Discursul doamnei Gabriela Baltag cu ocazia Zilei Justiției 2021

Doamnelor și domnilor, sunt suficient de emoționată pentru că, în dimineața aceasta, domnul președinte mi-a transmis un mesaj și m-a rugat dacă pot vorbi cumva. I-am spus că e suficient de dificil, fiindcă nu pot vorbi în numele instituției din care provin în prezent, Consiliul Superior al Magistraturii, sunt membru al Consiliului, dar nu vorbesc în numele Consiliului, vorbesc în numele meu, dar în calitatea de membru al Consiliului Superior al Magistraturii.

Îl auzeam pe domnul profesor vorbind despre cum ar trebui să fim, cum ar trebui să fie ziua noastră și cât de bine ar fi ca să împiedicăm niște lucruri care n-ar fi tocmai în regulă, mai târziu. Da, am putea, domnule profesor, să scriem undeva, într-o lege, să legiferăm fericirea sau bunătatea, dragostea, iubirea. Ar fi minunat. Ar fi o lume ideală, dar cine știe, dacă n-o trăim noi acum, poate că o vor trăi în viitor ceilalți.

Și eu astăzi, de dimineață, m-am gândit ce aș putea să spun? N-aș fi vrut să mai spun absolut nimic, că tot am vorbit zilele acestea și n-aș vrea să pară că țin în mod special să aduc mesaje în spațiul public. Sunt zile sau luni în care nu se aude nimic, deși este foarte multă viață în instituția în care îmi desfășor activitatea, n-aș ști cât de multă viață este. Nicio zi, de fapt, nu seamănă una cu cealaltă. Sunt dificile și grele, greu de suportat, greu de îndurat. În general, mă întreabă colegii, profesioniștii dreptului, cum se vede justiția de la nivel central? Foarte diferit de cum se vedea în Piatra Neamț. Poate că era bine dacă rămâneam acolo, aș fi fost, poate, mai optimistă, după cum spune domnul profesor Dulcan, și, desigur, aș fi fost mult mai fericită, pentru mine și pentru oamenii care știu că se adresează sistemului judiciar. Cu toate acestea, mergem înainte, pentru că acesta este dat, este o luptă și n-avem încotro.

Știu că, de câțiva ani, cel puțin eu, particip în mod activ, cred că de 7-8 ani, la această Zi a Justiției alături de dvs., cu foarte mici excepții. Cred că, în 2014-2015, chiar am organizat împreună cu alte instituții, Ministerul Justiției și Consiliul Superior al Magistraturii, din care nu făceam parte la vremea respectivă, eram președintele Asociației Magistraților, am organizat o Zi a Justiției minunată. Am rămas numai cu nostalgia că, atunci când am ajuns în Consiliul Superior al Magistraturii, acest lucru nu s-a mai întâmplat. De fapt, nici nu știu să fi existat o Zi a Justiției în toți anii aceștia, din păcate pentru noi. Am simțit că reproșul transmis de domnul președinte, la început, vizează instituția Consiliului Superior al Magistraturii, care n-a organizat în toți acești ani, de când eu sunt în consiliu, o Zi a Justiției, care, desigur, ar trebui să existe din perspectiva noastră, să fie adresată celor mulți pe care nimeni nu-i vede, nu-i cunoaște, despre care nimeni nu vorbește, dar care fac justiție. Justiția nu o fac doi sau trei, o fac cei pe care dumneavoastră nu-i vedeți, care stau în sălile de judecată până seara târziu, care stau nopțile, care stau sâmbetele, duminicile ș.a.m.d.

Mă gândeam despre ce să vă vorbesc. Despre om aș fi vrut să vă vorbesc, despre oameni în general, pentru că problema societății de astăzi este omul. Suntem noi. Mai mult decât oricând, cred că astăzi problema principală suntem noi. Și suntem noi, pentru că mă așteptam ca, pe măsură ce există o evoluție firească, să văd lucrurile în bine. Să văd bunătate, cum spunea domnul profesor, să văd dragoste. Dar ce vedem? Vedem ură, dispreț, superficialitate. Din păcate, astea ne-au adus zilele noastre, zilele în care trăim. Și m-am gândit cum ar fi la anul să spunem că: „Iată, deși a trecut foarte puțin, un singur an, am recuperat timpul pe care noi l-am risipit în toată această perioadă.” În drumurile și în călătoriile mele spre casă, sunt destul de dezamăgită gândindu-mă că fac atâtea sute de kilometri săptămânal, uneori chiar o mie dus-întors… Nu știu dacă, atunci când trag linie, pot spune că am adus ceva, că am crescut cu ceva pentru oameni, pentru sistemul din care fac parte și de care sunt atașată. Chiar dacă îl critic de multe ori, nu înseamnă că nu-l iubesc. Îl iubesc foarte mult. Nu-l critic într-un sens distructiv, dimpotrivă. Mi-aș dori să putem construi împreună, și dumneavoastră știți că, în anii care au trecut, întotdeauna, chiar dacă profesia noastră de rezervă, de multă rezervă, aceea de a fi judecător, m-a obligat sau mă obligă să stau într-un colț cât pot de liniștită, nu înseamnă că nu am avut deschidere spre celelalte profesii juridice, pe care le-am respectat și consider că, fără ele, nu putem exista. Noi nu putem exista, noi, ca judecători, nu putem exista. Și dacă nu existăm noi, cum se înfăptuiește oare dreptatea și cum mai aflăm adevărul? Pentru că adevărul este tot ce contează.

Am găsit, mergând acum un an acasă, la copiii mei, fiii mei, care urmează să termine zilele astea facultățile, fiecare într-o formă sau o alta, și care aveau pus undeva, la intrare, acolo unde locuiau, un motto: „Adevărul este tot ce contează.” Și am zis: „Iată, copiii mei au înțeles, poate mai bine decât am înțeles chiar eu dimensiunea adevărului.”

Mi-aș fi dorit să vă pot aduce vești bune, să vă spun că, știu eu, lunile care vor veni vor fi luni în care vom împlini foarte multe lucruri care au rămas în adormire în sertarele noastre și care vor aduce un plus de valoare societății în general. Nu știu, dragii mei, deși am fost întotdeauna o optimistă, astăzi vedeți că vorbesc pe un ton un pic diferit. Nu știu dacă acest lucru se va întâmpla. Nu depinde numai de noi, depinde și de dumneavoastră, de fiecare dintre dumneavoastră să sprijiniți sistemul judiciar, să-l treziți, să-l treziți în sensul adevărat, pentru că sistemul judiciar are nevoie de o revigorare. Și aproape că ne gândim unde să o găsească… La Piatra Neamț, da, este adevărat, este un izvor nesecat de viață. Știți că Piatra Neamț este special, este un oraș pe care eu îl iubesc, deși, la origine, nu sunt nemțeancă, dar am devenit, așa cum am spus și am declarat, probabil și numele a fost predestinat. Am venit după Vitoria Lipan, cred.

Merg acasă și mă încarc cu foarte multă energie, dar nu vă spun că ea nu durează mult, că este suficient să vin în Consiliu și, într-o oră, m-am descărcat complet. Dar, din nou, încerc să regăsesc puterea de a-mi spune că, dacă seara pare dramatică, dimineața pare cu totul altfel. Am învățat, în anii aceștia, că nu trebuie să iau decizii, hotărâri importante seara, pentru că le văd un pic altfel. Dimineața sunt mult mai accesibile, privesc cu optimism, aș spune, și tot ce nu părea realizabil sau părea cumplit seara pare bine dimineața. Este un exercițiu pe care-l fac ca să pot supraviețui într-o lume în care nu este deloc ușor, dar te rotești în fiecare zi și în fiecare clipă pentru că nu știi de unde vine o lovitură. Cam așa este și pentru un judecător, poate pentru el mai mult.

Ce să vă spun, dragii mei? Îmi doresc să ne regăsim, în toți anii care vor urma, sănătoși, să ne regăsim într-o societate în care nu mai există ură. Deci asta m-a durut cel mai mult în ultimii ani, faptul că oamenii au învățat să urască, în loc să iubească. Când eram foarte tânără, acum mulți, mulți ani, am citit undeva, nu știu exact să vă spun nici cum se mai numește înțeleptul, dar nici exact să vă redau citatul, dar suna cam așa: „Oamenii își clădesc ura cu aceleași pietre cu care și-ar putea clădi dragostea.” Cum sună, vă dați seama? Am simțit pe pielea noastră, pe pielea mea, ce înseamnă acest lucru, din păcate.

Aș vrea să ne revedem la anul într-o atmosferă care să fi dat sens optimismului domnului profesor, și, dacă, firește, găsim o soluție, să punem undeva, într-o lege, că acest lucru trebuie să fie un motto al fiecăruia dintre noi, speranța, bunătatea, dragostea, omenia, care se pare că a dispărut aproape de tot sau e oricum fragmentată, ruptă, ar fi minunat. Poate că atunci am începe să construim cu adevărat, și nu să demolăm, pentru că asta se întâmplă. Asta simt și pentru sistemul judiciar, din nefericire, cu efecte asupra tuturor, a fiecăruia dintre noi.

Vă mulțumesc pentru tot, vă îmbrățișez. Mă uit la dumneavoastră și regăsesc cred că peste 90% dintre oamenii dragi mie, oameni pe care i-am cunoscut direct sau oameni pe care i-am admirat de la distanță, și am avut astăzi șansă să-i întâlnesc în realitate. Felicitări și La mulți ani fiecăruia!