avea grijă, dar cu autoritatea parentală. Nu trebuie să intrăm în psihanaliză acum, pentru a ști că sunt două tipuri de autorități. Totdeauna autoritatea parentală este legată de scris. Totdeauna autoritatea maternală este orală, este inter-personală ș.a.m.d. Deci putem cu toții să batem câmpii pe această temă, dar cu rost. Or, aceste palate ale Justiției sunt simboluri în piatră ale autorității paterne. Paternale și deci paternaliste. Eu vă spun care e regula. A, cu dragoste de copii, de acord. Dar să vă pună mama dracului să nu faceți ce hotărâm noi în justiție. Nu te duci la mama și las că o aranjăm. Nu, aici este drept patern. Și trebuie să arate ca autoritate paternă.

Mai departe vă las pe dumneavoastră să judecați, dar fără să intru în această direcție, cred că într-un fel soarta palatelor justiției în România de atunci până în prezent reflectă și statutul dreptății. Și statutul justiției. Cam plouă (arătând spre tavan).

Mulțumesc!

Dezbaterea „Arhitectura Justiției a fost transmisă LIVE pe universuljuridic.ro – partener media al evenimentului.