Discursul dlui Radu Rizoiu cu ocazia Festivității de decernare a Premiilor RRDP pentru anul 2017

Mărturisesc că sunt un pic mai emoționat decât de dimineață, pentru că, acum vreo zece ani, implicit, am făcut o laudatio sub forma unei contemplatio Domini, tot față de profesorul Marian Nicolae, tot în cadrul premiilor RRDP, iar acum am ajuns să vorbesc eu despre cartea pe care a scris-o profesorul meu. Din fericire, profesorul Ionuț-Florin Popa a fost suficient de bun încât să facă el comentariul cărții și mi-a lăsat mie sarcina mult mai ușoară, de a face doar trei precizări, referitoare la om și la carte, la omul Marian Nicolae și la opera sa, cu referire la această carte în două volume. Și aceste precizări pot fi grupate sub tema „Trei mituri despre profesorul Marian Nicolae care au fost dărâmate prin apariția acestei cărți”.

1. Mitul volumului

Primul mit, pe scurt, ar fi: Domnule, Marian scrie cam mult. Eu i-aș spune, într-o formulă pe care probabil că o s-o recunoașteți: Profesorul Marian Nicolae nu doarme; dumnealui planifică următoarea carte.

Pentru că, într-adevăr, în ceea ce privește lucrurile scrise de profesorul Marian Nicolae în această carte, observăm că dumnealui scrie cât trebuie. Atât ar trebui să scrie cam fiecare dintre noi pe temele lui. Nu e nici mult, nu este nici puțin; este exact cât trebuie. Și observăm acest lucru de la împărțirea meticuloasă a temelor în subteme până la așezarea în pagină a ideilor. Ideile curg într-un mod foarte logic. În toată această așezare, profesorul Marian Nicolae denotă o atenție în a surprinde esența. Și, din punctul acesta de vedere, după părerea mea, profesorul Marian Nicolae nu scrie mult, ci scrie esențialul. Din păcate, esențialul e atât de voluminos.

Dacă este să iei aceste două volume, vei găsi în ele tratate toate temele importante ale ariei acoperite. Eu, cel puțin, mărturisesc că nu am reușit să găsesc o zonă la care să nu găsesc niște răspunsuri în cartea respectivă. Nu pretind că [această] carte este Biblia. Nu de alta, dar mai urmează niște volume. Dar pe orice chestiune relevantă care ține de teoria generală a dreptului civil poți găsi răspunsuri.

2. Mitul complexității

În limbaj popular, Marian scrie prea complicat. Eu aș prefera să spun: Profesorul Marian Nicolae nu scrie cărți; ele se scriu singure, din respect pentru el.

Pentru că, de fapt, cărțile profesorului Marian Nicolae – și această carte, oricât ar fi volumul de impresionant, nu face excepție – se pot citi foarte ușor. Poate că vă surprinde acest lucru, dar credeți-mă că am experimentat acest mod de a citi cartea. Se poate citi ca un roman captivant, în care la fiecare pagină mai descoperi ceva nou și abia aștepți să dai pagina, să vezi ce urmează după. Știu, pare ciudat să spui despre o carte de drept așa ceva. Dar chiar așa și este.

E o carte scrisă, de asemenea, pe mai multe niveluri. Fiecare dintre noi poate găsi ceva ce-l interesează în cartea respectivă. Și studenții pot găsi ceva; oricât ar mârâi ei, în momentul în care chiar se apucă și deschid cartea, îmi mărturisesc că au descoperit tot felul de lucruri… „Domnule, dar știți ce a scris profesorul Marian Nicolae acolo?!” – îmi spun la seminar. „Da, știu”. „Și nu vi se pare interesant?” „Foarte interesant.” Și cititorii avansați pot găsi lucruri, și cititorii de mijloc, vă asigur, găsesc de toate acolo. Ideile sunt foarte clar exprimate; câteodată tăios de clar – cum a observat și profesorul Ionuț Popa, iar eu am observat mult mai des acest lucru: îți vine să-l contrazici, că spune altceva decât te gândeai tu, dar n-ai cum. Și o întorci pe toate părțile, și ea e perfectă.

3. Mitul inutilității

În sfârșit, al treilea mit, care ar fi grupat sub denumirea „Marian scrie prea teoretic” – eu i-aș spune „Profesorul Marian Nicolae a citit tot ce s-a scris în lume, de două ori” –, a fost și el dat la o parte, pentru că, de fapt, pentru cititor – nu pentru cel care doar îl citează pe profesorul Marian Nicolae, pentru cel care-l citește – se relevă o lume a practicii.

Profesorul Marian Nicolae nu scrie teorii, deși cartea se cheamă Teoria generală. La fiecare pagină există trimiteri la situații extrem de practice. Orice practician va găsi răspunsuri pentru probleme practice acolo. Și atunci când pare că e o zonă pur teoretică, în care se prezintă evoluția școlilor de gândire, de fiecare dată se explică și care a fost miza practică a disputei respective și ce au vrut să demonstreze unii și ce au vrut să demonstreze alții, pentru ca, în final, să vină opinia profesorului Marian Nicolae.

Prin urmare, pentru a conchide, sper că deja v-ați dat seama din subtitlurile pe care le-am pus că adevăratul nume al lui Chuck Norris este Marian Nicolae. Vă mulțumesc.