Discursul domnului Remus Borza în cadrul Zilei practicianului în insolvență 2019 – Aniversare UNPIR 20 de ani

Nicolae Cîrstea: Îl invit pe dl deputat Remus Borza să adreseze cuvântul domniei sale. Mulțumim că ați reușit să ajungeți.

Remus Borza: Distinși invitați, dragi colegi! Vă îmbrățișez cu drag și recunoștință în egală măsură pe toți. Ca să-l parafrazez pe dl președinte Gheorghe Florea, viitorul sună bine. În sensul în care nu mai avem mult și în curând ne va bate la ușă o nouă criză economică. Și atunci o să avem de lucru. Din păcate, suntem în anul 2019, la fix 10 ani de la criza anterioară, din 2009, și la 20 de ani de la penultima criză, din 1999. Spun din păcate, pentru că nu învățăm nimic din greșelile trecutului, cu aceeași inconștiență și candoare le repetăm și azi. Scenariul lui 2007-2008 se repetă și în 2018-2019. Dar aceasta e o veste bună pentru practicienii în insolvență, acei „șacali” ai economiei românești. Sigur, dacă am face un sondaj în stradă, percepția, în continuare – iată, după 20 de ani de activitate – este una negativă. Mă refer la percepția legată de profesia de practician în insolvență. Dar trebuie să conștientizăm cu toții că e un rău necesar; că fără noi ar fi mult mai rău. Pentru că, în această interminabilă tranziție de nicăieri spre niciunde, de la o economie etatistă la o economie de piață, sunt vreo 200.000 de firme care și-au dat obștescul sfârșit. Era o perioadă, în 2009-2014, în medie peste 20.000 de insolvenți în fiecare an. Acum a mai scăzut, undeva spre 12.000 de firme care intră în insolvență anual.

Evident că cineva trebuia să administreze aceste companii – vorbim de sute de mii de salariați; vorbim de zeci de miliarde de euro în active. Era foarte util – și e în continuare, chiar necesar – ca UNPIR să vină cu o astfel de situație, să înțeleagă toată lumea, în special ignoranții, ce a însemnat și ce înseamnă pentru însănătoșirea mediului de afaceri, a mediului economic românesc această profesie. Doar eu, în perioada 2012, impropriu spus, Euroinsol, pe care la momentul respectiv îl giram – 2012-2016 –, acum a rămas pe mâini bune – Nicoleta Munteanu, Adi Munteanu –, în 3-4 ani de zile am virat către bugetul consolidat al statului peste 3 miliarde de euro. Sigur, și noi suntem, totuși, un jucător nu neapărat foarte mare. Spun, încă, „noi”, deși eu de vreo doi ani de zile nu mai am nicio calitate oficială – sunt un practician suspendat. Dar dacă mă uit în sală și văd toată crema acestei profesii, putem spune, și fără să exagerăm, că în acești 20 de ani de când există această profesie, am virat către bugetele statului peste 30 de miliarde de euro. E o sumă. Și în continuare, și astăzi dați o pâine la zeci de mii de români. Când spuneam că suntem un rău necesar, sigur, e oarecum metaforic sau prozaic spus.

Dar suntem acei oameni care vin să asaneze, cum spunea și colegul meu Robert Cazanciuc, mediul economic. E nevoie la un moment dat, ca să salvez un pacient, de intervenție chirurgicală. Cam aceasta este menirea, rostul unui practician în insolvență – să aibă bisturiul tot timpul pregătit și să taie în carne vie. E o știință și asta, a tăiatului în carne vie, că altminteri poate să-ți moară pacientul pe masă – cum de altminteri se întâmplă și în medicina românească. Și atunci, sigur, iarăși are dreptate un antevorbitor, Cristina Rotaru – pe care am iubit-o dintotdeauna, de vreo 25 de ani, dar niciodată n-am avut curaj să mărturisesc lucrul acesta –, că, într-adevăr, profesia de practician în insolvență este cea mai complexă. Pentru că înseamnă aptitudini, cunoștințe economice, de evaluare, în primul rând de management. Pentru că de fapt aceasta este marea dramă a României sau a mediului antreprenorial românesc. Suntem brânză bună în burduf de câine.

Din păcate, după vreo 40 de ani de economie etatistă, de comunism, nu am prea avut, după ’90, acele deprinderi, acele cunoștințe, chiar și minimale, în ceea ce privește managementul unei companii. Și acesta este unul dintre motivele pentru care societățile românești au murit precum muștele, una după alta, puse într-o concurență nemiloasă cu capitalul străin, cu firmele străine, discriminate timp de 30 de ani de statul român, care pentru capitalul românesc întotdeauna, în acești ani, a fost ciumă, și a fost mumă pentru capitalul străin și pentru firmele străine. Și atunci, plecând la drum firmele românești cu acest handicap al lipsei capitalului financiar, al unei minime culturi antreprenorială, n-ar trebui să ne surprindă prea mult, mai ales în primii 10 ani de privatizări, cu patronii noștri, când am creat veritabili oligarhi ai tranziției românești. După 2000, sigur, am avut o revelație: Ai noștri sunt hoți; ia să dăm companiile pe mâinile străinilor. Aceia au fost și mai mari hoți. Rezultatul, iată, după 30 de ani de privatizat, un minus de 12.000 de uzine, fabrici, combinate; un 4.000.000 de șomeri care astăzi sunt căpșunarii României și în realitate sunt cel mai mare investitor al României – valoarea remiterii, în acești 12 ani de integrare glorioasă, că ieri tocmai ce am aniversat Ziua Europei, vreo 58 de miliarde de euro.

Și sigur că toate aceste lucruri, cumulate, au însemnat foarte mult în ceea ce privește deficitul de balanță comercială. Ne-am omorât singuri industria, pentru că un clasic în viață în ’90 a pus eticheta „morman de fiare vechi” – hai să băgăm flexul, s-o vindem la fier vechi. Procesul acesta de dezindustrializare a României se vede astăzi într-un indicator – în deficitul de balanță comercială sau de cont comercial, 15 miliarde de euro anul trecut; anul acesta vreo 16,9 mld euro. Cu alte cuvinte, toată această politică populistă, până la urmă, de majorare a veniturilor unor categorii socio-profesionale, în special din zona bugetară, unde mulți continuă să plimbe hârtiile prin curte și să taie frunză la câini, nu a însemnat altceva decât finanțarea a milioane de locuri de muncă în afară; a însemnat inflație și a însemnat deficit de balanță comercială. Criza este, cum să spun, un dat, oricât ne-am îmbăta cu apă rece că n-o să vină – că așa ne-am bătut noi cu cărămida în piept și în 2008.

A venit, de la o creștere economică record, de 8,5% în 2008, în 2009 am intrat în recesiune cu 6,5%; de la 9,7 mld euro investiții străine la 1 mld euro. Deci criza va veni. Problema este că ne va găsi și de data aceasta cu cămara goală. Pentru că o guvernare responsabilă în anii de creștere economică pune sacii de grăunțe în cămară… E ca în Biblie: Acea succesiune, până la urmă, acel algoritm, acel tipar – 7 ani de ploi, de recolte bogate, 7 ani de sărăcie și de secetă. Acest ciclu biblic de creștere economică se apropie de final. Toate marile nenorociri au venit, de fiecare dată, de la Marea Criză din anii ’30 de peste Ocean, din America; tot de acolo, de la marele licurici, o să vină și anul acesta. Noi trebuie să fim ca soldatul sovietic, cu arma la picior în tranșee, pregătiți să salvăm ce mai e de salvat. În primul rând să ne salvăm pe noi.

La mulți ani, dragi colegi, să fiți sănătoși și la pungă groși!