408 views
Ziua justiției este, în fiecare an, un prilej bun nu doar de sărbătoare, ci, mai ales, de reflecție față de starea acesteia în contemporaneitate.
Reflectând la tema propusă, „Dreptul și științele juridice în postmodernitate”, în termeni mai degrabă pragmatici decât filosofici, am ajuns la următoarea concluzie: postmodernismul este dușmanul existențial al justiției clasice, definită ca „artă a binelui și echității”, al justiției bazate pe adevăr și dreptate. Între conceptele postmoderniste și principiile fundamentale ale dreptului, astfel cum acestea au străbătut veacurile, există, pur și simplu, incompatibilități de netrecut.
Dreptul, justiția se bazează de la facerea lumii pe câțiva piloni fundamentali, pe principii ce se regăsesc în diferite culturi sub diferite forme, cu rolul de a apăra valori ce sunt indisolubil atașate naturii și ființei umane.
Dacă facem o simplă incursiune în cultura iudeo-creștină, de exemplu, o lectură a Vechiului Testament relevă principii de drept pe care le aplicăm până azi: prezumția de nevinovăție, egalitatea în fața legii, imparțialitatea judecătorului sunt doar câteva dintre ele.
Vă dau un exemplu: dialogul dintre Avraam și Dumnezeu, anterior distrugerii Sodomei și Gomorei, reflectă importanța protejării persoanelor nevinovate în fața unei pedepse colective, inclusiv iertarea de pedeapsă a unor vinovați, pentru a-i proteja pe cei nevinovați: „24. Poate în cetatea aceea să fie cincizeci de drepți: pierde-i-vei, oare, și nu vei cruța tot locul acela pentru cei cincizeci de drepți, de se vor afla în cetate?”.
La mii de ani distanță, cum redefinește postmodernitatea prezumția de nevinovăție? Printr-un susținut discurs public ce face apel la „teoria victimelor colaterale”, adică a apărării unui așa-zis bine colectiv mai mare, ce justifică încălcarea drepturilor omului la nivel individual.
De-a lungul istoriei, demnitatea umană a fost negată și încălcată în moduri dintre cele mai barbare, dar a supraviețuit, tocmai pentru că ea este intrinsecă ființei umane.
Azi însă, în postmodernitate, demnitatea umană, drepturile și libertățile fundamentale individuale nu sunt explicit negate și nici brutal încălcate, pentru a naște o reacție naturală de apărare. Ele sunt însă relativizate, redefinite și, astfel, în final, șterse.
Pierderea rădăcinilor, uitarea istoriei, negarea identității naționale și relativizarea individualității umane înseamnă, în planul științelor juridice, redefinirea și fluidizarea întregului său fundament.
Cancel culture implică, necesarmente, și cancel justice.
Când valorile devin fluide – un cuvânt atât de drag postmodernității –, când normele și principiile fundamentale sunt relativizate, justiția este în pericolul de a deveni un concept golit de conținut, lipsit de stabilitate și, mai ales, de autoritate morală.
Joseph Ratzinger, în reflecțiile sale asupra crizei culturale a modernității și postmodernității, avertizează asupra acestei pierderi a fundamentului moral. El subliniază că, fără un reper transcendental, fără recunoașterea unei ordini morale obiective, dreptul riscă să devină arbitrar și să-și piardă legătura cu demnitatea umană.
Ratzinger ne mai reamintește că demnitatea umană nu este un construct social negociabil, ci o realitate fundamentală care impune respect și protecție, iar justiția adevărată se construiește pe baza acestei realități.
Cum am ajuns aici, cum am ajuns să ne îndoim și noi, juriștii, de sensul unor cuvinte, al unor concepte juridice ce au avut același înțeles sute și mii de ani?
Arma principală a postmodernității este cuvântul. La fel, în drept, cuvintele sunt esențiale.
Limbajul juridic trebuie să fie clar și precis, pentru fiecare cetățean, destinatar al legilor, să înțeleagă exact ce drepturi și obligații are. Această claritate a legii este o armă esențială împotriva abuzurilor statului sau a structurilor suprastatale în raporturile lor cu cetățenii.
Pe de altă parte, în postmodernism, limbajul trebuie destructurat. Nu vorbim de schimbarea sensului unor cuvinte într-un proces istoric organic și firesc, ci de folosirea limbajului ca instrument esențial de control, de transformare ideologică a societății.
Teoria nu este una nouă, a fost dezvoltată și folosită de marxiști, dar a devenit extrem de periculoasă în contextul globalizării și expansiunii inteligenței artificiale.
În „Sociologia propagandei”, publicată în anul 1973 și studiată în cadrul Academiei „Ștefan Gheorghiu”, în capitolul „Cuvintele ca obiect al lumii reale”, aceste teorii marxiste sunt sintetizate, subliniindu-se, printre altele, că: „Omul care ascultă un orator sau citește o publicație este introdus în lumea reală, dar specială, pe care o creează cuvintele sau frazele, la fel de adevărată pe cât este și faptul că el trăiește într-o lume reală formată din scaune, mese sau trotuare. Adesea este posibil să se modifice lumea unui individ, introducându-se cuvinte în mediul său, tot așa cum se pot introduce scaune, autobuze sau case. Dacă modificările din lumea sa reală (produse în orice fel) afectează sau nu lumea psihologică a unui subiect, aceasta depinde evident de mulți alți factori, dar este totdeauna posibil ca, modificând cu ajutorul cuvintelor mediul unui individ, să fie transformate și convingerile și atitudinile sale, în același fel încât să se modifice (…) mediul său psihic. Tocmai de aceea limbajul poate fi capabil să modifice convingerile și atitudinile, precum și să stârnească emoții și să provoace necesități”1.
În planul dreptului, al științelor juridice, folosirea acestei tehnici de manipulare a limbajului are efecte devastatoare. Concepte precum „libertate”, „discriminare”, „viață privată” „discurs al urii – hate speech”, „familie”, „gen”, „sex”, „femeie”, „bărbat” și, mai recent, chiar „ființă umană” au fost efectiv confiscate, lipsite de conținutul lor real, într-o operațiune de destructurare a dreptului, în care nu mai contează faptele, ci emoția publică.
O justiție care ajunge să fie influențată de relativizarea termenilor va sfârși prin a relativiza dreptatea, binele și răul, ceea ce va aduce destructurare sistematică la nivel național și individual, la dezordine socială și haos.
Dacă „adevărul” devine un construct social, dacă ofensa devine criteriu de vinovăție, dacă percepția proprie devine criteriu de stabilire a identității obiective, dreptul nu mai este bazat pe lege și rațiune, ci pe emoție, manipulare și intimidare.
Am văzut, din păcate, prea des materializarea postmodernismului în jurisprudența instanțelor naționale și internaționale.
Ce putem face în fața acestui asalt? Pur și simplu trebuie să ne apărăm dreptul și justiția, în acest al doisprezecelea ceas.
Distrugerea sistematică a magistraturii – demonstrată anterior de colega mea, Andreea Ciucă –, judecarea agresivă și lipsită de orice nuanțe a justiției în piața publică, folosirea sa recurentă ca armă electorală în campaniile electorale nu sunt un proces singular și nici întâmplător. O magistratură slabă va fi categoric incapabilă să apere valorile perene ale justiției și dreptății. De aceea, magistratura clasică, dincolo de propriile eșecuri, vulnerabilități și neputințe, trebuie apărată ca ultima redută a garantării drepturilor și libertăților fundamentale individuale și personale.
Școlile de magistratură, de avocatură, facultățile de drept, juriștii ce au rămas fideli fundamentelor dreptului și dreptății trebuie să lupte în fiecare spațiu avut la dispoziție – în sălile de judecată, în discuții private, în dezbateri publice, în presă și în mediul online – pentru valorile clasice, imuabile și eterne ale dreptului și justiției.
Postmodernitatea ne-a învățat că cine controlează discursul controlează realitatea. Pentru a ne păstra libertatea, avem obligația de a rosti adevărul. Să folosim și noi puterea cuvântului pentru apărarea dreptului și a justiției azi și mereu, aici și pretutindeni!
Trebuie să ne regăsim rădăcinile, pentru că de acolo ne tragem seva pentru viitor. În această notă, îmi permit să îl evoc pe Nicolae Bălcescu, zicând: „Mergeți, domnilor, uniți, împreună! Nu ziceți: suntem slabi! Când Dumnezeu dă o misie, dă și puterea de a o îndeplini. Nu ziceți: suntem puțini! Ei erau numai doisprezece, acei apostoli care reformară lumea, dar ei au izbutit, căci aveau în inimile lor pe Hristos, adică dragostea umanității și jertfirea.”
E rândul nostru, al juriștilor de azi, să luptăm pentru ca justiția ce va rămâne după noi să fie justiția binelui, a dreptății și a adevărului!
