Discursul domnului Mugur Isărescu cu ocazia Galei Legal Point nr. 1/2019

Bună ziua, bine ați venit la Banca Națională, la această proprietate a Băncii Naționale și trebuie să vă spun de la început că este o proprietate contestată. Pentru că lansăm o revistă de Drept, trebuie să vă spun istoria acestei proprietăți, cu toate că am fost rugat să vă vorbesc despre uniunea monetară în Europa. N-am de gând să vă plictisesc… încerc să fiu destul de scurt. Am dat un interviu revistei. Îi doresc succes mult, să facă lumină în lumea justiției, să contribuie la dreptatea din țara românească – este un lucru foarte important. Și, mai ales, să întărească ideea de proprietate, esențială pentru orice stat de drept, dar și pentru o economie funcțională de piață. Fără proprietate… nu putem să mergem, desigur, înainte.

Mi s-au pus întrebări grele, de tipul… de ce își permit să își dea salarii mari? A trebuit să răspund. De ce stau în continuare la Banca Națională? – indirect mi-a fost pusă întrebarea. Și a trebuit să răspund. Așa că sugerez revistei să facă un interviu pe acest caz – îl avem aici pe dl Vasilescu, dânsul este la bază jurist, apoi jurnalist, de peste 50 de ani, să facă un interviu la fel de, să spun, tăios. Despre ce este vorba? Bucureștiul, pe vremea lui Cuza se termina cam pe la Opera Română. Acolo erau porțile de intrare dinspre vest în București. Această proprietate era în afara Bucureștiului, undeva între intrarea în București și Mânăstirea Cotroceni și Cuza-Vodă, prin 1865, a făcut o donație și a dat zona aceasta Societății de Dare la Semn. Societatea de Dare la Semn era o societate de tir, ca să spunem așa. Se trăgea și cu arcul, și cu pușca… unii spun că pe aici se mai împușcau și porumbei. Dar care era situația adevărată a acestei proprietăți? Era în afara Bucureștiului, aici era lunca Bucureștiului, în direcția aceea era Dealul Viilor, de aici și denumirea de Șoseaua Viilor, dealul acela micuț, de vreo 20 de metri înălțime, dar suficient ca să poți să tragi cu pușca, să nu fie periculos. Deci avea toate calitățile pentru o societate de dare la semn. Orașul s-a extins, cam în Primul Război Mondial, pe măsură ce familia moștenitoare a lui Ferdinand și a Mariei a preluat mânăstirea și s-a refăcut palatul de la Cotroceni, au început, într-o manieră obișnuită, exact cum s-a dezvoltat Sinaia în jurul Palatului Peleș, să se dezvolte vestitul cartier Cotroceni și Societatea de Dare la Semn a intrat în oraș. Sigur că nu era propice pentru o societate de tir, să tragi cu pușca în centrul orașului, în 1946, după Al Doilea Război Mondial, a cumpărat-o Banca Națională, cu acte în regulă 236 sau 256 – vă spun din memorie – de milioane de dolari, calculați la cursul de atunci, cu dificultățile și cu riscul de calcul inerente, plus darea în schimb, pentru Societatea de Dare la Semn, a pădurii Tunari, unde s-a mutat Societatea de Dare la Semn și unde avem, de atunci, Tirul românesc, care a luat medalii ș.a.m.d. După calculele noastre, tranzacția asta a costat mai mult de 300.000.000 de euro bani actuali, dar nu asta este important. Important este că, în momentul în care, împreună cu un jurist de aici, Adrian Severin, atunci ministru pentru reformă, am lucrat, în 1990, la legile bancare, am ridicat problema proprietăților Băncii Naționale. Și juriștii de atunci, cu înțelepciunea lor, au zis: Dar nu e nevoie, domnule, este continuitate. Banca s-a înființat în 1880… se aplică principiul continuității. Zic da, dar între timp a devenit bancă de stat… Și în baza acestui principiu al continuității avem palatele Băncii Naționale – palatul despre care spuneam că este al Ministerului de Finanțe, așa fusese în generația mea, de fapt a fost construit, de la subsol până sus, de Banca Națională, cu bani grei, a fost redobândit după 1990. Am dat o parte dintre proprietăți la Piatra Neamț, cine merge acolo și vede muzeul, are sigla Băncii Naționale – a fost sucursală a Băncii Naționale. Dacă merge cineva la Turnu Severin și vede Episcopia, vede și acolo sigla BNR. A fost donată clădirea aceea frumoasă din Turnu Severin episcopiei din Mehedinți. Vreo sută și ceva de proprietăți am donat statului român, de bună credință, că și-a schimbat, în mare măsură… Hotelul Triumf, multă lume nu știe, a fost Casa Băncii Naționale – așa se numea. Casa Funcționarilor Băncii Naționale a României. Când veneau funcționarii Băncii Naționale din provincie, erau cazați la Hotelul Triumf. L-am cedat statului român.

Am păstrat această proprietate, unde avem un centru de pregătire profesională… Uitați că, după 30 de ani, din lumea justiției vine cineva și spune: Domnule, dar nu e valid actul de cumpărare din anul 1946. Pentru că aici s-a făcut sport… S-a făcut sport. În partea din spate a jucat Ozon. Cei din generația mea îl știu – Titus Ozon. Acolo s-a format și Florin Georgescu, tânăr fotbalist… apoi s-a retras. S-a jucat tenis, într-adevăr… Pentru că Banca Națională, după ’46, a înființat, împreună cu Ministerul de Finanțe, Clubul de Finanțe-Bănci… intoxicată, zăpăcită de informații false, ne contestă dreptul de proprietate al Băncii Naționale.

V-am plictisit destul, vă doresc să aveți o seară plăcută. Doresc revistei… să ia interviu dlui Vasilescu, să pună o altă poveste pe masă, să aveți succes în continuare și, încă o dată, să faceți și dumneavoastră… sau să contribuiți să faceți dreptate în țara românească. Pentru că țara merită să se facă dreptate. Vă mulțumesc.