Din nou despre singularitatea insolvenţei pe tărâmul execuţional al dreptului

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

6. Al doilea efect: contul unic, instrument de esență, și nu doar de natura procedurii insolvenței, nu poate fi supus măsurilor de executare silită. Întregul mecanism al insolvenței este acționat doar prin contul unic

Pentru a studia acest efect, analiza de față se va muta din planul scopului legii în cel al conceptelor sale esențiale.

Contul unic de insolvență reprezintă un astfel de concept esențial, pentru că transpune și reflectă în totalitate, la nivel singular, întreaga dinamică a procedurii de insolvență^[16].

La nivelul mecanismelor insolvenței, contul unic nu este doar o definiție, prevăzută de dispo­zițiile art. 39 alin. (2) din Legea nr. 85/2014, sau un cont bancar, astfel cum acesta este materializat în practică.

În percepția procedurii de insolvență, contul unic este un adevărat reper, prin care întreaga procedură, prin participanții^[17] la aceasta și organele sale, își justifică exercițiul drepturilor și își manfestă corelativul obligațiilor în plan procesual sau în cel al dreptului material.

La nivelul sistemului civilist al funcțiilor patrimoniale, se poate considera că acest cont unic al insolvenței realizează subrogația patrimoniului, permițând conversia activelor în sume de bani distribuite în procedură sau viceversa.

Însă legislația insolvenței percepe acest cont unic al insolvenței la un standard ridicat al funcțiilor procedurii, pe care o justifică în ansam­blul său, tocmai aceasta fiind rațiunea protecției maximale instituită prin dispozițiile art. 163 alin. (3) din Legea nr. 85/2014.

Astfel cum sublinia prof. I. Turcu, „aceasta este o măsură de protecție foarte serioasă, care ocrotește drepturile comune ale creditorilor.”^[18] În același sens, a fost considerat că: „Un element de noutate îl constituie prevederea art. 163 alin. (3) din lege, care dă eficiență caracterului colectiv, unitar și concursual al procedurii insolvenței, în acord cu care este instituită și suspendarea acțiunilor judiciare sau extrajudiciare după data deschiderii insolvenței.”^[19]

Astfel cum a fost dezvoltat în doctrina juridică^[20], „existența contului unic se fundamentează pe principiul unicității procedurii de îndestulare și distribuire în cadrul insolvenței, singura procedură care poate conduce fie la dispariția subiectului de drept, în cazul falimentului, fie la renașterea ca afacere a debitorului, prin reorganizarea acestuia, cu respectarea echitabilă a drepturilor creditorilor, urmând ca aceștia să fie îndestulați cel puțin la nivelul distribuirilor care ar avea loc în caz de faliment.

De asemenea, existența contului unic își găsește suport și în tradiționala concepție a «unicității gajului general conferit creditorilor de către debitor»^[21], devenită în prezent «garanția comună a creditorilor» în temeiul art. 2.324 alin. (1) C. civ., respectiv accesul acestora la întregul patrimoniu al debitorului, dar după reguli unitare, în cadrul procedurii de îndestulare concursuale a insolvenței, ca o ultimă și finală procedură execuțională de îndestulare a creditorilor.

Unicitatea contului unic este, astfel, un concept care cuprinde toate lichiditățile debitorului care se vor putea distribui în cadrul procedurii colective a insolvenței, conform unui set unic de reguli (ceea ce nu presupune doar o singură valută sau un singur simbol de cont al debitorului), deoarece există un singur gaj general al creditorilor și un singur patrimoniu de distribuit în cadrul procedurii colective (potrivit principiului unicității patrimoniului persoanei fizice sau juridice).”

În cadrul Deciziei nr. 17/2020, Înalta Curte de Casație și Justiție a pus în valoare, la un nivel profund, regimul juridic al contului unic din insolvență, recunoscându‑i caracterul de intangibilitate (Considerentul 181): „În aceeași ordine de idei, a admite că există posibilitatea, în cazurile supuse analizei, a unei executări silite de drept comun, prin executori judecătorești și/sau fiscali, aduce atingere dispozițiilor art. 163 alin. (3) din Legea nr. 85/2014, care consacră caracterul unic și intangibil al contului de insolvență: «Contul de insolvență deschis în condițiile art. 39 alin. (2) nu va putea fi în niciun mod indisponibilizat prin nicio măsură de natură penală, civilă sau administrativă dispusă de organele de cercetare penală, de organele administrative sau de instanțele judecătorești.»”

Anterior, doctrina juridică^[22] acordase denu­mirea marginală art. 163 alin. (3) „inadmisibilitatea oricărei indisponibilizări a contului de insolvență”.

Raportat la toate argumentele de mai sus, credem că cel mai adecvat criteriu de compati­bilitate în situația dată este cel al cauzalității necesare.

În acest sens^[23], teoria generală a dreptului^[24] a iden­tificat, în structura ordinii de drept, așa‑numitele „norme ce constituie valoare juridică”, și norme care „modelează dreptul”. Din prima categorie fac parte acele norme juridice care imprimă în mod cert fundamentul de interpretare a structurii raportului juridic, cât timp cele din a doua categorie preiau și împrumută din specificul primelor. În acest sens s‑a considerat că: „Normele ce constituie valoare juridică trebuie distinse de normele după care este evaluată modelarea dreptului. În măsura în care știința juridică are de răspuns la întrebarea dacă un comportament concret este sau nu în concordanță cu dreptul, răspunsul ei nu poate fi decât o afirmație referitoare la faptul dacă acest comportament este impus sau interzis, împuternicit sau nu, permis sau nepermis în cadrul ordinii de drept pe care trebuie să o descrie, dacă acest comportament este considerat ca fiind bun sau rău din punct de vedere moral, dacă este aprobat sau dezaprobat.”

Cu alte cuvinte, raportat la problema de compatibilitate, dacă rațiunea instituirii unei norme juridice în materia insolvenței, cu predilecție a celei care instituie restricții, decăderi sau sancțiuni, are în vedere protecția unui anumit drept sau interes, aplicarea normelor compatibile aferente dreptului comun trebuie permisă, dar numai sub condiția de a nu afecta o astfel de rațiune.

În acest sens putem considera că norma care „modelează” raportul juridic aferent procedurii de insolvență este norma complementară, aferentă dreptului comun, iar norma „modelată”, adică cea care are „valoare juridică intrinsecă”, este și rămâne norma specifică procedurii de insolvență.

În consecință, conceptul „contului unic de insolvență” provine din însăși procedura de insolvență, fiind de neacceptat existența sa în afara sau în lipsa acesteia.

Orice aspect care vine să chestioneze modul în care contul unic al insolvenței este influențat trebuie să recunoască acestuia, prevalent, modelul/structura sub care a fost creat.

Caracterul de intangibilitate constituie însăși justificarea contului unic, ca instrument juridic, astfel încât orice altă normă juridică, exterioară sistemului insolvenței, trebuie să se lase modelată de acesta, fiind complementară.

În concluzie, raportat la cea de‑a doua problema de drept ridicată în analiză, deși procedura de executare silită reglementată de art. 266^³, prin raportare la art. 266^² C. pr. fisc., este incompatibilă cu procedura de insolvență, în nicio variantă contul unic de insolvență nu poate forma obiectul unei măsuri de executare silită.

7. Al treilea efect: „încetarea” exe­cutărilor silite, stabilită prin dispozițiile art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, este ireversibilă, epuizându‑și efectele juridice chiar din momentul constatării sale

În soluționarea acestei ultime probleme, trebuie avut în vedere faptul că primele două aspecte analizate infra determină în mod necesar soluția.

Cu alte cuvinte, oricare și toate argumentele pentru care executarea silită individuală este incompatibilă cu procedura insolvenței, contul unic fiind, per se, intangibil, sunt în egală măsură valabile pentru a justifica de ce încetează executările silite concomitent cu rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de insolvență, conform art. 75 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014.

Pe de altă parte, această ultimă problemă ridică aspectul de aplicare a legii în timp. Astfel, momentul deschiderii procedurii este momentul la care încetarea executării se produce ope legis.

Analizând finalitatea acestei încetări, ajungem la concluzia că nicio executare silită nu mai poate renaște ulterior rămânerii definitive a procedurii de insolvență, întrucât creanțele, chiar constatate prin titluri executorii, sunt fie restructurate prin planul de reorganizare, eventuala remitere de datorie fiind efectul autorității lucrului judecat al hotărârii de confirmare a planului, fie sunt „descărcate”, ca efect al procedurii de faliment.

Criticată în doctrina juridică^[25] pentru lipsa acurateței exprimării juridice („încetarea acțiunii”), măsura anterioară prevăzută de art. 36 din Legea nr. 85/2006 era aceea de „suspendare”, dar care nu permitea finalizarea procesului civil, deși niciodată și în nicio situație nu permitea redeschiderea: „De la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acțiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanțelor asupra debitorului sau bunurilor sale, cu excepția acțiunilor exercitate în cadrul unui proces penal.”

Raportat la corespondența termenilor, cum, în mod corect, a argumentat doctrina juridică citată, „obiectul suspendării/înce­tării este acțiunea civilă judiciară/acțiunea civilă extrajudiciară, astfel cum este definită de art. 29 C. pr. civ., indiferent de stadiul procesual în care se află, iar nu cererile în justiție, care declanșează acțiunea judiciară, și nici căile de atac care declanșează controlul judiciar asupra hotărârilor pronunțate”.

Pornind deci de la efectul urmărit prin încetarea executării silite, care are ca finalitate rămânerea fără obiect – realizarea individuală a creanței conținută de titlul executoriu – prin dispoziția legală a art. 75 alin. (1), rezultă ireversibilitatea mecanismului juridic care a produs acest efect.

Raportat la norma conținută de art. 352 alin. (4) C. pr. fisc., rezultă astfel că procedurile de insolvență deschise anterior datei de 3 septembrie 2017, moment al intrării în vigoare a O.G.
nr. 30/2017, prin care dispozițiile analizate au fost introduse în Codul de procedură fiscală, nu permit nicio discuție privind declanșarea unor executări silite care preexistau, prin raportare la cauza juridică (titlul executoriu), anterior acestui moment.

Ceea ce a fost odată considerat „încetat”, în temeiul legii, nu poate fi redeschis ca executare, odată cu intrarea în vigoare a O.G. nr. 30/2017.

8. Concluzii

a) Aplicarea prevederilor art. 266^¹ și art. 266^³ (1) din Legea nr. 207/2015 (Codul de procedură fiscală), introduse prin O.G. nr. 30/2017, este incompatibilă cu Legea nr. 85.2014;

b) Raportat la concluzia aferentă chestiunii de drept de la lit. a), supra, problema modalităților de executare silită, care ar putea fi efectuate potrivit Codului de procedură fiscală, rămâne fără obiect, în privința subiectului de drept‑debitor, aflat într‑o procedură de insolvență pe rol. În raport de a doua problemă, contul unic de insolvență nu poate fi supus niciunei măsuri de executare silită, fiind intangibil;

c) Procedurile de insolvență deschise la o dată anterioară intrării în vigoare a O.G. nr. 30/2017, adică data de 3 septembrie 2017, nu permit redeschiderea unor executări silite în temeiul unor titluri executorii deja existente la data deschiderii procedurii de insolvență.