Discursul domnului Ion Traian Ștefănescu în cadrul Galei Premiilor Uniunii Juriștilor din România pe anul 2019

9 ian. 2020
0 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 5 (0 votes, average: 0,00 out of 5)
You need to be a registered member to rate this post.
Vizualizari: 79

Recomandări

 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

 

Conferintele Video Universul Juridic

Voi fi concis, pentru că sunt și foarte răcit – îmi cer scuze. În afară de semnalul dat de președintele uniunii, e aproape un act de hazard să vorbești în prezența unui auditoriu atât de select și într-o asemenea împrejurare. Am să încerc să mă refer la câteva dintre problemele la zi care vizează preocupările mele profesionale.

Se știe că Marx considera munca o marfă; marfa se vindea, apărea conflictul ireconciliabil – între indivizi, dar și între clase –, trebuia necesar să se soldeze cu revoluție proletară, cu schimbarea orânduirii sociale. Este o teză, fără dubiu, fără corespondent în realitățile istorice de azi. Altele, tot ale lui Marx, rămân teze valabile. În 1945, Organizația Internațională a Muncii a înscris, în preambulul său, „Munca nu este o marfă”. Și a reluat această idee în iunie anul acesta, reiterând aprecierea că munca nu este o marfă. Fără dubiu că oricare poate să susțină în continuare că munca ar fi o marfă, dar nu și legiuitorul din oricare alt stat membru al OIM, care trebuie să abordeze legislația muncii de pe poziția  de ne-marfă a muncii. În secolul XX, în tot secolul, veșmântul juridic al muncii a fost contractul individual de muncă și raportul de funcție publică. De câteva decenii, cam din 1990 și cu deosebire din 2008 – debutul crizei economice –, pe fondul globalizării, perfecționărilor tehnologice, al revoluției digitale, formele de prestare a muncii au explodat. Au apărut forme noi, necunoscute, chiar de zeci și zeci de ani, sub impactul cerințelor economiei, ale pieței muncii. În Uniunea Europeană aceste noi aranjamente contractuale comportă, în ultimii ani, ideea de flexibilizare  reglementărilor în materie de muncă, dar s-au schimbat anumite axiome din trecut; au fost sfărâmate. Prima: Actele normative, vorbesc directivele despre raporturi juridice de muncă născute în baza contractului individual de muncă, dar și „alte raporturi juridice de muncă”. Nota bene! Care pot să fie aceste alte raporturi juridice de muncă, nenăscute din contractul individual de muncă? Pot să fie în temeiul unui contract civil, dacă, fiind de prestări de servicii, implică o muncă; pot să fie dintr-un contract administrativ, așa cum cred eu că ancorarea dogmatică în ideea că prin act unilateral se naște raportul de funcție publică… Nu, se naște în temeiul unui contract administrativ, iar voința celui care îl încadrează se exprimă într-un act unilateral, dar pe fondul acordului lui, al viitorului funcționar public. Deci trebuie să ne obișnuim cu o idee – și juriștii civiliști, și noi, cei din materia dreptului muncii, și, în general, juriștii –, este posibil ca dintr-un alt contract decât cel individual de muncă să se nască un raport juridic de muncă.

În al doilea rând, a fost părăsit conceptul de salariat. Nu se mai vorbește, în documentele Uniunii Europene, despre salariat; ci despre lucrător. Un concept mult mai larg, care încorporează, în afară de salariați, pe toți cei care, într-o formă sau alta, dar într-un aranjament contractual, prestează o muncă. Mai apoi, celebra zicere că subordonarea juridică delimitează contractul de muncă de contractul civil este înlocuită, pe de o parte, cu diminuarea a însăși subordonării juridice, dar cu un alt concept, coordonare. Ce-ar fi această coordonare? Cel care știe ce trebuie să se facă îl îndrumă pe cel care nu știe ce trebuie să se facă, dar trebuie să muncească. Aceste deplasări care s-au produs în cadrul Uniunii Europene au impact, firește, în toate statele membre. Și acum, Estonia, Ungaria, Polonia, Cehia – rapid și-au modificat legislația și fac uz de aceste noi modalități de prestare a muncii. Piața muncii respiră, în spiritul economiei de piață. La noi este imposibil să fie folosite asemenea forme de prestare a muncii. Codul nostru este rigid și nu permite. Nu este posibil ca un lucrător să lucreze la mai mulți angajatori, cum este posibil în restul Europei. La noi nu. Nu este posibil ca mai mulți lucrători să lucreze la un singur angajator, reglându-și între ei programul de lucru. Nu este posibil să închei o relație juridică la solicitare, cum este uzual folosit termenul. Adică să rămâi acasă, undeva, sau în altă parte, pus de acord cu angajatorul, și să răspunzi prompt, într-un anumit interval, la solicitarea angajatorului. Este posibil să nu te solicite deloc, și atunci se vorbește în doctrină despre un contract cu zero ore. Muncă pe bază de voucher. Eu îmi procur voucherul, îl dau și primesc un lucrător care vine să îmi presteze un anumit serviciu. Leasing de personal, care nu este delegare – ceea ce este curent în legislația muncii –, ci este o încadrare temporară la cel la care ești trimis în leasing să lucrezi. Platformele digitale. Noi avem numai reglementarea aceasta, privind transportul auto de persoane, a Uber-ului, și aceea sub presiunea străzii. Asta-i modalitatea în care legiuitorul nostru înțelege să rezolve, sub presiunea străzii. Și mie nu mi se pare – și nu vreau să ies dintr-un anumit cadru, deliberat –, dar este logic, dacă în atâția ani de zile nu te ocupi decât de legea salarizării unitare, și în rest toată lumea se ocupă numai de legislația penală… dreptul și așa rămâne în urma realităților sociale. Dar dacă nici nu te ocupi responsabil, firește că este imposibil să practicăm asemenea modalități.

În afară de aceste contracte de muncă imposibil de încheiat la noi, ar fi necesară o prevedere-cadru principială, care ar suna cam așa… cam ca în Constituția italiană, care spune că statul se ocupă – „tutelează”, spune – de toate formele în care se prestează munca. Așa ceva ne-ar trebui. Orice modalitate în care munca se prestează, firește, într-o relație contractuală, indiferent de sursa ei, trebuie reglementată și, esențial, translate niște drepturi din statutul fost al salariatului către aceștia care lucrează în alte aranjamente juridice. Care ar fi ele: nediscriminarea; nedepășirea timpului legal de muncă; măsuri de securitate și sănătate în muncă; negociere colectivă; asigurări. În acest fel o persoană ar fi acoperită parțial, indiferent de modalitatea în care prestează munca. Trebuie să arăt că a intervenit – n-am timp, așa că mă opresc aici – o altă dimensiune fundamentală. Mărturisesc faptul că și eu am sesizat-o destul de greu. Și apoi mi-am dat seama că se produce o mutație cardinală. Sub efectul ultimelor decenii, îndeosebi după 1975, Helsinki, drepturile omului ș.a.m.d., raporturile de muncă sunt „invadate” de drepturile și libertățile fundamentale ale lucrătorilor. Individul care prestează munca nu-și lasă drepturile sale ancorate undeva, în momentul în care intră în unitate. Și atunci, la fel, nu sunt suficiente normele constituționale; nu sunt suficiente normele din civil. Iacătă, două exemple sunt suficiente: libertatea de exprimare – până unde poate să meargă pentru lucrător? Poate el să fie critic cu privire la realitățile din interiorul unității în care lucrează? Poate să facă acest lucru, acceptăm, numai în interior, dar poate să facă și în afara unității, când nu este la locul de muncă? Să pună într-o situație încordată, neplăcută, angajatorul sau produsele sale? De dat răspuns. O altă problemă: Ce pot să fac eu, ca angajator, pentru a respecta viața privată? Pot să ascult, telefonic, oricând, pe lucrătorul meu? Pot să instalez mijloace audio-video în toată unitatea? Cumva, pot să o fac, dar nu și în locurile de factură, să zicem, oarecum intimă, din cadrul unității? Care sunt limitele? Legislația noastră tace, ca și când aceste probleme nu s-ar pune.

Aceste probleme, toate, ar trebui să fie reglementate cel puțin prin modificarea și completarea Codului muncii. Spun „cel puțin” pentru că undeva, în rărunchii mei, crește ideea că este necesar un alt cod al muncii, un nou cod, într-o altă viziune decât cea care a existat în 2003. Altminteri, Dreptul muncii se constituie într-o piedică, paradoxal, a exercitării dreptului la muncă. Și în momentul de față, parțial, lucrurile stau așa.

Toate acestea vor avea un impact asupra statului social. Noi suntem un stat social alături de altele, din Europa și nu numai din Europa. Firește, există legătura indisolubilă dintre statul social și statul de drept. Există numai în viziunea neoliberală, pe care o trăim noi, sau există oriunde aiurea și vreo altă viziune asupra statului de drept? Discutam cu un prieten al meu, cu ceva timp în urmă, și avea rezerve cu privire la această chestiune. Dar ce facem, că în Constituțiile Cubei și ale Chinei se spune, expressis verbis, „stat socialist de drept”. Faptul că gândirea neoliberală și practica social-politică neoliberală a învins în Europa Centrală și de Est, asta nu înseamnă, după părerea mea, că noi suntem îndrituiți să repudiem și să ignorăm normele constituționale existente în aceste state. Suntem îndreptățiți, dacă lucrurile nu sunt firești, să criticăm acele realități, dar nu să repudiem conceptul constituțional ca atare. Vietnamul, Coreea de Nord nu au asemenea prevederi în Constituție.

În final, aș ieși puțin din acest cadru strict, al profesiei mele. Am avut șansa – eu așa consider, că a fost o șansă – de a trăi în două orânduiri sociale. Și de a exercita, în prima orânduire a vieții mele, răspunderi în viața publică. În temeiul acestei experiențe pe care am acumulat-o și eu cred – fără a fi exagerat, pasibilă de a putea să tragi anumite concluzii –, că pentru o eficientă viață socială ar fi necesare câteva condiții. În primul rând o legislație coerentă și clară. Un bun prieten, prezent aici – îi mulțumesc și în acest cadru –, mi-a dat numărul de legi existente în momentul de față în România: aproape 7.000. Dacă dumneavoastră considerați că oricare dintre noi le putem stăpâni, eu am mari îndoieli. Deci legislație clară! A doua condiție: instituții statale puternice. Există o cădere treptată în fața ochilor noștri a autorității statale. Pompă, eleganță, rostiri – concise sau extinse, dar pe fondul unei receptivități scăzute a populației. Pentru că autoritatea statală s-a diminuat. În al treilea rând, o justiție independentă în mod real. Păi CSM nu poate să aibă unanimitate numai atunci când repudiază regimul juridic al pensiilor. Ar fi trebuit să aibă unanimitate și când trebuia să condamne protocoalele încheiate cu serviciile de informații. Și în general, îngăduiți-mi să vă spun, cu titlu strict personal, resimt o mare jenă în legătură cu modul în care anumiți reprezentanți ai noștri la scară națională, deci ai juriștilor, se prezintă în viața publică. Mai apoi, cred că este nevoie de un corp de oameni care să deservească toate aceste instituții publice de un anumit nivel. Suntem între noi și am să spun tranșant: Doamnelor, domnilor, politică nu se poate face fără să ai un anumit nivel de cultură. Fără așa ceva, nu poate fi eficientă.

Aș vrea să îmi îngăduiți să-i felicit pe cei care vor fi premiați în această seară, mă bucur. Îngăduiți-mi să îmi plec fruntea cu respect în fața celor care au căzut acum 30 de ani sau au fost răniți în acel decembrie sângeros… Și vă adresez tuturor urarea de „Sărbători fericite!” și de „La mulți ani!”.

Discursul domnului Ion Traian Ștefănescu în cadrul Galei Premiilor Uniunii Juriștilor din România pe anul 2019 was last modified: ianuarie 9th, 2020 by Ion Traian Ștefănescu
0 Shares

Recomandări

Vă recomandăm:

Despre autor:

Ion Traian Ștefănescu

Ion Traian Ștefănescu

A fost cadru didactic la Facultatea de Drept, Universitatea București (1965-1990) și profesor titular la catedra de Drept A.S.E (1994-2001). Din 1999 este conducător de doctorat (IOSUD) – A.S.E. A publicat peste 100 de lucrări – tratate, monografii, dicționare, cursuri universitare, manuale, studii, articole.
A mai scris:

Abonează-te la newsletter