Discursul domnului Vasile Dîncu în cadrul dezbaterii prilejuite de lansarea albumului „PALATE DE JUSTIȚIE DIN ROMÂNIA”

Bună seara,

Mulțumesc foarte mult. Eu, în schimb, m-am pregătit să vorbesc despre palatele justiției și despre arhitectură și justiție. Ca sondator nu știu niciodată ce vor oamenii. Eu știu cel mai bine cât de greu este să aproximezi voința poporului. De aceea s-au inventat alte forme prin care se cuantifică voința poporului decât sondajele. Marea hibă a sondajelor și a studiilor, oricât de elaborate ar fi cantitativ, este aceea că oamenii răspund la întrebările noastre. Oamenii, de foarte multe ori, nu și-au pus înainte aceste întrebări. Și atunci, cred că ce foarte multe ori avem un răspuns de conjunctură sau un răspuns care poate anticipează niște atitudini viitoare. Dar la final o să vorbesc și două lucruri despre aceasta, pentru că are legătură cu simbolistica Justiției.

De ce am venit aici? În primul rând pentru că de vreo 4-5 ani, de când m-am împrietenit cu Robert, am descoperit în el un om foarte rar. Rareori am văzut oameni care au simțul istoriei. Dar un simț al imediatului istoriei, nu simbolic, cu privire la trecut. El este interesat continuu de semnele pe care le lăsăm în urmă, de ce lăsăm generației viitoare. Un om care are sentimentul istoriei este atent și ce lasă el în urmă, dar, în același timp, este foarte interesant de ce ar trebui să lăsăm în urma noastră. Ce semne, care să jaloneze drumul generațiilor viitoare. Așa am discutat cu el foarte multe proiecte, dincolo de cel cu ambasadele. O hartă cu privire la modalitatea în care să-și reprezinte copiii, pe harta mentală a viitoarelor generații să fie reprezentate principalele puncte eroice din istoria noastră. Pentru că, observa și el, în identitatea noastră nu putem să le spunem urmașilor noștri că am fugit în păduri și ne-am retras întotdeauna din fața năvălitorilor. Deci de aceea am venit în primul rând, pentru că am înțeles că acest proiect este un proiect care îi este foarte drag și l-am luat în serios.

Prima dată m-am gândit că nu sunt competent să vorbesc despre arhitectură, dar după aceea mi-am dat seama că de ceva vreme am început să fiu pasionat de arhitectura justiției. În primul rând, în 2007 mi s-a născut acest interes, când am descoperit și am fost în comuna Buzescu, județul Teleorman (nu vreau să spun nimic cu Teleormanul, dar Buzescu este în Teleorman), când Dan Finuțu, un rrom din Buzescu, a copiat Palatul de Justiție din Slatina [n.n. Judecătoria din Caracal] și l-a pus în curte la el, aproape în mărime naturală. Nu e redus mult la scară, după cum am văzut. Și m-am gândit atunci: „De ce avea nevoie acel individ să facă aceasta?”. N-am fost atât de curios și n-am avut nici timp să fac un proiect mai serios, să-l întreb pe el și pe ceilalți ce văd în această clădire. Dar este clar – și mi-a fost clar – că este vorba de o simbolizare a puterii. Și, de fapt, el, care era un om de afacere omnipotent în zona respectivă, a vrut să facă două lucruri: o dată, să împrumute, totemic, ca să spun așa, puterea de la cei care l-au înfrânt, pentru că el a făcut pușcărie și după ce a ieșit din pușcărie a construit acel lucru, să preia puterea lor prin faptul că își construiește acolo o putere. Sau să se lupte în mod, să zicem așa, simbolic, cu puterea judecătorească, în sensul că și-a construit o forță egală dar de sens contrar, ca să spunem așa, folosind legile fizicii.

Evident că aceasta m-a făcut și să citesc, în anii trecuți, niște lucrări despre arhitectura justiției – am citit vreo două cărți scrise de niște americani și francezi despre arhitectura justiției – și justiție și să fiu atent la ce se întâmplă în alte țări. Am fost și eu să văd, am văzut, de exemplu, în Grenoble, clădirea respectivă și m-am dus să o văd pentru că am citit despre ea; am văzut o clădire din Toulouse, complet de sticlă, care corespundea noului spirit, să spunem, al justiției, modul în care democrația încearcă să arate un alt spirit în legătură cu justiția. Este clar că întotdeauna justiția, prin clădirile, prin palatele pe care le-a construit, a încercat să arate forță, să arate, de fapt să intimideze prin aceste palate, care reproduc coloanele romane. Am citit un studiu în care spune că, de fapt, coloanele romane – nu știu, domnul profesor poate ne spune mai bine – simbolizează infinitul, mai degrabă; simbolizează faptul că justiția este eternă și, de aceea, întotdeauna vom avea coloane la palatele noastre. M-am uitat și la coloanele de prin album și nu mi s-a părut că toate au coloane, în sensul acesta. Dar este clar că, dacă ne uităm la clădirile justiției, o să vedem că acolo se ritualizează puterea, într-o formă sau alta, și este un semn al forței statului respectiv.

De aceea cred că este foarte important să construim și să arătăm ceea ce am construit, pentru că arătăm, de fapt, forța unei națiuni și forța statului. A aduna aceste lucruri într-un album mi se pare că e o operă culturală, dar nu numai culturală, educațională. Pentru că, eu, de exemplu, n-am știut că avem clădiri așa frumoase în România. Adunate, curățate de mediul lor, de restul ambianței urbane, puse în album, mi s-a părut că sunt Photoshop-ate, ca să vă spun sincer. Pentru că totul e curat, au fost selecționate din mediu, în general, pentru a nu se vedea întreaga dinamică urbană în care sunt inserate.

Sunt cel puțin două etape foarte mari în arhitectura pe care societățile, politica, de fapt, dintotdeauna, o pune prin clădirile pe care le construiește pentru justiție. Era perioada tradițională, în care avem o justiție maiestuoasă, magistrală, care este deasupra societății, simbolizează binele și, până la urmă, este o formă de a face dreptatea lui Dumnezeu pe pământ. Și sigur că, în ultima perioadă s-a observat trecerea – cum spunea în prefață, foarte frumos, domnul profesor – spre accesibilitate și transparență. Astea sunt două valori care apar în ultimii ani în construcția juridică, a clădirilor justiției.

Acum, e foarte important ceea ce s-a întâmplat în Franța. Cunosc mai bine exemplul francez. În Franța, după 1960, Ministerul de Justiție și specialiștii în justiție dau directive foarte serioase cu privire la ce construim. Nu este ca la noi, să se construiască mai mult sau mai puțin la inspirația arhitecților. Ci arhitecții participă la o filosofie de reprezentare a justiției în spațiul public. După anii ’60, în Franța a venit moda orașului „City of Justice”, a „Orașului Justiției” – ce încercăm noi acum, când am ajuns la ideea de „cartier al justiției”. În care justiția a devenit un serviciu public, fiind un serviciu public, este mult mai participativ și nu mai avem justiția magistrală, de mai înainte, avem mai degrabă justiție de proximitate. Și a durat vreo 30 de ani, până prin ’90 a durat, spun teoreticienii lor, această etapă. După 1990, francezii și-au dat seama că nu funcționează această formă de amestec al justiției cu alte funcțiuni urbane, că autoritatea justiției pierde și prin această plasare a justiției, cumva în mijlocul lucrurilor, dar fără a-i da monumentalitatea necesară. Și un document al Ministerului Justiției de prin ’91, dacă nu mă înșel, spune că trebuie să revenim la o arhitectură solemnă, monumentală. Deci, cumva, moda aceasta a deschiderii, a transparenței absolute, a mișcării, a fluxurilor de populație prin palatele justiției, prin zona unde se judecă, până la urmă, a fost abandonată și acum se discută despre alte lucruri. Se discută, de exemplu, despre cum se poate ca, păstrând monumentalitatea, să construiești clădiri moderne, dar în care ar trebui făcute alte lucruri care sunt importante. În primul rând, cum introducem noua tehnică în clădirile și în zonele acestea cum sunt sălile de judecată. De exemplu, este și un concept acum de justiție virtuală, de curs virtual de justiție, care este foarte criticat, pentru că se pierde tocmai din această ritualizare, această simbolistică puternică a actului de justiție, care înseamnă co-prezență în același spațiu. A primi, a face o audiere de martori, de exemplu, sau un specialist, un procuror sau un criminalist, de departe, printr-o conferință video, scade – spun cei care studiază procesul – din forța simbolică a justiției, scade din forța, să spunem, mărturiei, dacă nu este prezent în acel spațiu. O altă modificare, sigur că este pierderea oralității, ca principiu important al argumentării și al justificării, al aducerii de probe în spațiul justiției.

Există foarte multe mutații în această zonă. Și observăm că, peste tot în lume, cei care fac managementul global, național al justiției, sigur că profesioniștii din justiție nu au timp să se ocupe de aceasta și n-au nici resurse cei care sunt zi de zi în sălile de tribunal, dar cei care se ocupă de management se gândesc foarte mult la noi forme de a ritualiza procesul de justiție și de a-l legitima în spațiul public. Acum, când este o bulversare a valorilor, când s-au înmulțit căile de acces spre cuvântul public… Gândiți-vă că înainte de a apărea rețelele de socializare, înainte de a apărea dreptul fiecăruia la cuvânt în spațiul public, exista o cenzură chiar intelectuală a jurnaliștilor. Un jurnalist, atunci când vorbea despre un procuror sau despre un judecător, sau despre un proces, se informa, căuta cât de cât să fie decent în abordarea lui – chiar dacă era într-o formă mai subiectivă, căuta, totuși, să aducă probe pentru aceasta. Astăzi, toată lumea are drept la cuvânt.

Am făcut un studiu acum vreo doi ani, mai cuprinzător, despre imaginea justiției, și am văzut că în jur de 20% dintre oameni ajunseseră într-un spațiu ca acesta în timp de 5 ani. Jumătate dintre ei, 50%, erau cei care au reclamat, judecați, suspecți erau în jur de 20%, martorii și ceilalți… așa mi-a ieșit mie în sondaj, nu știu dacă era o reprezentare fidelă a practicii judiciare, dar cumva, în ultimii 5 ani, cam asta era. Aceasta înseamnă că o cincime din populație, să zicem – deși unii au mers de mai multe ori cu siguranță, că sunt unii care sunt obișnuiți ai sălilor de judecată – ajunge într-o asemenea situație, să fie într-o sală ca aceasta. Și pentru asta este nevoie, cu siguranță, de strategii, de a găsi noi forme prin care să creștem forța simbolică a justiției într-un stat.

Astăzi, dacă ne uităm la cercetări – pentru că asta m-a rugat, printre altele, să spun, prietenul meu – nu avem o imagine bună a justiției în România. Chiar câteodată am senzația că justiția este ca o fată frumoasă pe care toată lumea încearcă să o treacă strada, chiar dacă ea nu-și dorește, ea are propriile procese interne prin care se poate reforma sau se poate moderniza, sau își găsește singură echilibrele. Și acest lucru nu face neapărat foarte bine.

Dacă ne uităm la indicatorii subiectivi ai imaginii justiției, 2/3 dintre oameni spun că în România oamenii nu sunt egali în fața justiției. Punându-i să justifice aceasta, spun că nu au bani să-și plătească… Sigur că nu este vorba de faptul că nu se judecă corect, dar spun că nu au bani să-și plătească cei mai buni avocați, că nu au posibilitatea să aibă un acces egal sau șanse egale în justiție. În afară de DNA, DIICOT și Înalta Curte de Casație și Justiție, care au o imagine bună în populație, care e în jurul cifrei de 50%, peste sau sub, există o imagine destul de proastă și a celor care lucrează în justiție. Sigur că într-o societate a neîncrederii, cum este societatea noastră, sunt mari aceste cifre. Dar gândindu-ne generic, la o societate democratică funcțională, sunt foarte mici. Cumva în jur de 40% este încrederea în avocați, judecători și procurori – cam aceeași, diferențele sunt foarte mici și sunt în marja de eroare.

[Valeriu Stoica: În ’95-’96 știți cât era încrederea, aveți datele?

Vasile Dîncu: Aș putea să am niște date, dacă caut într-o istorie…

Valeriu Stoica: Era 20-30%. E o creștere…

Vasile Dîncu: Probabil că dumneavoastră știți mai bine, din interior, cum ar trebui să fie…

Valeriu Stoica: Nu, din sondaje.

Vasile Dîncu: Știți mai bine care este pragul de semnificație al acestor sondaje. Pentru că eu cred că justiția, într-un stat puternic – și mă uit la cifre pe care justiția le are în Germania sau în țările anglo-saxone, acolo cifrele depășesc 60%, 70%, 80%, deci e o altă încredere în general, e un alt capital social care există în societățile respective].

Am făcut un studiu, foarte interesant, am învățat foarte multe din acel studiu, de fapt a fost o cercetare făcută pentru UNBR, acum câțiva ani, legată de profesia de avocat, reprezentarea publică a profesiei de avocat și, cu ocazia aceasta, am făcut foarte multe interviuri, cu avocați și cu alți participanți la procesul de justiție, la întreg procesul de justiție – la procurori, judecători, despre imaginea avocaților. Am constatat că nici imaginea în interior nu este mai bună decât imaginea externă. Am găsit lucrători în domeniul justiției care erau demoralizați, unii nemulțumiți de ceea ce se întâmplă, și cred că pentru aceasta este nevoie de strategii de comunicare mai bune și de strategii pentru a ritualiza mai mult și, inclusiv, cred, de a lucra în zona aceasta a arhitecturii, a construcției, ceea ce arată justiția în exterior.

Sunt bucuros că s-a adunat această carte. Și eu am vrut să propun același lucru, ce spunea domnul profesor Augustin Ioan, că ar mai trebui niște volume. Și ar fi interesant, chiar dacă nu pentru circulație pe piața largă, chiar și un volum cu aberațiile construcțiilor de după 1989, în materie de palate de justiție, să zicem, sau clădiri ale justiției. Pentru că ar fi o oglindă mult mai exactă a modului în care merg lucrurile la noi, cel puțin deocamdată.

Îmi pare rău că n-am reușit să conving, cât am lucrat – un an și un pic – la Ministerul Dezvoltării, pe ministrul de Justiție de atunci, să începem lucrările la Cartierul de Justiție. Era o foarte mare scrupulozitate, legată de faptul că mai erau de retrocedat niște parcele acolo, dar mi-ar fi plăcut să începem în acel moment, am discutat foarte mult și cu Robert atunci, să începem acest proiect.

Felicitări încă o dată! Ai o pasiune frumoasă și, uite, suntem cu toții introduși în ea. O seară bună!

Dezbaterea „Arhitectura Justiției a fost transmisă LIVE pe universuljuridic.ro – partener media al evenimentului.