Discursul domnului Titus Corlățean cu ocazia Zilei Justiției 2021

Domnule președinte al Uniunii Juriștilor, domnule vicepreședinte al Academiei Române, doamnelor, domnilor, distinși invitați, sunt realmente onorat pentru invitația pe care mi-ați adresat-o și sunt onorat cu atât mai mult cu cât Uniunea Juriștilor a reușit, în ciuda vremurilor mai complicate, să-și păstreze un loc important în mediul juridic românesc și, iată, știe să marcheze o zi importantă. O zi importantă stabilită prin lege în România, Ziua Justiției, într-un moment în care cu toții avem mult mai multe lucruri de făcut la acest capitol.

Tema pe care ați ales-o, și în puține minute mă voi referi la ea, Drept și Cultură, și, în special, conceptul de cultură îmi permit să folosesc pretextul conceptului pentru a extinde pe diferite paliere analiza, fie că vorbim de cultură juridică, cultură democratică, cultură instituțională, o cultură a drepturilor și libertăților fundamentale. Toate, reunindu-le, aș spune că ele conturează un paradox în care România și noi, românii, ne aflăm și trăim un paradox în exteriorul țării și în interiorul țării.

În exteriorul țării, paradoxul, în esență, este următorul, și aș putea să fac o prezentare exhaustivă. Se întâmplă, așa cum alți distinși invitați prezenți în sală sunt, poate, într-o situație de experiență chiar mai consistentă decât a mea, se întâmplă să-mi desfășor viața profesională, politică, în medii internaționale, politică externă și în structuri europene, euroatlantice, în funcție de sezon. Sunt, în clipa de față, membru al Uniunii Parlamentare a Consiliului Europei, membru într-o serie de comisii acolo, Comisia Juridică și Drepturile Omului, și am onoarea să fiu un umil membru al Comisiei Juridice specializate, sunt și vicepreședinte, care audiază și ia decizia cu privire la candidații pentru postul de judecător la Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Vreau să vă spun fără nici cea mai mică reținere, am făcut cu toții, unii pentru că au făcut-o, alții pentru că au acceptat-o, alții pentru că nu au fost destul de fermi în a respinge modalitatea de autoflagelare și de a pune toate păcatele lumii asupra acestei țări, pe diferite paliere, juridice, moralitate, corupție. V-aș putea face o lungă listă comparativă de conduite, de „standarde”, de practici, care la noi, în România, așa cum am văzut-o și am considerat-o sau ne-au considerat alții, nu există sau suntem departe de a gândi astfel de chestiuni. Vă spun, audiind candidații pentru pozițiile de judecător la Curtea Europeană, profesioniștii dreptului, vorbesc de profesioniștii dreptului și cei care au o conduită și o onorabilitate, și o conștiință, n-au niciun motiv de a trăi vreun complex. Am audiat candidați cu nume, din țări cu nume cu vechi democrații, care, profesional, nu erau cu adevărat la nivelul exigențelor poziției de judecător la Curtea Europeană. Și, din alte rațiuni, majorități democratice au determinat alegerea unor oameni pe care, personal, nu i-am votat, și le-am și spus la dezbaterile respective, cu ușile închise, că nu sunt de nivel.

Și voiam să menționez acest paradox din existența noastră exterioară țării. Dar trăim și un alt paradox, vorbind de mediul nostru național intern, vorbind, încă o dată, de cultură democratică, cultură instituțională, cultură istorică legată de norma juridică, și această cultură a drepturilor fundamentale ale omului, care, după 30 de ani de la momentul adoptării primei constituții democratice după Revoluție, ar fi trebuit să însemne cu adevărat un reper consistent în societatea românească, și nu este, din păcate. Pentru că, dacă vorbim de toate aceste paliere, pentru cineva care iubește dreptul și din familie, pentru că am avut un bunic magistrat, am avut un tată magistrat, fiica mea este și ea în zona juridică, deci există un fir roșu care ne-a încărcat așa în familie.

Este foarte greu să înțeleg, de exemplu, de ce, vorbind de cultura democratică și instituțională, la 30 de ani, 29 de ani, 28 de ani și alți ani de la momentul adoptării Constituției, vedem lucruri care înseamnă o modalitate profund greșită de a trata instituții, unele de rang constituțional, care au garantate independența prin norma constituțională și care ar trebui susținută, nu subminată, așa cum este instituția Curții Constituționale sau Avocatului Poporului, și când ne place și când nu ne place. Este foarte greu să înțeleg cum într-un stat european și euroatlantic am putut vedea și afla, la un anumit moment, pentru că n-am știut de existența unor mecanisme de așa-zisă cooperare, care erau subterane, aveau o aparență de legitimitate, dar care nu aveau un fundament constituțional și dublau normele juridice prin Codul de procedură penală, care erau adoptate de instituția Parlamentului. De ce competența domeniului judiciar de anchetă penală a fost atribuită unor instituții care ar fi trebuit să se ocupe de cu totul altceva, de informații și securitatea națională, de exemplu, și nu de anchetă penală.

Este foarte greu să înțeleg, la atâția ani de democrație perfectibilă, de ce, de exemplu, simbolistici uriașe pentru istoria națională, care trebuie marcate, și nu doar onorific, așa, ci trebuie marcate prin normă juridică, prin lege, pentru conștiința națională, pentru generațiile care urmează. Așa cum a fost și este această zi, de 4 iunie 1920, ca zi a Tratatului de la Trianon în România. De ce această zi, care are o semnificație extraordinară prin recunoașterea internațională a Marii Uniri, această lege, pe care am avut onoarea să o inițiez, să o promovez, a trebuit să înfrunte atât de multe obstacole într-o cultură democratică și într-o incultură istorică din zone politice înalte sau zone politice care ar fi avut, dimpotrivă, obligația ca succesori ideologici ai celui care a condus delegația României la Congresul de Pace de la Versailles și a trebuit ani de zile să ducem această luptă în Parlamentul României, pentru ca, în final, cu ajutorul lui Dumnezeu, să obținem o majoritate pentru ca legea să intre în vigoare?

Sunt lucruri pe care foarte greu le înțelegem. De ce drepturile și libertățile fundamentale nu constituie cu adevărat o piatră de temelie în statul român? De ce, de exemplu, instituții ale statului român utilizează în mod eronat Convenția Europeană a Drepturilor Omului, și este art. 15, care constituie un mecanism de derogare în situații excepționale de la respectarea drepturilor și libertăților fundamentale? De ce nu este nimeni capabil să citească din zone de responsabilitate instituțională de stat faptul că aceste derogări, în baza art. 15 al Convenției Europene, pot fi invocate la Consiliul Europei și invocate după aceea în plan intern în doar două situații: în cazuri de război și, citez, „sau în orice alt caz, pericol public ce amenință viața națiunii”. Abia atunci poți să invoci, în cazuri de urgență care amenință viața națiunii. Nicio calificare, nici la Organizația Mondială a Sănătății, nici în cazul instituțiilor de sănătate națională, nici în România, nici în Statele Unite, nici în state vest-europene, n-au calificat pandemia ca fiind un pericol public care amenință viața națiunii.

Cei care au făcut notificări la Strasbourg, la Consiliul Europei, au fost în general state foste comuniste, cu democrație încă neconsolidată, sau state precum, cu tot respectul o spun, Azerbaijan ș.a.m.d. De ce invocăm astfel de chestiuni derogatorii? Ca să avem justificări interne. De ce restrângem drepturi și libertăți fundamentale în statul român, prin acte normative care nu sunt lege, potrivit exigențelor art. 53? Ăsta este un paradox. De ce o țară europeană și euroatlantică poate și își permite să treacă prin astfel de experiențe?

Așa încât voi încheia spunând că merită o astfel de zi a justiției, merită respectați și onorați toți cei și toate acele voci din mediul juridic instituțional care au onoarea conștiinței și onoarea pregătirii profesionale în a se lupta pentru o justiție cu adevărat independentă, nu doar când ne convine nouă, pentru drepturi și libertăți fundamentale, și nu să-i sancționăm, pentru lucruri care contează pentru noi toți. Și merită onorați, susținuți și apreciați.

Voi încheia felicitându-vă pentru această zi deosebită, pentru organizare, și să sperăm că vom ajunge la acel nivel de înțelepciune colectivă și de responsabilitate pentru a face bine întregii țări, și nu doar pe bucăți ale țării sau pe bucăți de alte grupuri de interese. Am fost mai direct pentru că nu întotdeauna avem astfel de prilejuri. Doresc succes tuturor profesioniștilor din mediul juridic și, bineînțeles, Uniunii Juriștilor, pentru că face lucruri foarte bune. Mulțumesc!