Discursul domnului Răzvan Theodorescu în cadrul Zilei Justiției 2021

Doamnelor și domnilor, prezența unui istoric între distinși juriști nu trebuie să mire. În primul rând, toți trebuie să fim prietenii Justiției. Asta este limpede. În al doilea rând, trebuie să vă mărturisesc că o prietenie veche, de decenii, cu Ioan Chelaru mă aduce astăzi aici și, nu în ultimul rând, să vă aduc salutul Academiei Române, care astăzi are o secție juridică foarte firavă față de ceea ce era illo tempore. Dar, nu mai puțin, Academia Română este o instituție în care juriștii trebuie să-și găsească locul. În aceste publicații splendide, domnule președinte și drag prieten, ne faceți pe noi, oamenii de artă, absolut invidioși când vedem asemenea lucruri, majestatea Palatului de Justiție pe frontispiciu în aceste publicații, am văzut deja membri ai Academiei că au un loc al lor.

Pentru noi, istoricii culturii românești, istoricii politicii românești, istoricii în genere, este evident că făuritorii României moderne au fost în proporție covârșitoare juriști, oameni cu studii în drept, chiar dacă cel mai mare politician român al tuturor timpurilor, după mine, a fost un inginer, Ionel Brătianu. Nu mai puțin, juriștii, în mirabilele generații care au făcut Proiectul 1859, Proiectul 1877, Proiectul 1918, juriștii au avut cuvântul decisiv. Vă felicit că ați ales această formulă, această sintagmă, Cultură și Științe Juridice. Nu ascund, că nu o dată, pentru studenții mei, când le vorbesc de istoria civilizației europene, istoria civilizației românești, ajung și la argumentul juridic pe care trebuie să începem să-l învățăm cu toții. Nu poți să înțelegi, după mine, extraordinarul moment care a fost epoca lui Cuza, a lui Kogălniceanu, a tuturor reformelor acestora, dacă nu știi ce a fost imediat în spate. Dacă nu știi, că, de pildă, Codul lui Calimach era impregnat de Codul civil austriac. Dacă nu știi că Pravila moldovenească era o reflectare a gândirii lui Prospero Farinacci. Nu poți să știi, și asta multă lume o ignoră, că în cele două mari trăsături ale istoriei românești, latinitatea și statalitatea, dreptul joacă un rol esențial.

Prietenul și colegul meu, președintele Academiei, care se scuză că nu poate să fie aici, Ioan-Aurel Pop, are un excelent eseu despre latinitate și drept. Eu voi adăuga că, pentru toți istoricii, statalitatea românească, cunoașterea elementelor care au dus la autonomiile românești ale Evului Mediu și ale epocii moderne sunt datorate, sigur, luptelor eroice, vorbim de asta mult, economiei ș.a.m.d., dar, înainte de toate, sunt datorate unor principii de drept, care nu este un drept nici bizantin, nici autohton, este dreptul islamic hanefit, care stabilește cum există în lume state autonome, cele trei țări române, plus Republica Sfântului Blasius, state supuse Porții și state dușmane Porții. Ăsta a fost principiul, repet, al dreptului islamic, care, impus și românilor, acceptat de români și care, lucrat cu multă, multă inteligență politică de români, ne-a dat ceea ce este, după mine, cea mai importantă zestre a istoriei românești, statalitatea, păstrarea statului. Suntem singurii care, în niște condiții grele, cu excepția Rusiei Imperiale, ne-am păstrat, în această parte de Europă, statul. Ceea ce este datorat, în primul rând, dreptului care domina această zonă.

V-am dat aceste exemple tocmai pentru că istoricul din mine simte nevoia să învețe mereu din științele juridice. În articolul care îl am aici, în Palatul de Justiție, mă refer la un mare, foarte mare jurist român, pe care am avut cinstea să-l cunosc bine, profesorul Valentin Georgescu, care edita și comenta un manual de legi care avea rosturile sale în întreaga Europă.

Domnule președinte, stimați prieteni, doamnelor și domnilor, recunosc atâtea persoane cu care am colaborat, nu academic, chiar și politic, atunci când făceam politică, m-am lecuit însă de această boală și vă mulțumesc mult pentru că existați.