Discursul domnului prof. univ. dr. Andrei Marga cu ocazia Galei premiilor științifice ale Uniunii Juriștilor din România

16 dec. 2022
1 vot, medie: 5,00 din 51 vot, medie: 5,00 din 51 vot, medie: 5,00 din 51 vot, medie: 5,00 din 51 vot, medie: 5,00 din 5 (1 votes, average: 5,00 out of 5)
You need to be a registered member to rate this post.
Vizualizari: 143

Domnule președinte, onorate doamne, onorați domni, sunt sincer emoționat să vin în fața dvs. într-o distinsă adunare pe tema Dreptului Constituțional. Dați-mi voie însă să încerc să-mi stăpânesc emoțiile și să intru direct în subiect, mai ales că dl. președinte Chelaru mi-a spus că timpul este limitat.

Trăim nesiguranțe, trăim în societăți în care se extind fraudele, pericolele, în care a slăbit cetățenia și respectul mutual și unde crește ponderea rezolvărilor în forță. Este o analiză simplă, pe care oricine o poate împărtăși. În această situație dreptul contează, din nefericire, mai puțin decât  deciziile arbitrare.

Pe de altă parte, la orice reflecție asupra societății de azi, este clar că s-a intrat în crize multiple. Avem puse la punct teoriile crizelor economice, de raționalitate, de motivație, de creativitate etc. Avem, de asemenea, cel puțin trei crize internaționale: una economică, în plină expansiune,   o alta – energetică (și ea în plină expansiune), și, sigur, o criză politică internațională. Ce facem fiecare pentru a reafirma Dreptul în această situație?

Ce putem face ca să apărăm Dreptul, să-l promovăm? Eu nu vreau să mă substitui în vreun fel juriștilor. Ei știu cel mai bine ce este de făcut; eu nu încerc să dau răspuns. Cred însă că singura soluție este, și în interior și în exterior, restabilirea în față, în centrul discuțiilor a temei legitimării. De aceea, intervenția mea se și intitulează Justificarea și legitimarea.

Sigur, dvs. știți mai bine decât mine că înțelegerea dreptului întâmpină dificultăți în societățile de astăzi, că are carențe… Dacă discuți cu un jurist, el îți spune despre unele carențe pe care nici n-ai bănuit că există. (…) Cel care se dovedește că este de neatins și astăzi, suprinzător, este   Georg Wilhelm Friedrich Hegel. Nu este la ora actuală depășit în vreun fel ce a făcut el în domeniul filozofiei dreptului și al filozofiei generale, desigur. O spune cel care a dat, în 1895, ultima mare sinteză de înțelegere a dreptului. Hegel a conceput Dreptul plecând de la relația de recunoaștere reciprocă a persoanelor. Acesta este secretul teoriei lui Hegel.

Esti avocat, magistrat, notar, executor judecatoresc, practician in insolventa sau consilier juridic? Atunci ai nevoie de pachetul Alpha Bank dedicat profesionistilor

Dacă vorbim de acest secret, trebuie spus că, din fericire, în cultura română, nu s-a mai trecut dincoace, semnificativ, de teoriile unor exegeți și filozofi precum Eugeniu Speranția și Mircea Djuvara. Ca să încep cu Djuvara, sigur că teoria lui, a relației dintre Dreptul pozitiv și Dreptul în general. Eugeniu Speranția a venit și el, ca un jurist, știți bine, foarte bine, pe ideea că normativitatea în drept este expresia vieții sociale și el a elaborat o întreagă teorie. Din păcate, teoria sa s-a prăbușit mai demult și ea rămâne prăbușită, din câte înțeleg eu, și astăzi.

Ca să vă redau mai concret ideea filozofică, astăzi trăim crize acute, dar interesante, iar reflecția se dezvoltă uimitor. Păcat că la noi traducerile sunt puține și publicul ajunge greu la aceste noutăți, ori noutățile sunt copleșitoare,. Și ca să vă dau un exemplu, au existat în ultimii ani alte monumente ale filozofiei, din păcate la noi puține în discuție. După Martin Heidegger a rămas cea mai mare operă filozofică a tuturor timpurilor, 5000 de pagini, Caietele negre.

Noua stea a filozofiei mondiale, Robert Brandon (Spiritul încrederii), care uimitor restabilește cu mijloacele juridice și cu filozofia dreptului încrederea ca valoare, intrăm în atmosfera întregii discuții despre legitimare.

Cum spuneam, Hegel ne-a lăsat această privire a Dreptului prin relația de recunoaștere – recunoașterea cetățenească, vorbind despre fundamentele statului modern, care pleacă de la recunoșterea recirprocă a diviziunii. Plecând de aici, Hegel a pus și o întrebare simplă: Care sunt mediile în care se formează viața noastră? Răspunsul lui sintetic a fost: munca, familia și limba – prin limbă înțelegând comunicarea verbalizată. El a deschis un nou orizont în care suntem și astăzi, doar că astăzi privim lucrurile mai complex.

În final, Hegel a considerat că toată istoria este interpretabilă ca o istorie a spiritului. (…) Nu se mai pot explica lucruri atât de simplu prin spirit, dar Hegel a ținut la această explicație. Astăzi privim istoria și societatea ca pe un pachet, ca pe un mănunchi de diferite acțiuni tehnologice, instrumentale, strategice, acțiuni communicative: Vorbim despre sunt acțiuni publice, unele defensive. Acest pachet de acțiuni reconstituie ce se întâmplă, eu încercând să le reconfigurez în timp.

De ce facem aceste distincții? Facem distincțiile respective în filozofie, dar și în filozofia Dreptului, pentru un motiv simplu – să putem distinge în drept, cunoștință pe de o parte și ideologie și propagandă, pe de altă parte.

Suntem invadați de ideologii și propagande, vorbim despre niște indici buni ai situației, niște diagnostice și terapeuți de moment. Dar, trebuie spus direct, după părerea mea, Dreptul este sub presiunea a trei ideologii. Este sub presiunea decizionismului, sub presiunea acelei concepții după care sistemul de drept în întregimea lui este fructul unei decizii unei persoane care a fost campion, care a creat decizionismul. Dreptul este sub presiunea instrumentalismului, și reinterpretând după care dreptul este instrumentul de luptă al cuiva, al unei clase sociale, al unui partid – cum spunea Lenin, instrumentul de luptă al unei forțe din societate.

Și, în sfârșit, Dreptul este socotit ca instrument, ca promovare a unei valori ultim socotite. Acum suntem în momentul în care se consideră că valoarea ultimă este libertatea individuală. De aici începe întreaga discuție asupra societății, dacă Dreptul se poate apăra în fața acestor presiuni, punând tranșant problema legitimării.

Problema este de a distinge între justificări și legitimări. Nu vreau să fac o mare teorie, vreau să dau exemplu foarte intuitiv. Știm bine, se ia din când în când decizia de a reduce toate veniturile pe seama unei crize economice. Este această reducere și legitimă? Legitimarea este altceva decât justificarea. Trebuie să distingem între justificare, care poate fi pentru orice, în felurite chipuri, stări, și se furnizează în felurite chipuri, dar distingem, pe lângă justificare, și legitimarea. Cum se pune problema legitimării? Se pune, dacă este să formulăm simplu: cum se face ca normele juridice, morale, întregul sistem de norme, să fie voința națională a celor implicați sau cel puțin să rămână în acord cu această voință?

Este clar că prin legitimare normele devin expresia voinței și conștiinței cetățenilor. Sigur, lucrurile par simple, dar trebuie să observăm un lucru. În era aceasta, în care globalizarea este și o ideologie pe scena globalismului, a devenit imperativ să ne ferim de consecințele negative ale acestui fenomen. Spus scurt, globalismul a antrenat o vastă dezvoltare negativă a Dreptului, a împins dreptul într-o situație dificilă.

Să vă dau un exemplu din analizele franceze făcute de avocați, procurori și judecători francezi. Teorema este aceasta: s-a părăsit schema normativă clasică compusă din lanțul constituție – legi generale – legi cazuistice. Are loc o mutație care are câțiva indicatori: inflația legislativă, poluarea constantă a normelor constituționale prin decizii, multiplicarea legilor de uz privat, creșterea funcției jurisprudențiale. Într-un cuvânt, se trece de la o normativitate generală înaltă a constituției la o normativitate particulară cu mult mai joasă.

Avem multe analize de acest fel, care reclamă factorul de coborâre a Dreptului, de la normativitatea constituțională la normativitatea, să-i zicem ad-hoc, într-un fel. Avem și analize paralele, făcute de istorici. Istoricii contemporani cei mai buni din Germania, spun simplu „Asistăm la desparlamentizarea vieții”, ceea ce înseamnă că, deciziile parlamentului nu mai sunt cele care dau normele vieții…(…)

Cum am spus, nu se va ieși din crizele actuale – aceasta este estimarea mea! Acum nu avem timp să intrăm în toate detaliile fără a interveni cu… Dreptul. Dreptul trebuie să fie soluția, fără a pune în discuție estimarea. Estimarea coagulează societatea, ea adună cetățenii, dar nu este singura care adună cetățenii.  Dar, trebuie spus, că dacă nu este și legitimare, apar probleme! Emigrarea cetățenilor, de exemplu, cum este cazul României, este un semn al faptului că dincolo de alte multe cauze, legitimarea nu funcțiomează.

Mai observăm că, odată cu globalizarea, s-au format companii multinaționale care, la rândul lor, sustrag dreptul legitimării, fiind resimțite de cetățean ca un fel de carcase care vin asupra vieții lui, față de care respectivul nu are nici o apărare. De aceea, dacă ne uităm în literatura de specialitate de la această oră, și Franța, și Italia, și Germania, și la noi într-o oarecare măsură, tema casei, tema revenirii acasă este o reacție la această situație create de multinaționale. Este, de fapt, o temă care urlă!

Până la legitimare, vrem legalitatea, știți mai bine decât mine. Să spunem însă direct: legalitatea rămâne fără aderență la realitate în absența legitimării, după cum se poate spune simetric, legitimarea fără formularea de legi și respectarea lor rămâne un deziderat. Fac aici o scurtă paranteză. Legitimarea trebuie discutată, și o spunem direct – nu avem încă elaborate acorduri internaționale, iar regulile legitimării sunt teorii, sunt recomandări, propoziții. Regulile, însă, abia trebuie elaborate.

Legalitatea înseamnă respectarea, nepunând condiții, a legii în vigoare. În orice moment al evoluției, un stat modern își promovează legislația, o pune în aplicare. Se poate discuta procedura adoptării unei legi. Ea nu este de la început subsumată legii democrației. Știți bine că în România, anii 2009- 2011, s-au adoptat vreo câteva legi organice prin asumarea răspunderii parlamentului, ceea ce este neconstituțional. Aceste legi s-au adoptat, dar trebuie spus că efectele lor le vedem în viață, prin educație. Atunci când au fost adoptate, ele au distrus educația și, fie că ne place, fie că nu, efectul lor a fost o educație prăbușită.

Într-un stat democratic, știm foarte bine, legislația prevede simetria obligațiilor și datoriilor. Ne putem pune o întrebare, literații o pun mai des: Cât de simetrice sunt relațiile? Cum ne raportăm unii la alții în societate?

La noi se face mare caz de statul de drept. Să spunem și aici, direct: nu statul de drept este în discuția contemporană. Un stat de drept, să fim exacți, a avut și Mussolini, și Hitler, a avut și Evul Mediu – state „de drept” chiar riguros organizate. Nu putem spune că Sergio Panunzio, juristul lui Mussolini, era un oarecare. Nu putem spune că acest Carl Schmidt, juristul lui Hitler, era un oarecare; era un jurist de mare forță! Nu aceasta este problema. Problema actuală este statul de drept democratic, care trebuie apărat!

Mai trebuie să mai spunem un lucru. Globalizarea a modificat statul de drept. Unde se vede cel mai bine, după modesta mea părere? S-a părăsit ancorarea libertăților în principii și s-au trimis libertățile printre valori. De exemplu, observăm și în Constituția României că în privința respectării demnității umane, aceatsa este trimisă la valori. Oricine înțelege că este alt statut când ești un principiu decât atunci când ești doar o valoare.

În continuare, nu a dat nimeni o analiză a formelor de legitimare mai precisă decât Max Weber, cel care a formulat o listă întreagă de forme de legitimare. Și, sigur, el prefera în final, legitimarea prin acțiuni de drept. Prin legitimare, el înțelegea motivele de a te supune unei autorități. Oricum, și el a cedat în fața  legitimării carismatice, a legitimării prin forța de influențare, prin prestanță, prin prestigiul unei personalități. Cu această teorie, nu există o salvare în democrațiile europene decât alunecarea spre dictatură!

Avem însă și noi teorii ale legitimării. De pildă, dincoace de Max Weber. prin legitimarea prin procedeu, un alt jurist eminent al Germaniei, a iterat ideea legitimării prin procedeu, prin procedee juridice, prin creație. Și ei, francezii, au apărat și apără idealurile creației. În Oerganizația Națiunilor Unite se vorbește despre legitimare colectivă, încorporată, despre legitimarea listelor prin decizia majorității covârșitoare a membrilor.

Astăzi, se recurge și la alte forme de legitimare. Legitimarea prin încredințare.  Cineva, o forță, un referendum, îți dă încredințarea. Sau, legitimarea prin pericol național – avem război la frontieră și trebuie să vedem ce facem, aceasta este comentariul simplu. Legitimarea prin comandă a instituțiilor de forță, dacă forțele spun că așa trebuie să facem, să ne vedem de treabă și să facem așa.

La noi, se practică acum, mai nou, vorbim despre legitimarea prin ceea ce ordonă Bruxelles-ul sau Comisia de la Veneția. Să spunem direct: toate aceste forme de legitimare duc la eșec, pentru că toate aservesc dreptul, fie și în pofida intențiilor unei forțe particulare interne sau externe, politică ori apolitică.

Acum contează mult ceea ce se numește legitimarea politico-juridică, adică legitimarea care impune să organizăm alegeri, să le facem cum putem, să tragem concluzii, să facem un Parlament și totul să fie legitim. Nici această formă nu dă rezultate. De ce nu dă rezultate? Pentru motivul simplu că se vede bine alegerile se fac în condiții de apatie. Nu numai la noi, dar, și la noi, dacă facem socotelile, actuala structură de decizie este aleasă de o treime din cetățeni. Nu se întâmplă numai în România, dar România este la inima noastră și este normal să ne ocupăm de ea. Oricum, legitimarea, așa cum se exercită astăzi, duce într-o fundătură: ea generează cetățeni ai unui stat dependent de decizii care se iau peste conștiința și voința lor, de către o autoritate, indiferent de unde.

Nu putem scăpa de problema legitimării. De ce? Statele noastre își propun, știm bine, onoarea binelui public. Urmare, toate constituțiile operează cu premize care se contrazic, din fericire, într-o anumită măsură sau într-o mai mare măsură, și care depind de realitate. De altfel, crizele actuale, încă o dată pentru mine, sunt un argument al faptului că legitimarea nu poate fi escamotată (…)

Dacă la nivelul unui stat, legitimarea este în raport cu voința rațională a cetățenilor, organizarea internațională se legitimează în raport cu voința rațională a statelor. Azi discutăm aplicarea dreptului internațional. Ce înțelegem prin drept internațional? Astăzi, se acceptă că dreptul internațional este echivalent cu ceea ce au semnat statele prin tratatele lor. Nu cred că un jurist, sunt juriști mai buni decât mine, care ar trebui să răspundă la o întrebare funddamentală: Acesta este dreptul internațional? Din păcarte, observăm pe teren că apar tensiuni legate chiar de această înțelegere a dreptului internațional, nu numai de aplicarea lui.

Teza pe care eu o apăr este aceea că legalitatea internațională ar fi în derivă dacă ar fi pusă din nou în legătură cu legitimarea. Practic, aceasta înseamnă a da cuvântul diverșilor actori de pe scena internațională și a accepta noi realități (…).

Cum să ajungem la zi? După modesta mea părere, și asta o spun ca un om care a trecut prin răspunderi greve în ministerul de Externe, este aceea că dacă ne uităm bine viața noastră, ea s-a schimbat ca urmare a unui șir de neînțelegeri internaționale.

Ne uimește faptul că în 1972 a existat înțelegerea chino-americană de la Shanghai, semnată de Chou En-lai și Richard Nixon, pe baza căreia suveranitatea națională trebuie să includă securitatea celuilalt. Pe acest motiv au venit apoi toate acordurile. A venit acorrdul de la Helsinki din 1975, care conține același principiu –  suveranitatea națională include securitatea vecinului. A venit întâlnirea de la Geneva, Reagen-Gorbaciov, întâlnirea de la Soci, dintre Helmuth Kohl și Mihail Gorbaciov, care a pus totul în această perspectivă. Așa a fost posibil și ceea ce s-a întâmplat și în România în 1989, așa au fost posibile schimbările Europei răsăritene.

După părerea mea, trebuie să ne hotărâm dacă rămânem sau nu la acest princpiu al  înțelegerilor – ceva care include și securitatea celuilalt. Aici este discuția timpului nostru, de aici se dezleagă toate lucrurile. (…)

Emanuel Kant, în filozofie, a vrut să creeze un model al păcii eterne, foarte frumos, sublime – pacea eternă. Noi trebuie să fim mai modești; noi putem să gândim o pace durabilă. Pacea durabilă este altceva decât compromisul. Opțiuni de compromis sunt pe câmpul de luptă. Aici vorbim de pace – pace durabilă și, mă rog, nu va exista pace durabilă dacă nu se ajunge la înțelegeri în care toți actorii să fie de bună voie, ca la mariaj, implicați și aduși la un acord.

Spuneam la un moment dat că rezolvarea este în legitimare. În domeniul intern al statelor vor discuta prin analize concrete și rezolvarea constă în a trece de la conjugarea democratică la democrație. Știți mai bine ca mine că conjugarea democratică este una, este mult mai pretențioasă, de la aplicarea legilor la justiție, de la proceduralism la a înțelege justiția, la legitimarea ei.

Legitimarea, și cu aceasta închei, are premizele și regulile ei. Bunăoară, ea presupune stat de drept democratic dar și o distincție a interesului public de interesul de grup. Ea presupune o democrație ce nu se reduce la alegeri libere. Noi ne înșelăm dacă credem că democrația se termină cu alegeri libere. Legitimarea cultivă dreptul oricărui cetățean de a pune întrebări și obligația oricărui decident de a răspunde. Democrația este deliberativă. Legitimarea are, printre reguli, de exemplu, informarea continuă a cetățenilor și deschiderea de dezbateri publice ori de câte ori este nevoie. Legitimarea interzice rezervarea de teme și pretinde derivarea deciziilor din Comunicare, iar deznodământul îl decid argumentele!

Așa cum am spus, este o temă abia deschisă – cea a regulilor legitimării. Nu intru acum în discuție, dar aceasta este o temă mănoasă aș spune – și pentru juriști, și pentru sociologi, și pentru filozofi, ți pentru logicieni (…).

Este clar: legitimarea conține căutarea unei forme de viață instituționale, desigur, în care oamenii decid liber de constrângere și de constrângere a vieții de fiecare zi.

Vă mulțumesc pentru atenție!

Discursul domnului prof. univ. dr. Andrei Marga cu ocazia Galei premiilor științifice ale Uniunii Juriștilor din România was last modified: decembrie 16th, 2022 by Andrei Marga

Vă recomandăm:

Rămâi la curent cu noutățile juridice

Despre autor:

Andrei Marga

Andrei Marga

Este prof. univ. dr., fost ministru de Externe și al Educației în Guvernul României.
A mai scris: