Discursul domnului Augustin Ioan în cadrul dezbaterii prilejuite de lansarea albumului „PALATE DE JUSTIȚIE DIN ROMÂNIA”

24 ian. 2018
Vizualizari: 1270

Domnilor miniștri, doamnelor și domnilor,

Aplauzele la sfârșit, că nu știți dacă le merit sau nu, deocamdată. E un album foarte frumos, la care mă bucur că am avut ocazia să particip și v-aș spune două vorbe, dacă tot am fost chemat aici, într-un Palat al Justiției la care a lucrat Ion Mincu. Când s-a restaurat, așa când mă uit cu foarte multă atenție pe pereți, aș zice că n-a lucrat Ion Mincu. Dar, oricum, e bine că s-a restaurat, e un spațiu foarte frumos. Domnul ministru Cazanciuc a spus mai devreme, ca să zic așa, linia mea de pornire în ce voiam să vă spun în seara aceasta, și anume că una dintre originile comune ale spațiilor de justiție și ale lăcașelor de cult – eu am avut privilegiul să mă ocup mai degrabă de acest domeniu, al arhitecturii religioase. Unii dintre dumneavoastră știu, tocmai mi-am îngropat clientul, recent, la Curtea de Argeș, în catedrala nouă de acolo. Dar există această legătură, pe care limba română, într-un mod foarte interesant, o păstrează – este singura între limbile latine unde termenul de „bazilică”, referitor la un tip spațial, desemnează în continuare exact același lucru: biserica vine de la bazilică. În toate celelalte vine de la – culmea – un termen grecesc, de la  cel de „adunarea credincioșilor” – „ecclesia”. Și celelalte limbi latine păstrează „adunarea credincioșilor”, când spun despre lăcașurile de cult. În fine, acesta are mai multă sau mai puțină importanță. Dar ce are foarte multă importanță, această origine comună, este faptul că palatele de justiție, până în ziua de astăzi, păstrează ceva dintr-un tip de sacru, pe care îmi permit să vi-l propun sub sintagma de „sacru civic”, nu neapărat religios. Ba, chiar, adeseori nu este. Ba, chiar, din ce în ce mai puțin. Dar aceste valori de „sacru civic” dispar pe zi ce trece din orașele noastre și la noi se vede pentru că, cum să spun, au fost fierarii de la bun început, dar se văd în orașe mari, unde toată această strămutare de colo-colo, de valuri migratorii… Marile migrații de la sfârșitul Antichității, care au pus capăt Imperiului Roman, numai din România au plecat, în ultimii 25 de ani, mai mulți decât toți migratorii aceia. Așa că vă dați seama de ce scară a lucrurilor vorbim.

Și valorile acestea ale sacrului civic înseamnă comunități așezate și migrațiile n-au cum să contribuie la acesta, ca să nu spun mai rău de atât. Deci suntem în această criză a sacrului civic. Valori împărtășite, valori pentru care merită să ieși în spațiul public – și aceasta e a doua observație pe care o fac – întotdeauna palatul de justiție, pentru că așa a fost gândită bazilica… Puteți verifica, sunt orașe romane, am avut ocazia să văd și în Africa de nord, am văzut recent și la Pompei – bazilicile sunt în relație cu forumul. Acolo îți căutai dreptatea, în miezul urbei, în centrul orașului îți căutai dreptatea. Și era în primul rând, repet, un spațiu public. Noi – arhitecții – uităm din ce în ce mai mult să deschidem cât se poate de mult edificiile publice către public. Faptul că păzim spațiile publice ale orașului cu poliția, faptul că cea mai publică clădire din București e păzită cu arma – și vorbesc de Palatul Parlamentului – și cu gard… spune ceva despre modul în care noi ne raportăm la acest spațiu public și cum îl înțelegem și cum îl gestionăm. Ar trebui să fie cel mai accesibil loc din București. Or, nu e, după cum foarte bine știți.

Deci aceasta ar fi prima… E bine, întotdeauna – eu fac exercițiul acesta cu studenții mei – să ne întoarcem, atât ca etimologie a termenilor, cât și ca istorie a unui anumit model din acesta, să vedem dacă nu cumva pe parcurs, tot câștigând, s-a și pierdut foarte mult. Și în cazul bazilicii s-a pierdut foarte mult, Italia încă până după Renaștere a păstrat tipul de bazilică cu alte însărcinări – pentru, cum să spun, adunarea aleșilor unei cetăți, bazilica de la Vicenza, în care am avut onoarea să stau la niște studii cu mulți ani în urmă, a lui Andrea Palladio, este una dintre cele mai spectaculoase exemple ale acestui tip, ever. Este o corabie întoarsă. Acoperișul este, chiar la propriu, exact cum s-ar fi făcut, deci toate coastele acoperișului se văd în sala mare a consiliului. Acolo eu sigur că ascultam cu mult interes ce se spunea la curs, dar eram cu ochii pe corabie. Și, apropo de legătura cu biserica, așa e și naosul – acesta înseamnă, printre altele, o corabie, care merge… pe cer și de-a-ndăratelea. Pare că e de-a-ndăratelea – de fapt noi suntem așezați altfel.

Bun. Aceasta ar fi primul… După aceea m-am gândit, când mi s-a oferit acest exemplu, m-am uitat, domnul… mi l-a amintit pe cel de la Râmnicu Vâlcea, unde am făcut armata și prima seară când am ajuns cu geanta mea de lemn acolo, cu bunurile, am dormit în fața Palatului de Justiție, e o statuie – nu mai țin minte cine era, o doamnă cu un steag acolo – și acolo am dormit prima noapte, până la ora 6, când s-a deschis la unitate și ne-au primit. Adică pe aceasta mi-o amintesc foarte, foarte bine, ca edificiu.

[Valeriu Stoica: Au păstrat clădirea armatei…]

Da, era Casa Armatei, aveți dreptate. Dar noi încă nu eram în armată. După aceea am fost.

Și vreau să vă uitați la aceste clădiri și o să vedeți că toate împărtășesc o seamă de trăsături, care derivă cumva din rolurile pe care vi le-am spus. Toate se cheamă – și chiar și arată – a palate. Deci sunt, cu toatele, clădiri monumentale, ceea ce arată rostul justiției într-o așezare și într-o comunitate. Toate emulează trăsăturile arhitecturii celei vechi. Mai cu seamă ale celei romane. Nu numai pentru că e tipul de bazilică, ci și pentru că este arhitectura clasică. Toate emulează trăsături legate de echilibru. Doamna legată la ochi și cu balanța în mână, despre asta spune chiar și în arhitectura unde este găzduită: echilibrul. Care se realizează, sigur, mai simplu îmi e să vă spun prin simetrie, dar prin tot felul de alte procedee sofisticate, mai ales în arhitectura modernă, când simetria nu mai e așa de prizată.

Și toate celelalte lucruri pe care le veți vedea, cu siguranță, în album, observând – și am spus deja asta domnului ministru, nădăjduiesc că nu se supără dacă o spun și public: ar trebui un volum 2. Ba, mai mult, vă spun în seara asta, că nu i-am spus atunci, ar trebui și un volum 3. Volumul 2 ar trebui să cuprindă o seamă de clădiri dedicate justiției, construite și în perioada comunistă. Între care unele sunt de foarte bună calitate arhitecturală. Azi… era cât pe ce să n-ajung în seara asta, m-am înzăpezit la Iași și am stat două ore, dintre care două ore azi dimineață, pe aeroportul din Iași… Nu vreți să știți cum e România când se întâmplă câte un eveniment din ăsta: când ninge 10 cm, suntem în plin cataclism. E țara noastră.

Anyway… Și m-am dus și m-am uitat, pentru că știam că vin aici și m-am uitat la Palatul de Justiție de la Iași, care e o clădire făcută de Nicolae, noi îi spunem „Gipsy”, fondatorul școlii de arhitectură de la Iași, de cea mai bună calitate. Ar merita să facă parte dintr-un album. Mai sunt câteva astfel de clădiri.

Iar al treilea volum, cu siguranță ar trebui să cuprindă… S-au făcut câteva și după ’89, dar ar trebui să cuprindă o seamă de proiecte. Cum ar trebui să arate această arhitectură de acum înainte? Putem să facem tot doar arhitectură de-asta istorică, sau trebuie să gândim cumva, cum să spun, dacă înțelegem pe ce se sprijină o astfel de arhitectură a dreptății, a împărțirii, a distribuirii dreptății, a menținerii dreptății, poate că putem s-o facem și noi arhitectură contemporană. Avem motive să sperăm în acest sens? Da. Cu toții știți, unii, sunt convins, mai bine decât mine, Curtea Europeană a Drepturilor Omului este într-o clădire de o arhitectură amețitoare High-Tech, făcută de un mare arhitect High-Tech, excepțională, de altfel. Excepțională! Pot să vă dau exemple nenumărate din Franța, unde, pe lângă palate de justiție, sigur, toate cu caracter istoric – or fi având, și ei, albumele lor –, dar sunt palate ale justiției excepțional de contemporane, unde abia aici se verifică… Cum să spun… Ziceați de trăsăturile unui popor. Poate ale unui popor e prea mult spus, dar ale unei comunități care caută dreptatea și se organizează împrejurul unor noi concepte, inclusiv arhitecturale… Am avut ocazia să văd, de pildă, vă dau un exemplu celebru: noul palat de justiție de la Grenoble, care este o arhitectură cum? Păi cum am scris și în carte că ar trebui să fie: foarte echilibrată, transparentă – cum acum marile edificii publice care se construiesc în Occident se străduiesc să fie: Reichstag-ul, cu cupola sa transparentă… știți foarte bine. Noua filarmonică, Elbphilharmonie, de la Hamburg ș.a.m.d. E o temă a transparenței acesteia, pe care sigur că noi o clamăm și o cerem spațiului public în general, dar cu siguranță, aici, unde se face dreptate, ar trebui să fie transparența maximă, inclusiv la propriu, și cu niște consecințe arhitecturale… ale căror consecință, repet, trebuie să le tragem.

Deci, mă opresc din „bătaia de câmpi” nu știu cât de grațioși, dar aș spune că e un proiect care merită atenție; e un proiect care trebuie continuat și dacă dumneavoastră vreți să faceți acest lucru, uite, e și decanul de la Arhitectură aici, colegul meu, eu mă uit în ochii lui și vă pot spune că noi vă ajutăm. Pentru că e o miză. Pentru că de 25 de ani, statul român, în loc să conducă, cum se întâmplă în Franța, discursul arhitectural… Trebuie să fii în avangardă, în prima linie a schimbării. În Franța acest lucru se întâmplă sistematic de 40, poate chiar mai bine, de ani. În orice caz, înainte de Mitterand. Și, în orice caz, cu el, cu Grand Projét. Cum se așază instituții, în sensul de clădiri care desemnează instituții, se trasează axe urbane, se dă de lucru tinerilor arhitecți care n-au cum să înceapă altfel, decât prin proiecte ale Ministerului Dezvoltării, domnul Dâncu. În fiecare an, terenuri dificile: „Ia ziceți, mă, copii, ce credeți că ar trebui făcut aici?”. Premiu… N-au cum să se lanseze altfel, decât dacă… Piața nu-i ajută, într-o primă instanță, dar statul îi poate ajuta. Sumele sunt ridicole, dacă vă povestesc ce premii sunt. Dar faima pe care o capătă și, cum să spun… Am câștigat un concurs făcut de Ministerul Dezvoltării din Franța, nu sunt chiar terchea-berchea. Și urmează angajările serioase ulterior.

Lucrul acesta să știți că statul, oricine ar fi fost el – și vă văd că sunteți, ca să zic așa, bine distribuiți pe spectrul politic aici – statul trebuia să-l facă. Încă nu-i târziu. Statul poate să-și asume, în continuare, această misiune. Și închei cu încă o frază. Ați spus la început de album cu ambasadele din lume. Să știți că noi avem ambasade nu doar pentru că la Paris stă într-o clădire excepțională pariziană; avem ambasade făcute de arhitecți români excepționale, în lume. Pentru numele lui Dumnezeu, Parlamentul din Khartoum e făcut de un arhitect român, de Cezar Lăzărescu. Despre această arhitectură pe care noi am trimis-o – din motive pe care nu le discutăm acum, dar am trimis-o în străinătate – în Algeria, în Maroc, în Egipt, în Sudan și în foarte multe alte locuri – colegul meu îmi mai șoptește, dar nu văd până acolo – merită cunoscută. Aia reprezenta, cum spuneați dumneavoastră, cu siguranță statul român, dar ei știau că e ceva făcut de România. Și erau niște buzdugane… și sunt ambasade excepționale. Nu vă dau multe exemple, eu v-o spun pe cea de la Varșovia, făcută imediat după episodul stalinist, o arhitectură de o eleganță extraordinară. Nu știe nimeni despre ea, nu știm noi, arhitecții, despre ea, nu vă reproșez dumneavoastră. E o acțiune pe care, dacă doriți să o continuați, noi vă stăm la dispoziție cu cea mai mare plăcere, pentru că e o cauză dreaptă, ca și justiția, cum ar trebui să fie în România.

Vă mulțumesc!


Dezbaterea „Arhitectura Justiției” a fost transmisă LIVE pe universuljuridic.ro – partener media al evenimentului.

Discursul domnului Augustin Ioan în cadrul dezbaterii prilejuite de lansarea albumului „PALATE DE JUSTIȚIE DIN ROMÂNIA” was last modified: ianuarie 25th, 2018 by Augustin Ioan

PARTENERI INSTITUȚIONALI

Vă recomandăm:

Rămâi la curent cu noutățile juridice