Diminuarea forței principiului prezumției de nevinovăție în Directiva 2016/343/UE

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Directiva este un act legislativ care stabilește un obiectiv pe care trebuie să îl atingă toate statele membre. Fiecare dintre ele are însă libertatea de a decide asupra modalităților de îndeplinire a obiectivului stabilit. În principiu, este de acceptat o nuanțare a normelor juridice în textul național față de directivă, din moment ce aceasta este obligatorie pentru fiecare stat membru destinatar cu privire la rezultatul care trebuie atins, lăsând autorităților naționale competența în ceea ce privește forma și mijloacele^[1].

Rezultatul la care trebuie să se ajungă este prevăzut de directivă, dar conținutul acesteia, în întregime, trebuie transpus realităților juridice din statul membru respectiv. Cu toate că o directivă ar putea ridica probleme de interpretare, aceasta nu poate fi exclusă de la transpunere, iar statul răspunde pentru neîndeplinirea obligațiilor^[2]. Referitor la conținut, se reține că trebuie să fie același atât în reglementarea națională, cât și în directivă.

Limitarea posibilităților statelor membre în privința transpunerii directivelor este reglementată de tratat, în special de art. 288 TFUE. Deși, la o primă lectură, se pare că statele au acces doar la mijloacele de tehnică legislativă pe care trebuie să le adapteze, s-a subliniat că alegerea este limitată de tipul de măsuri adoptat, iar conținutul este determinat în întregime de directiva în cauză^[3].

Transpunerea directivelor trebuie să se realizeze prin mijloacele legislative corespunzătoare, sens în care dispozițiile directivei trebuie transpuse în legislația națională de o manieră care să-i confere forță obligatorie incontestabilă, cu specificitatea, precizia și claritatea cerute pentru a satisface securitatea juridică, iar în cazul în care directiva vizează crearea de drepturi pentru particulari, beneficiarii trebuie să fie în măsură să-și cunoască drepturile^[4].

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în continuare Curtea EDO) și, mai recent, Curtea de Justiție a Uniunii Europene au stabilit, în materia prezumției de nevinovăție, standarde minime, care fac în mod normal parte din legislația statelor membre, dar de multe ori, în practică, constatăm încălcări grave ale garanțiilor fundamentale, care pun în pericol aplicarea instrumentelor adoptate.

Pentru a depăși dificultatea, de câțiva ani Uniunea Europeană a decis să consolideze drepturile, în ideea de a armoniza măsurile care trebuie adoptate pentru a stabili un standard minim de aplicare. În acest scop, s-a stabilit o Foaie de parcurs^[5], în vederea întăririi drepturilor procedurale ale suspecților și acuzaților în procesul penal, sens în care au fost adoptate mai multe acte normative^[6].

Deși inițial prezumția de nevinovăție nu a fost inclusă în Foaia de parcurs, unele state membre au semnalat posibilitatea extinderii protecției și cu privire la alte drepturi care nu erau incluse în aceasta. Directiva 2016/343/UE este ultimul text juridic prevăzut ca parte a Foii de parcurs pentru consolidarea drepturilor procedurale ale persoanelor suspectate sau acuzate în cadrul procedurilor penale.

De asemenea, se reține că la baza Cărții verzi^[7] privind prezumția de nevinovăție a stat o amplă evaluare a Consiliului European cu privire la posibilul impact juridic și economic al acestui instrument. Cu toate că în Raportul de impact^[8] a fost precizat că în cadrul Uniunii Europene există un nivel de protecție în limite acceptabile al prezumției de nevinovăție, au fost evidențiate și multe neajunsuri.

Una dintre cele mai mari probleme menționate în raportul indicat anterior a fost cea referitoare la faptul că, deși există un nivel ridicat de convingere cu privire la adaptarea legilor statelor la parametrii prezumției de nevinovăție stabiliți de Convenția Europeană a Drepturilor Omului (în continuare Convenția EDO), există diferențe importante între prevederea din legislație și modalitatea de aplicare a normelor.

Cea mai mare diferență de aplicare a prezumției s-a observat în momentul în care statele au adoptat măsuri restrictive ale libertăților și drepturilor cetățenilor, având în vedere creșterea fenomenelor de terorism și crimă organizată, aspect care a condus la o reduce a eficacității prezumției de nevinovăție.

Comisia europeană a considerat această situație îngrijorătoare, în principal pentru motivul că aceste încălcări ale drepturilor procesuale fundamentale implicau un obstacol în aplicarea mecanismelor de cooperare penală, de exemplu: mandatul european de arestare sau directiva privind procedurile de sechestru sau confiscarea instrumentelor și a produselor infracțiunii^[9], întrucât dezvoltă o lipsă de încredere în rândul judecătorilor care trebuie să le aplice. De exemplu, se observă că legislația națională impune refuzul obligatoriu cu privire la extrădarea unei persoane în măsura în care nu a fost respectat dreptul la un proces echitabil în sensul Convenției Europene sau refuzul opțional atunci când fapta pentru care se solicită extrădarea face obiectul unui proces penal în curs^[10].

Prin urmare, s-a considerat oportună adoptarea unei măsuri legislative la nivel european care să stabilească unele standarde minime și care să sistematizeze, să consolideze și să clarifice aspectele referitoare la prezumția de nevinovăție care au fost stabilite de jurisprudența Curții EDO.

I. Scop

Cea mai mare parte a legislației UE este adoptată prin procedura legislativă ordinară, în cadrul căreia Parlamentul European și Consiliul UE au competențe egale. Propunerile legislative elaborate de Comisie sunt prezentate Parlamentului European și Consiliului, care trebuie să ajungă la un acord asupra textului înainte ca acesta să poată deveni parte din dreptul european.

Parlamentul și Consiliul pot revizui și modifica textul unei propuneri legislative în cadrul unei serii de lecturi. Dacă cele două instituții convin asupra amendamentelor la prima lectură, actul propus este adoptat. În caz contrar, are loc o a doua lectură. Dacă nu se ajunge la un acord nici la a doua lectură, propunerea este prezentată unui comitet de conciliere compus dintr-un număr egal de reprezentanți ai Consiliului și ai Parlamentului. Reprezentanții Comisiei participă la reuniuni și pot aduce contribuții. Odată ce comitetul a ajuns la un acord, textul este transmis Parlamentului și Consiliului pentru a treia lectură, după care este adoptat. În cazurile rare în care cele două instituții nu se pot pune de acord, actul nu este adoptat.

Referitor la Directiva 2016/343/UE, se constată că propunerea a fost înaintată de Comisia Europeană, în anul 2013, Parlamentului și Consiliului European pentru adoptare în vederea consolidării unor aspecte ale prezumției de nevinovăție^[11]. Aceasta are ca scop garantarea în toate statele membre a unui nivel minim de protecție în măsura în care nerespectarea drepturilor persoanelor inculpate afectează profund încrederea reciprocă între state și cooperarea judiciară^[12].

Cu toate că scopul Directivei urmărește stabilirea unui nivel minim de protecție, aceasta ia în considerare doar unele aspecte ale prezumției de nevinovăție, care sunt în mare parte legate de instrumentele de recunoaștere reciprocă și de cooperare judiciară în materie penală.

În vederea stabilirii nivelului minim pentru atingerea scopului Directivei, prin raportare la principiul proporționalității, s-a avut în vedere ca referință a acestor garanții minime ceea ce a stabilit Curtea EDO cu privire la prezumția de nevinovăție.

II. Proces legislativ și sistematizare

Procesul legislativ al Directivei nu a fost ușor, deoarece a abordat anumite aspecte destul de controversate. S-au purtat negocieri cu privire la aspecte precum domeniul de aplicare al dreptului la tăcere, includerea persoanei juridice în domeniul său de aplicare, regulile de admisibilitate a probelor și, mai ales, interzicerea cazurilor de inversare a sarcinii probei^[13].

După examinarea propunerii de către Consiliul European, textul a fost transmis Comisiei pentru libertăți civile, justiție și afaceri interne din cadrul Parlamentului European, care nu a fost de acord cu textul propus. În același sens, multe dintre statele membre au dezbătut diferite probleme ivite ca urmare a formulării textului^[14]. În general, statele au considerat că, potrivit    art. 52 pct. 3 din Carta drepturile fundamentale ale Uniunii Europene, existau suficiente resorturi pentru stabilirea unui standard minim al aplicării prezumției de nevinovăție, nefiind necesară adoptarea unei directive în această privință^[15].

În final, propunerea de Directivă, emisă în martie 2015, cuprindea punctul de vedere potrivit căruia domeniul de aplicare al Directivei trebuie extins pentru a se aplica persoanelor juridice, dar și persoanelor fizice care fuseseră citate inițial ca martori, dar care ar putea ajunge să fie inculpate pe parcursul anchetei. De asemenea, conform propunerii de Directivă s-a ajuns la o interpretare mult mai generală a procesului penal, aspect care era deja regăsit în jurisprudența Curții EDO, oferind posibilitatea aplicării și în cadrul unor faze extrapenale. Alte aspecte care au provocat discuții și controverse au fost cele referitoare la stabilirea prevederii care să protejeze anumite cazuri de inversare a sarcinii probei^[16] și la necesitatea stabilirii naturii absolute a dreptului la tăcere.

În final, Consiliul, Comisia și Parlamentul European au discutat propunerea de Directivă și au eliminat textele legale care constituiau principalele motive ale dezacordului. După eliminarea dezacordurilor, Directiva a fost adoptată și semnată la Strasbourg, la 9 martie 2016.

Directiva 2016/343/UE are patru capitole împărțite în șaisprezece articole și reglementează două garanții de bază: prezumția de nevinovăție și dreptul de a fi prezent la proces.

Primul capitol tratează obiectul și domeniul de aplicare al Directivei. Al doilea capitol, care face obiectul acestui studiu, are cinci articole care cuprind reglementări referitoare la prezumția de nevinovăție. Al treilea capitol reglementează, în două articole, conținutul de bază al dreptului de a fi prezent la proces și dreptul de a beneficia de un nou proces. În cele din urmă, cel de-al patrulea capitol cuprinde o serie de dispoziții generale și finale.

De asemenea, un aspect important este relevat de cele cincizeci și unu de considerații prin intermediul cărora Directiva a încercat să clarifice o serie de probleme, dar, după cum se poate observa din citirea acestora, se constată că unele și-au găsit o rezolvare imprecisă sau nici măcar nu au fost rezolvate.